Apollo - zeul soarelui
Potrivit lui Strabon, numele original al dacilor a fost Daoi. De fapt, Daoi a fost numele războinicilor daci, membrii ai frăției lupilor". Dhau înseamnă a apăsa, a ștrangula, cu scopul de a stoarce. Este la originea diverselor cuvinte însemnând lup: daoi - frigiană, dhaunos - ilirică, Iran - Saka dahae (Sakae). Acest lucru se poate referi la convingerea anecdotică a păstorilor (din pastorală sau transhumanță) că, atunci când lupul a venit, ar fi strangulat oile de gât în aşa fel încât acestea nu au putut scoate nici un sunet deoarece le-ar fi târât departe de restul turmei.
O tradiție păstrată de către Isihie ne informează că Tao era cuvântul frigian pentru "lup". Tot conform Strabon, anumiţi sciți nomazi de la est de Marea Caspică au fost, de asemenea, numiţi Daoi. Acest nume a fost, probabil, adus în Transilvania și Voivodina de tribul apulilor, care mai erau numiți și Daoi.
Multe sate și orașe ale dacilor au avut numele ce se termina cu "dava", "deva", "Daba", "Deba" sau "debai".
Herodot, a scris despre geto-daci: "... După indieni, oamenii dacilor au constituit cea mai mare etnie dintre toate celelalte populaţii ale lumii. Ar trebui ca aceștia să se hotărasca doar să fie uniți şi astfel ei ar putea să reușească să devină, în opinia mea, absolut de neînvins și să depășeasca, de departe, măreția la toate celelalte rase mândre ale Pământului. Dacii poartă multe nume, fiecare în funcție de regiunea în care traiesc, dar cu toate acestea, cu toţii au aproape în orice, obiceiuri extrem de similare ".
1200 - 450 î.e.n. (BCE). Prima epocă a fierului (Hallstatt). La începutul acestei epoci are loc separarea şi individualizarea grupului nord-tracic din spaţiul carpato-danubian, care primeşte numele de Dacia. Geto-dacii reprezentau ramura nordică, bine individualizată, a tracilor care populau cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice.
De asemenea, este cunoscut şi numele unui rege al tribului Apuli, numit Rubobostes. Ei au venit în Transilvania din sudul actualei Italii (din Apuli) încă din sec.2 - 1 î.Hr., împreună cu triburile iapigilor şi mesapilor, considerate de cei mai mulţi cercetători ca aparţinând marii familii ilire, deși nu e încă pe deplin dovedit, dar vorbitori de o limbă latină. Unii susțin că erau un neam de greci vorbitori de o limbă latină, lucru foarte posibil, și foloseau alfabetul latin, care a fost creat pe Insula Sicilia. După așezarea lor în Transilvania, au ridicat un templu sub formă de soare cu șapte raze la Piatra Craivii (ulterior numită Bălgrad, Cetatea Albă și în final Alba Iulia - denumirea actuală) unde se adunau cu toții și se închinau zeului soarelui. Religia soarelui era o religie precreștină ale cărei origini erau în Babilon, acolo unde Alexandru cel Mare (Makedon) a vrut să întemeieze o nouă capitală a tuturor teritoriilor cucerite din Asia, pentru a le uni sub puterea sa. Se știe că religia lui era greco-budismul, așa cum era religia tuturor elenilor și grecilor din vremea aceea.
Multe sate și orașe ale dacilor au avut numele ce se termina cu "dava", "deva", "Daba", "Deba" sau "debai".
O parte din Daoi erau stabiliti în Munții Rodopi. Să notăm că Spartacus, celebrul gladiator din vechime, care s-a eliberat doar pentru a compune o armată uriașă de sute de mii de foști sclavi și care a speriat chiar "orașul etern" în sine, a fost un trac din Munții Rodopi din Bulgaria.
Daurşii au trăit în munții dalmaţi. Dausdava, sau "Orașul lupilor" este indicat pe hartă de către geograful roman Ptolemaios, ca fiind la sud de Dunăre.
Daurşii au trăit în munții dalmaţi. Dausdava, sau "Orașul lupilor" este indicat pe hartă de către geograful roman Ptolemaios, ca fiind la sud de Dunăre.
