POPOARELE EUROPENE - CIMERIENII, ULTIMUL DINTRE POPOARELE MARELUI POTOP

Chiar şi unele grupuri identificate de către autorii antici ca popoare distincte se dovedesc a fi frustrant de greu de găsit în consemnările istorice, apărând şi dispărând fără a lăsa prea multe urme ale culturii şi obiceiurilor lor. Este şi cazul unuia dintre grupurile atestate cel mai de timpuriu în bazinul Mării Negre, cimerienii. Unii susţin că ar fi fost parte din popoarele potopului biblic.

sec.12 - 9 î.e.n. Cimerienii, conglomerat de triburi nomade (sau seminomade), populează vaste regiuni din stepele nord-pontice (la nord de Marea Neagră), constituind elementul politic hegemon între Munţii Caucaz, Marea Azov, Munţii Carpaţi. Originea etnică, limba, organizarea socio-politică, datarea, indentificarea arheologică a vestigiilor civilizaţiei lor materiale, ca şi rolul lor istoric, au rămas până astăzi aprig controversate. Originea lor indo-europeană (iraniană, tracă sau protoceltică), existenţa numai a unei pături indo-europene stăpâne peste un conglomerat etnic variat, autohtonitatea lor în zonă începând cu jumătatea milen. 2 î.e.n., rolul lor determinant în răspândirea metalurgiei fierului şi a calului până în Europa Centrală (Bavaria), sunt ipoteze încă insuficient argumentate ştiinţific.

sec. 8 î.e.n. Presiunea sciţilor iranieni, pătrunşi din stepele central-asiatice, obligă cea mai mare parte a cimerienilor să-şi abandoneze teritoriile. O parte, numeric majoritară, migrează către SE traversând Munţii Caucaz şi pătrunde în Asia Mică, alta se îndreaptă spre Europa Centrală şi Peninsula Balcanică (unde este treptat asimilată de mediul local). Posibilitatea persistenţei unor elemente cimeriene în regiunea Crimeei rămâne o ipoteză care ar explica numele de Bosforul Cimerian dat în antichitate strâmtorii Kerci.

c. 714 î.e.n. Sub presiunea sciţilor, cimerienii năvălesc în regatul Urartru şi pustiesc întreaga ţară. Respinşi de asirieni (texte cuneiforme îi consemnează sub numele de qimirri), se îndreaptă spre Anatolia şi litoralul egean, unde, în alianţă cu triburi trace (şi cu alte elemente cimeriene trecute din Peninsula Balcanică peste Bosfor), ameninţă coloniile greceşti.

c. 969 î.e.n. Invazia cimeriană în centrul Asiei Mici are ca urmare desfiinţarea statului frigian (al cărui rege, Midas, se sinucide).

c. 677 î.e.n. Regele asirian Aşarhaddon (681 - 668) repurtează (posibil cu ajutor scit) o victorie decisivă asupra cimerienilor, care, conduşi de regele Teuşpa, invadaseră Asiria. 

c. 652 î.e.n. Gyges, regele Lidiei, cade într-o luptă cu cimerienii, care cuceresc şi jefuiesc capitala Sardes. Aliaţi cu triburi trace, invadatorii pustiesc oraşe greceşti de pe litoralul Mării Egee (Efes, Magnesia, ş.a.).

c. 600 î.e.n. Victoriile regelui lidian Alyattes (618 - 562 î.e.n.) înlătură pericolul cimerian din Asia Mică. Stabilirea rămăşiţelor acestora în Cappadocia, în regiunea litoralului pontic sau în Armenia, ca şi dispariţia lor ulterioară în masa populaţiei autohtone rămân tot ipoteze. După această dată, ei nu mai sunt menţionaţi de izvoarele antice. Cu toate aceastea, se poate vedea că formarea Daciei s-a făcut pe teritoriul unde locuiau cimerienii. Cimerienii ca atare (sub acest nume) nu mai apar consemnați nicăieri după anul 497 î.Hr. (BCE).

Sursa acestei serii de articole despre istoria antică: "O ISTORIE A LUMII ANTICE" - compendiu; Internet (poze, hărţi); traduceri din istoria universală.

Max's concept.

© Copyright 2018 MAX'S CONCEPT

POPOARELE EUROPENE - SCIŢII

scit

Din China de N, de la marele zid, până la Marea Caspică, se întinde o neîntreruptă fâşie de deşert şi stepă, limitată la nord de Taigaua siberiană, care, timp de peste trei milenii, a constituit calea urmată de populaţiile de păstori nomazi în înaintarea lor spre Europa.
Drumul debuşează în stepele nord-pontice (la nordul Mării Negre, în sudul Republicii Moldova de astăzi), de unde se diversifică - prin Dobrogea spre Peninsula Balcanică, pe valea Dunării sau de-a lungul Carpaţilor Păduroşi spre Europa Centrală. Rând pe rând l-au urmat, condiţionaţi de procese complexe, de adevărate reacţii în lanţ, insuficient descifrate până astăzi, temuţii călăreţi ai stepelor, de neam indo-european sau turcic, de la sciţi, sarmaţi, huni, până la avari şi mongoli. Păstorii nomazi, războinici căliţi de condiţiile aspre de climă şi viaţă, aflaţi pe o treaptă de dezvoltarea social-economică inferioară vecinilor lor din sud - civilizaţiile agricole sedentare - au fost constant atraşi de bogăţiile acumulate de lumea urbană, atacând neîntrerupt hotarele statelor constituite în India, Iran, Mesopotamia, Anatolia sau Europa. Victorioşi adesea, deveniţi pătura conducătoare a ţinuturilor cucerite, după 2 - 3 generaţii sunt complet asimilaţi de modul de viaţă local şi obligaţi, la rândul lor, să facă faţă raidurilor noilor populaţii ale stepei, care le luaseră locul şi care repetau apoi, cu nesemnificative variaţiuni, acelaşi proces.

hun

2500 - 1000 î.e.n. La apariţia, în stepele central-asiatice, a unor populaţii având ca mod de existenţă dominant păstoritul nomad par a fi contribuit modificările climatice din regiune, creşterea turmelor dincolo de resursele locale de păşunat, rolul sporit dobândit de cal (până atunci animal de tracţiune) ca animal de călărie (cu şa şi harnaşament), cu implicaţii asupra sporirii mobilităţii omului. Cercetările moderne converg în a indica o perioadă de secetă excesivă în anii 2000 î.e.n. - 700 e.n., care a afectat comunităţile agricole sedentare şi pe cele de vânători şi pescari din nord, obligându-le să se adapteze (între altele, prin nomadism) noilor condiţii de viaţă. Sporirea cantitativă a resturilor osteologice animaliere, precum şi locul ocupat de cal în viaţa religioasă şi ritualurile funerare atestate arheologic în culturile materiale Srubnaya (la N de marea Caspică) şi Adronovo (la S de Munţii Urali) confirmă pentru milen. 3 - 2 î.e.n. aceste evoluţii. Pe de altă parte, adoptarea sistemului păstoritului nomad în întregi regiuni geografice face dificilă menţinerea echilibrului necesar între resurse şi populaţie, având drept consecinţe, întotdeauna, ample deplasări sau conflicte.

sciţi şi slavi în luptă

sec. 9 - 8 î.e.n. Apariţia sciţilor, triburi de păstori nomazi de origine iraniană, în regiunile de la Volga şi Don, populate de crimerieni (sau cimerieni). Cele mai importante informaţii despre acest popor le oferă Herodot care, în călătoriile sale de la jumătatea sec. 5, a ajuns până la N Mării Negre, în colonia grecească Olbia; datele furnizate de el sunt, în mare parte, strălucit confirmate de cercetările arheologice din sec. 19 - 20. Numele de Sciţia apare menţionat pentru prima dată în Odiseea.

sec. 8 î.e.n. Originari din Asia Centrală, din regiunile de la apus de Munţii Altai, dislocaţi spre apus de către vecinii lor imediaţi - masageţii, poate ca urmare a reacţiei declanşate la hotarele Chinei de ofensiva împăratului Xuanwang (827 - 782), sciţii, una dintre primele populaţii din istorie care stăpânesc pe deplin arta călăritului, îi izgonesc sau îi asimilează pe crimerienii întâlniţi, ocupând un vast teritoriu între Don, Nipru, Marea Neagră şi gurile Dunării, teritoriu pentru care se încetăţeneşte denumirea de Sciţia. 

sec. 8 (sfârşit) - sec. 7 (început). Continuând urmărirea cimerienilor, triburi asiatice străbat Munţii Caucaz şi pătrund în Orientul Mijlociu. Migraţia lor în secolul următor este insuficient descifrată. Se pare că la începutul sec. 7 participă la incursiuni în Urartu şi Asiria, se aliază temporar cu regele asirian Aşarhaddon (681 - 668) împotriva cimerienilor, îşi continuă înaintarea spre apus, atacând Siria şi Iudeea (c. 625), Psammetic I (663 - 609) obligându-i să se retragă de la hotareele Egiptului; izvoare antice menţionează un rege scit Partatua şi pe fiul său Madyes ca stăpâni în Transcaucazia (c. 630). Întărirea Mediei îi constrânge pe sciţi, slăbiţi de decenii neîntrerupte de lupte, să părăsească stepele nord-pontice şi central-asiatice. Triburile scitice dintre Marea Caspică, Lacul Aral şi Lacul Balchaş, constituie în sec. 6 - 5 un continuu pericol la hotarele nordice al Imperiului Ahemenid (populaţiile şaka din izvoarele persane) şi de NV ale Indiei.

600 - 300 î.e.n. Epoca de apogeu a civilizaţiei scitice. Triburile scite de crescători de vite şi de agricultori din regiunile Ucrainei meridionale (sciţii regali) intră de timpuriu în relaţii strânse cu coloniile greceşti de la Pontul Euxin (care adesea le plătesc tribut) şi cu lumea persană. Diferenţierea socială mai accentuată la sciţii crescători de vite, ridicarea unor puternice centre fortificate contribuie la consolidarea unor uniuni tribale, apoi la apariţia unor forme de organizare statală în regiunea Niprului. Herodot cita deja numele unor regi sciţi din sec. 7 - Colaxis, Spargapeithes, Lycus, Gnurus. În cadrul civilizaţiei scite nu întâlnim lăcaşe de cult, sanctuare sau temple, nici o castă preoţească riguros structurată; ei practicau o formă de şamanism. Singura divinitate reprezentată pe obiectele de artă este marea zeiţă Tabiti (divinitate a focului, ocrotitoarea turmelor); în texte mai apar Papeus (identificat cu Zeus), Apia (zeiţă comparată cu Gea), Oetosyrus (posibil Apollo), ş.a.

Tabiti

Ritualul funerar cuprindea un ceremonial impresionant. Principii erau depuşi în camere funerare peste care se înălţau kurgane - tumuli monumentali - cu un diametru de până la 400 m şi o înălţime de 15 m. Datorită faptului că cei dispăruţi erau înconjuraţi de cele mai bune arme şi podoabe şi însoţiţi de zeci şi sute de soţii şi sclavi, ca şi de caii sacrificaţi cu ocazia ceremoniei, tumulii funerari păstrează cele mai preţioase informaţii asupra societăţii scite. 

Răspâdirea acestora de la Dunăre la Munţii Altai în epoca de maximă înflorire a civilizaţiei scite indică, dacă nu întotdeauna o unitate etnică, cel puţin una culturală. Arta scitică, excelând cu predilecţie în prelucrarea metalelor (bronz, fier, aur, argint, electronum), fără a ignora lemnul, osul sau pielea, pare fascinată de redarea lumii animaliere cunoscute (cerbi, elani, ţapi, cai ş.a.) sau a celei mitologice (grifoni ş.a.). Pe obiecte, arme, piese de harnaşament, podoabe, mai apar motive geometrice sau vegetale, scene de luptă sau de viaţă cotidiană. Remarcabilele creaţii ale artei lumii scite au influenţat nu numai zonele marginale ale lumii greco-romane, ci şi popoarele migratoare (goţi, huni), până la hotarele lumii chineze. Raidurile sciţilor, ca şi migrarea unor întregi triburi au contribuit la difuziunea rapidă a unor elemente de civilizaţie scită din Peninsula Balcanică până în Europa Centrală.

sciţi

514 / 513 î.e.n. Campania suveranului ahemenid Darius I, prin Dobrogea, împotriva sciţilor din N Mării Negre, se încheie fără un succes notabil. Expansiunea scită spre Peninsula Balcanică este însă temporar oprită.

sec. 4 î.e.n. (a doua jumătate). Pătrunderea unor triburi scite în Dobrogea, unde vor convieţui cu populaţia autohtonă (geto-dacă şi greacă); monede descoperite în această zonă au transmis numele unor căpetenii scite din sec. 3 - 2 î.e.n. (Ailos, Sariakes, Tanusa, Akrosas, Charaspes, Kanites). În secolele următoare se încetăţeneşte pentru acest teritoriu numele de Sciţia Minor.

339 î.e.n. Filip II, regele Macedoniei, întreprinde o campanie în regiunea Dunării de Jos, înfrângându-l pe regele scit Ateas, pătruns la S de Dunăre.

350 - 250 î.e.n. Înaintarea în valuri succesive a sarmaţilor- alt popor iranian nomad - în stepele nord-pontice, are ca urmare prăbuşirea hegemoniei politice scite din această zonă şi asimilarea treptată a sciţilor de către noii cuceritori.

c. 110 î.e.n. Dinastul scit Scylurus, cu reşedinţa la Neapolis (în S Peninsulei Crimeea), bate monedă nu numele său Olbia; fiul lui, Palakus, pare a fi ultimul conducător scit menţionat în izvoarele istorice. Autori romani, apoi bizantini (până în sec. 13 - 14) vor numi în continuare sciţi popoarele de păstori nomazi care străbat regiunile nord-pontice şi vest-asiatice (cunoscute mai departe sub numele de Scythia).

sciţi războinici

Sursa acestei serii de articole despre istoria antică: "O ISTORIE A LUMII ANTICE" - compendiu; Internet (poze, hărţi); traduceri din istoria universală.

Max's concept.

© Copyright 2018 MAX'S CONCEPT

POPOARELE EUROPENE - SARMAŢII

sec. 5 î.e.n. Herodot menţionează ca vecini ai sciţilor la răsărit de fluviul Tanais (=Don), asemănători la înfăţişare, obiceiuri şi armament cu aceştia, pe sarmaţi, crescători de vite nomazi. Grup de popoare de sorginte vest-iraniană, originari din zona uralo-caspică, sarmaţii se deplasează în valuri spre apus începând cu sec. 4 î.e.n.

sec. 4 - 2 î.e.n. Sarmaţii pătrund în regiunile dominate de sciţi, pe care îi dislocă şi îi asimilează în secolele următoare; ei se disting de predecesori prin folosirea cavaleriei grele, cu zale şi lănci, prin rolul major acordat femeii în societate. În stepele pontice sarmaţii suferă influenţele civilizaţiei elenistice, cunoscută prin intermediul coloniilor greceşti din N Mării Negre, ale celei iraniene şi scite.

sec. 1 î.e.n. (sfârşit) - sec. 1 e.n. (început). În înaintarea lor spre apus, sarmaţii ajung în regiunea Dunării de Jos. În Geografia sa (c. 20 e.n.), Strabon menţionează mai multe triburi între Dunăre şi Nipru (iazigii, roxolanii, urgii, aorşii). Contacte comerciale intense cu lumea romană, cu cea central-asiatică şi cu cea chineză.

c. 20 - 50 e.n. Sarmaţii iazigi înaintează prin N Daciei şi se stabilesc în Câmpia Tisei, între Dunăre şi Tisa, în teritorii locuite de daci, în vremea împăratului Claudius I (41 - 45 e.n.). Intraţi în sistemul de popoare clientelare Imperiului Roman, iazigii constituie un stat tampon între Roma şi Dacia. Locul lor în ţinuturile Dunării de Jos este luat de către roxolani.

68 / 69. Roxolanii participă alături de daci la o incursiune în Moesia romană.

sec. 2 (început) - sec. 3 (început). Sarmaţii roxolani se stabilesc în Câmpia Munteană alături de daci şi în Moldova alături de carpi şi de dacii liberi.

166 - 180. Iazigii se alătură triburilor germanice în ofensiva împotriva Imperiului Roman. În urma victoriilor repurtate, Marcus Aurelius este primul împărat care adoptă numele triumfal de Sarmaticus Maximus (urmat apoi de Maximin Tracul, Aurelian, Diocleţian, Maximian, Galeriu, Constanţiu Chlorul, Liciniu, Constantin Cel Mare, ş.a.).

c. 260. Roxolanii migrează în Câmpia Tisei şi pustiesc provincia Pannonia.

260 - 360. Sarmaţii rămaşi în stepele nord-pontice sunt supuşi de goţi, participând alături de aceştia la incursiunile în provinciile romane de la Dunărea de Jos şi din Asia Mică.

334. În urma luptelor dintre sarmaţii argaragantes şi limigantes, cei dintâi solicită lui Constantin Cel Mare admiterea în imperiu. Peste 300.000 de sarmaţi de la Dunărea Mijlocie sunt stabiliţi în Peninsula Balcanică şi Italia.

358. Împăratul Constanţiu II adoptă, după lupte împotriva sarmaţilor, cognomenul de Sarmaticus Maximus. Împăratul Teodosiu I va fi ultimul împărat care va mai adopta acest titlu.

370 / 375. În urma invaziei hunice în Europa şi a prăbuşirii puterii ostrogoţilor şi vizigoţilor, sarmaţii sunt supuşi de huni.

561 (?). Ultima menţiune a sarmaţilor în izvoarele istorice. Paul Diaconul semnalează, între forţele regelui longobard Alboin, care pătrunde în Italia, contingente sarmate.

Sursa acestei serii de articole despre istoria antică: "O ISTORIE A LUMII ANTICE" - compendiu; Internet (poze, hărţi); traduceri din istoria universală.

Max's concept.

© Copyright 2018 MAX'S CONCEPT

POPOARELE EUROPENE - SLAVII

milen. 1 î.e.n. Constituirea, în regiunile Europei Răsăritene, între Vistula Mijlocie şi Nipru, a comunităţii triburilor vechi-slave, popor de neam indo-european; etapele, ca şi zona geografică a etnogenezei, componentele indo şi neindo-europene angrenate în acest proces suscită şi astăzi discuţii.
Principalii vecini ai vechilor slavi sunt: în V triburile germanice, celţii şi geto-dacii, în SE seminţii iraniene, caucaziene şi turcice, iar în N şi NE triburi baltice şi fino-ugrice. Izvoarele antice şi medievale timpurii sunt extrem de sărace în informaţii asupra vieţii vechilor slavi. Agricultura şi creşterea vitelor constituiau principalele îndeletniciri, descoperirile arheologice semnalând cursul ascendent al meşteşugurilor şi rolul sporit al comerţului la începutul erei noastre. Cele câteva ştiri despre credinţele religioase provin din aria slavilor orientali, ca şi numele unor divinităţi - Svarog (personificarea focului), Daşbog (stăpânul soarelui), Perun (o divinitate a furtunii) sau Valos (stăpânul lumii morţilor).

sec. 1 - 2 e.n. În izvoarele antice (Pliniu cel Bătrân, Tacit, Ptolemeu) sunt menţionate pentru prima dată, sub numele de veneţi, triburile slave din regiunea Vistulei, vecine răsăritene ale populaţiilor germanice. Denumirea de slavi apare abia din sec. 6, în izvoarele bizantine.

sec. 2 - 4 e.n. Accelerarea, în contact cu civilizaţia clasică şi cu popoarele care exercită hegemonia în ţinuturile nord-pontice (sarmaţi, goţi), a evoluţiei economice şi sociale a triburilor slave din Europa Răsăriteană. Epoca finală a unităţii lingvistice a slavei comune.

sec. 4 - 6 e.n. Cristalizarea celor trei mari ramuri ale limbilor slave. Grupul slav occidental include limbile: cehă, slovacă, poloneză şi sârbă, cel slav oriental limbile: rusă, ucraineană şi bielorusă, iar cel slav meridional: slovena, sârbo-croata, bulgara şi macedoneana. 
Prin adoptarea în sec. 8 - 10 (epoca maximei expansiuni teritoriale), de către slavii apuseni şi o parte a celor meridionali, a creştinismului în haină catolică, iar de cei răsăriteni şi parţial de meridionali a ortodoxismului şi a scrierii chirilice, are loc şi o divizare religios-culturală a lumii slave.

sec. 5 - 7 e.n. Epoca migraţiei slavilor. Prăbuşirea Imperiului Hun în urma bătăliei de la Nedao (454) şi migraţia spre apus a seminţiilor germanice din spaţiul est-european, creează condiţii externe favorabile expansiunii triburilor slave, la acea dată, cel mai numeros grup de populaţie european.

Notă:

Bătălia de la Nedao s-a dat între forțele hunilor conduse de regele Ellac, fiul lui Attila, și cele ale unei uniuni de triburi germanice în anul 454 în Panonia. Însuși conducătorul hunilor moare în timpul luptei, ce se soldează cu victoria uniunii.

sec. 6 (deceniile 2 - 3). În alianţă cu cutrigurii şi bulgarii, slavii fac primele incursiuni în provinciile balcanice ale Imperiului Romano - Bizantin (Moesia, Tracia, Illirya), ajungând până în apropierea zidurilor Constantinopolului. Stabiliţi în deceniile următoare în regiunea Dunării de Jos, ei transformă aceste ţinuturi într-o adevărată bază de atac împotriva imperiului; în 550 / 555, triburi slave iernează pentru prima dată pe teritoriul romano-bizantin. Trei confederaţii de triburi apar menţionate în izvoarele bizantine în această epocă: sclavinii, anţii şi veneţii.

602 e.n. După eşecul războiului ofensiv al Împăratului Mauriciu împotriva slavilor şi avarilor, purtat la N de Dunăre (592 - 602), străvechea frontieră danubiană se prăbuşeşte sub presiunea slavilor care, în valuri succesive, invadează întreaga Peninsulă Balcanică, ajungând până la Marea Adriatică, în Macedonia şi în Pelopones. Stabilirea lor durabilă în partea de V şi N a Peninsulei Balcanice schimbă decisiv şi pentru totdeauna configuraţia etnică a acestor regiuni. Spre apus, slavii ating în migraţia lor (greu sesizabilă în izvoarele istorice) regiunile fluviilor Elba şi Saale, Boemia, Moravia şi Ungaria. Dacă înaintarea spre S, SE şi SV este lentă, datorită puterii militare a elementului hegemon din stepele nord-pontice (avari, bulgari, maghiari, pecenegi), spre N, urmând cursul Volgăi şi al Niprului, ea este mai rapidă, triburi slave făcându-şi apariţia în ţinutul lacului Ladoga.

Sursa acestei serii de articole despre istoria antică: "O ISTORIE A LUMII ANTICE" - compendiu; Internet (poze, hărţi); traduceri din istoria universală.

Max's concept.

© Copyright 2018 MAX'S CONCEPT

POPULAȚIILE MIGRATOARE - HUNII

sec. 3 î.e.n. Izvoarele chineze menţionează apariţia, în stepele din N Chinei, a unor triburi nomade de crescători de vite (vorbind o limbă altaică şi originare poate din Manciuria), pe care le desmnează sub numele generic de Xiongnu.

140 - 87 î.e.n. În vremea împăratului Wudi, Imperiul Chinez trece la o politică ofensivă împotriva triburilor Xiongnu.

c. 48 e.n. Scindarea Xiongnu: grupul meridional recunoaşte autoritatea dinastiei chineze Han orientale, jucând un important rol politic până în sec.7; triburile septentrionale, considerate strămoşii hunilor, migrează spre apus, în Asia Centrală.

c. 350 e.n. Triburile hunilor ies victorioase din confruntarea cu alanii, stabiliţi în regiunea lacului Aral. O mică parte a lor rămâne în această regiune, restul se îndreaptă spre V, către hotarele Europei.

370 / 375 e.n. Înaintând spre apus, hunii nimicesc Regatul Ostrogot al lui Emanaric din N. Mării Negre, dintre Don şi Nistru. O parte dintre ostrogoţii supuşi îi vor urma pe drumurile Europei până pe Câmpiile Catalaunice (451), iar o altă grupare se refugiază în anul 376 în Imperiul Roman. După înfrângerea ostrogoţilor, hunii îi atacă pe vizigoţii stabiliţi la V. de Nistru, conduşi de Fritigern şi Atanaric, obligându-i să se refugieze (în 376) la S. Dunării. Pătrunderea violentă a hunilor în regiunile nord-pontice este considerată data tradiţională a începutului marii migraţii a popoarelor.

395 - 398 e.n. Primele atacuri ale hunilor, temuţi călăreţi şi neîntrecuţi arcaşi, la hotarele Imperiului Roman - la Dunăre, în dioceza Tracia, şi în E. Asiei Mici, la frontiera Caucazului.

c. 400. Noua înaintare hunică în direcţia Pannoniei provoacă, se pare, dislocarea din Europa Centrală a unor seminţii germanice, care pătrund în Imperiul Roman: în anul 406, vandalii, suebii şi alanii traversează Rinul, înaintând în Gallia, iar ostrogoţii - conduşi de Radagais, năvălesc în 405 - 406 în N Italiei. Centrul puterii hunice se strămută în Câmpia Panonică.

400 - 409 e.n. O căpetenie hună din regiunile Dunării Inferioare - Uldis, participă ca federat la victoria romană asupra Gainas (400) şi Radagais (406).

408 - 409 e.n. Prin raidurile pustiitoare întreprinse în provinciile dunărene şi balcanice, confederaţia hunică devine, pentru aproape 4 decenii, cel mai periculos duşman al Imperiului Roman de Răsărit, acesta din urmă fiind constrâns a-i plăti un tribut anual în aur pentru a-şi asigura pacea la Dunăre. 

425 / 430 e.n. Constituirea unui regat hun sub conducerea lui Rua (Rugila), cu centrul în Câmpia Panonică.

434 e.n. Lui Rua îi succed nepoţii săi: Bleda şi Attila. După asasinarea lui Bleda (445), Attila rămâne singurul stăpânitor al unui imens imperiu, cuprins între Rin, Dunăre, Volga şi Munţii Caucaz, în care pe lângă elementul hun - ostrogoţii, herulii, scirii, gepizii, alanii - sunt incluse şi populaţiile romanice din fostele provincii ale Imperiului Roman. 

Attila - biciul lui Dumnezeu

Personalitate cu reale calităţi de comandant şi diplomat, dar spirit eminamente distructiv, Attila a ridicat în campaniile sale cruzimea şi teroarea ca arme psihologice la o adevărată perfecţiune, apărând în ochii lumii romane ca o personificare a brutalităţii şi barbariei înseşi. Istoriografia creştină l-a numit flagellum Dei ("biciul lui Dumnezeu"), iar epopeea germanică a făcut din el, sub numele de Etzel, un personaj de prim plan. Conduşi de Attila, hunii iniţiază devastatoare incursiuni în Imperiul Roman de Răsărit, unde ajung până la Thermopyle (441 şi 447), şi în cel de Apus (451 şi 452). Prin intermediul lor, se vor răspândi în Europa motive proprii artei stepelor asiatice.

451 e.n. În frunte cu Attila, hunii invadează N Galiei. Pe câmpiile Catalaunice (20 iunie), în una dintre cele mai mari bătălii ale antichităţii, armata romană, cu contingente vizigote, france, burgunde, alane, comandată de Aetius, îi obligă să se retragă.

453 e.n. Moartea lui Attila, urmată de lupte pentru putere între fiii săi. Destrămarea Imperiului Hun. Gepizii, ostrogoţii, herulii îşi dobândesc neatârnarea după bătălia de la Nedao (454), în care înfrâng armata fiilor lui Attila, Ellac şi Ernac. Restul hunilor se refugiază în N Mării Negre, fiind treptat asimilaţi de popoarele care vor exercita hegemonia politică în aceste ţinuturi (avari, cazari, ş.a.). În sec. 5 - 6, se mai întâlnesc cete hune ca unităţi mercenare de cavalerie în armata bizantină.

Luptători de stepă, pe cai, din hoardele lui Attila Hun

Attila în Galia

Imperiul Hun, la momentul morții lui Attila Hun

Despre istoria hunilor albi, numiți și heftaliții, vă recomand să citiți și Orientul - INDIA ,partea a doua articolului fiind despre istoria lor înainte de sosirea în Europa. 

Sursa acestei serii de articole despre istoria antică: "O ISTORIE A LUMII ANTICE" - compendiu; Internet (poze, hărţi); traduceri din istoria universală.

Max's concept.

© Copyright 2018 MAX'S CONCEPT

POPOARELE EUROPENE - TRACII

Milen. 2 î.e.n. Cristalizarea, în epoca bronzului, într-un vast spaţiu geografic cuprins între Carpaţii Nordici, Marea Neagră, râurile Tisa, Vardar şi Morava, a triburilor indo-europene ale tracilor. Din marea lor masă se va delimita o ramură nordică distinctă, în spaţiul carpato-dunărean, formată de triburile geto-dacilor.

c. 1500. Migrarea triburilor de neam tracic ale misiilor din partea de E a Peninsulei Balcanice spre SE, în Asia Mică. Regiunea de NV a Asiei Mici luată în stăpânire de aceste triburi primeşte numele de Misia, menţionată ca atare şi în poemele homerice.

sec. 13 î.e.n. Pătrunderea în Asia Mică, în contextul marii migraţii egeice, a triburilor frigienilor (sau brigilor), originare din regiunea macedo-tracă. Înaintând în etape şi în grupuri, ei iau locul misiilor, pe care îi izgonesc sau îi asimilează. Statul frigian, cu o experienţă meteorică, devine în sec. 8 hegemon în Asia Mică, prăbuşindu-se în 695 sub loviturile cimerienilor.

milen. 2 (sfârşit) - milen. 1 (început). Triburile trace, care populează o mare parte a Peninsulei Balcanice, constituie totodată majoritatea populaţiei şi în multe insule ale Mării Egee: Samothrace, Naxos, Thasos, Imbros, Lemnos, Cos şi Lesbos. Partea septentrională a Mării Egee se numea la începutul antichităţii şi Mare Thracicum, regiunea strâmtorilor - Bosforul tracic, iar Peninsula Gallipoli era cunoscută drept Chersonesul Tracic. Poemele homerice menţionează numele de Tracia şi cel a două triburi trace: sinţii (din insula Lemnos) şi ciconii din SE Traciei. Tracii apar ca aliaţi ai troienilor, cu un nivel de dezvoltarea socială şi politică apropiat de cel al triburilor elene.

sec. 8 - 7 î.e.n. Bitinii, triburi trace de pe cursul mijlociu al Strymonului, trec, sub presiunea peonilor (vecinii de la apus), în NV Asiei Mici, într-o regiune care primeşte numele de Bitinia (asimilând în parte elementele frigiene întâlnite). Absenţa oricărei referinţe la aceste triburi în poemele homerice pledează pentru ipoteza migraţiei lor în Asia Mică după data încheierii redactării celebrelor opere.

sec. 7 - 6 î.e.n. - În cea de-a doua etapă a Marii colonizări greceşti, ţărmurile nordice ale Mării Egee, Chersonesul Tracic, Propontida (Marea de Marmara), strâmtoarea Bosfor şi ţărmul apusean al Mării Negre, ţinuturi locuite de triburile trace, devin o ţintă predilectă a întreprinzătorilor navigatori eleni. Colonişti din Thasos se aşază în ţinuturile dintre gurile râurilor Strymon şi Nestos (= Mesta). Colonişti din Clazomene întemeiază, la c. 656, oraşul Abdera, iar greci plecaţi din  Chios fondează Maroneia. În Chersonesul Tracic iau fiinţă coloniile elene Sestos şi Madytos, iar pe ţărmul asiatic opus Abydos şi Lampsacos. În Propontida, pe ţărmul tracic sunt întemeiate Neapolis, Perinthos, Selymbra, pe cel asiatic - Cizic, Chios şi Astacos. În Bosfor iau fiinţă Byzantion şi Calchedon, ambele ctitorii megariene. Pe ţărmul apusean al Pontului Euxin îşi încep existenţa în sec. 7 oraşele Histria (colonie milesiană) şi Apollonia (=Sozopol), în sec. 6 Tomis şi Callatis. În a doua jumătate a sec. 6 mai iau fiinţă Mesambria, la intrarea în golful Burgas (azi Nesebăr), Odessos (Varna de azi) şi Krunoi (numit în epoca elenistică Dionysopolis, azi Balcik). Iniţial centre de schimb între metropolele greceşti şi lumea tracă, coloniile elene devin în scurt timp înfloritoare centre locale de producţie, o poartă prin care influenţele civilizaţiei elene pătrund în interiorul Traciei. Din sec. 5 - 4 î.e.n., după căderea Miletului (494), aceste colonii intră în general în sfera de influenţă a Atenei, multe devenind membre în prima, apoi în cea de-a două Ligă Delio-Atică.

   
sec. 7 - 6 î.e.n. Apar în izvoarele greceşti primele menţiuni despre triburile trace. Marele conglomerat al triburilor trace se învecina la NE cu cimerienii şi sciţii, la V cu ilirii şi macedonenii, iar în S cu grecii, în regiunile de graniţă intervenind numeroase interferenţe lingvistice, de cultură materială şi spirituală. Herodot aminteşte că neamul tracilor este cel mai mare din lume după cel al inzilor. Populaţia sedentară, având drept principale preocupări agricultura, creşterea vitelor, viticultura şi mineritul, tracii trăiau fărâmiţaţi în zeci de triburi, deseori antrenate în interminabile conflicte interne. Cunoscuţi ca aprigi războinici, tracii au fost folosiţi ca marcenari în armatele elenistice, apoi în unităţile auxiliare romane. Relaţiile sclavagiste nu au fost caracteristice comunităţilor trace; la sfârşitul sec. 6 triburile trace bat monedă proprie. Uniuni de triburi mai importante au constituit tribalii, triburile dintre râurile Margus şi Oiscos (=Iskar) şi crobizii, între Atris (=Iantra) şi Pontul Euxin, ambele având ca hotar nordic Dunărea. În inima Traciei, pe cursul inferior al Strymonului (=Struma), se remarcă tribul denteleţilor, iar spre E, pe cursul superior şi mijlociu al râului Hebros - tranispii. Uniunea de triburi cu rolul cel mai strălucit în istoria Traciei este cea a odrişilor, din E Traciei. Alte triburi care s-au afirmat sunt medii, serdii, besii, sapeii, astii, scrimianii, nipseii, ş.a.

514 î.e.n. Campania lui Darius I împotriva sciţilor de la Dunărea de Jos. Singurii care opun o rezistenţă armată suveranului persan sunt geţii, numiţi de Herodot, cu acest prilej, "cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci". În urma acestei campanii, Imperiul Persan începe să controleze militar strâmtorile şi SE Traciei.

Mardonius

492 î.e.n. Prima expediţie persană împotriva Greciei, condusă de generalul Mardonius. Forţele persane traversează S Traciei, consolidând autoritatea ahemenidă în aceste regiuni. Contingente trace participă, alături de forţele persane, la războaiele medice.

480 - 479 î.e.n. Înfrângerile de la Salamina şi Plateea marchează eşecul ofensivei persane împotriva Greciei. Forţele ateniene înlătură în anii următori centrele de rezistenţă persane din S Traciei.

470/460 î.e.n. Pe cursul inferior al fluviului Hebros, în ţinuturile locuite de triburile odrişilor, ia fiinţă primul stat al tracilor, sub conducerea lui Teres, care cunoaşte, potrivit informaţiilor lui Tucidide, o mare prosperitate.

431 - 424 î.e.n. Domnia lui Sitalces, fiul lui Teres. Regatul Odris atinge apogeul puterii sale, întinzându-se de la Marea Egee la Dunăre şi de la Marea Neagră la fluviul Strymon. Regatul Odris este cel mai întins stat al Peninsulei Balcanice.

430 î.e.n. Sitalces încheie o alianţă cu Atena, de partea căreia intervine în războiul peloponesiac.

429 î.e.n. Campania lui Sitalces în Peninsula Calcidică şi în Macedonia, unde încearcă, fără succes, să-l înlăture pe regele Perdiccas II, în favoarea pretendentului Amynthas.

424 - 410 î.e.n. Domnia lui Seuthes I, nepotul lui Sitalces. El renunţă la politica antimacedoneană şi se căsătoreşte cu Stratonice, sora lui Perdiccas II. La moartea sa, regatul Odris se destramă în mai multe principate conduse de Amadocos (prieten şi aliat al lui Alcibiade), Maisades, Teres, ş.a.

400 - 383 î.e.n. Seuthes II, fiul lui Maisades, educat de Amadocos, conduce un stat trac în regiunea Propontidei; în 400 / 399 va găzdui un timp pe supravieţuitorii "celor 10.000" conduşi de Xenofon, care reveneau în Grecia după campania din Imperiul Persan. Seuthes II se va bucura de sprijinul Atenei (prin Trasibul şi Ificrate).

383 - 360 î.e.n. Cotys I reuşeşte să reunifice vechiul regat al odrişilor şi întreţine până în 365 relaţii de alianţă cu Atena.

360 î.e.n. Destrămarea regatului Odris, la moartea lui Cotys I, va înlesni cucerirea Traciei de către Macedonia.

357 - 356 î.e.n. Prima etapă a expansiunii macedonene spre NE; Filip II (359 - 336) îi înfrânge pe dinaştii Berisades şi Cetriporos şi fondează oraşul Philippopolis (pe locul vechiului Crenides).

Filip al II-lea, rege al Macedoniei

342 / 341 î.e.n. Filip II îi înfrânge pe Cesebleptes şi Teres, încheind cucerirea întregii Tracii. Graniţa nordică a Macedoniei este fixată pe Dunărea Inferioară.

330 î.e.n. Seuthes III, dinast odris, răsculat cu sprijinul generalului Memnon împotriva autorităţii macedonene, este înfrânt de Antipatros. Seuthes, fondatorul oraşului Seuthopolis, va redobândi neatârnarea după moartea lui Zopyrion şi Alexandru cel Mare (323), dar va fi supus, după 10 ani de lupte, de diadohul Lisimah, devenit stăpân al Traciei.

281 î.e.n. La moartea lui Lisimah, fostul regat Odris se destramă definitiv în mai multe stătuleţe, care nu vor mai fi reunite sub o singură autoritate până în epoca romană.

270 î.e.n. Invazia celţilor în Peninsula Balcanică. Un grup celtic în frunte cu Comentorios pătrunde în Tracia şi fondează la S de Balcani un regat cu reşedinţa la Tilis (destrămat în 218 î.e.n.).

168 î.e.n. În urma înfrângerii Macedoniei elenistice în cel de-al treilea război macedonean şi a desfiinţării ei ca stat independent, Tracia de la V de Hebrus este inclusă în noua provincie romană Macedonia.

Provinciile romane - ilirii, macedonii şi tracii.

149 - 148 î.e.n. Triburi trace sprijină răscoala antiromană a Macedoniei condusă de Andriscos.

146 î.e.n. Transformarea Greciei în posesiune romană. Teritoriile locuite de traci se învecinează acum în SV şi S cu stăpânirile romane din Peninsula Balcanică, prin care Roma exercită o permanentă supraveghere militară.

49 î.e.n. Dinastul Rhascuporis îl sprijină pe Pompei, apoi pe Brutus şi Cassius în timpul războaielor civile.

27 î.e.n. - 14 e.n. Prin ocuparea completă a Pannoniei  şi a Dalmaţiei de către Roma, în timpul domniei împăratului Augustus, controlul militar roman se intensifică. Regii tracilor odrişi devin simpli dinaşti clientelari ai Romei.

15 e.n. Constituirea provinciei romane Moesia, între Dunăre şi Munţii Balcani.

26 e.n. Ultima mare răscoală a triburilor trace.

46 e.n. Transformarea Traciei, la moartea suveranului odris Rheometalces III, în provincie romană, cu capitala la Philippopolis (= Plovdiv, Bulgaria).

Sursa acestei serii de articole despre istoria antică: "O ISTORIE A LUMII ANTICE" - compendiu; Internet (poze, hărţi); traduceri din istoria universală.

Max's concept.

© Copyright 2018 MAX'S CONCEPT