Herodot, a scris despre geto-daci: "... După indieni, oamenii dacilor au constituit cea mai mare etnie dintre toate celelalte populaţii ale lumii. Ar trebui ca aceștia să se hotărasca doar să fie uniți şi astfel ei ar putea să reușească să devină, în opinia mea, absolut de neînvins și să depășeasca, de departe, măreția la toate celelalte rase mândre ale Pământului. Dacii poartă multe nume, fiecare în funcție de regiunea în care traiesc, dar cu toate acestea, cu toţii au aproape în orice, obiceiuri extrem de similare ".
Tracia înainte de perioada romană
Dacia Romană (Dacia Apulensis)
Geograful grec Claudios Ptolemaios menționează douăsprezece triburi dacice. Dintre acestea, cel mai cunoscut este tribul numit Apuli / Apulii, care a trăit în centrul Transilvaniei și a avut capitala la Apoulon (azi Piatra Craivii). Numele lor vine de la Apollo (zeul Soarelui), zeul lor principal. Apoulon, capitala tribului dacic cel mai puternic, numit Apuli, este plasată în partea centrală a Transilvaniei, pe cursul mijlociu al râului Mureș. 
Templu budist în interior. De remarcat că soarele cu opt raze se regăsește și în Transilvania, aceasta fiind forma cetății construite la Alba Iulia (Bălgrad). Tot pe locul cetății a fost descoperită și o cruce de aur cu același simbol al soarelui cu opt raze pe ea. Se deduce că cei care au construit-o erau budiști sau credeau în Zeul Soarelui (Ra, numit și Apollo sau Mithra).
Planul cetății în formă de soare cu 7 brațe de la Alba Iulia
.jpeg)
Gandhara Buddha (reprezentarea lui Buda în stil greco-budist)
Un nobil dac, statuie aflată la Vatican.
A se vedea asemănarea portului cu cea a lui Gandhara Buddha, ca și poziția mâinilor.
Alexandru cel Mare (în greacă Μέγας Αλέξανδρος, Megas Alexandros, n. 20 iulie 356 î.Hr., Pella, Macedonia Antică – d. 10 iunie 323 î.Hr., Babilon, Macedonian Empire(d)), cunoscut și sub numele de Alexandru Macedon, Alexandru al III-lea al Macedoniei sau Alexandros III Philippou Makedonon, rege al Macedoniei (336 î.Hr.-323 î.Hr.), a fost unul dintre primii mari strategi și conducători militari din istorie. Cuceririle sale spectaculoase i-au făcut pe macedoneni stăpâni ai Orientului Apropiat. La moartea sa, la vârsta de 32 de ani, Alexandru era stăpânul celui mai mare imperiu cucerit vreodată. Alexandru cel Mare a contribuit substanțial la răspândirea civilizației elenistice în întreaga lume.
_-_sec._III_a.C._-_da_Magnesia_-_Foto_G._Dall'Orto_28-5-2006_b-n.jpg)
Imperiul Mauryan (322–183 î.Hr.)
Vezi și: Monahismul greco-budhist
Împăratul indian Chandragupta Maurya , fondatorul Imperiului Maurya, a recucerit în jurul anului 322 î.Hr. teritoriul nord-vest al Indiei care fusese pierdut de Alexandru cel Mare. Cu toate acestea, s-au păstrat contacte cu vecinii săi greco-iranieni din Imperiul Seleucid. Împăratul Seleucus I Nicator a ajuns la o înțelegere conjugală ca parte a unui tratat de pace și mai mulți greci, cum ar fi istoricul Megasthenes și au locuit la curtea împăratului mauryan.
Capitala elenistică Pataliputra, descoperită tot în Pataliputra, capitala Imperiului Maurya, datează din secolul al III-lea î.Hr.
Nepotul lui Chandragupta, Ashoka, a îmbrățișat credința budistă și a devenit un mare prozelitist în linia canonului tradițional Pali al budismului Theravada, insistând asupra non-violenței față de oameni și animale ( ahimsa ) și asupra preceptelor generale care reglementează viața laicilor.
Conform Edictelor de la Ashoka înfipte în piatră, unele dintre ele scrise în greacă și altele în aramaică - limba oficială a ahemenizilor , el a trimis emisari budiști prin ținuturile grecești din Asia și până în Marea Mediterană.
Ashoka susține, de asemenea, că s-au convertit la budism populațiile grecești din tărâmul său:
”Aici, în domeniul regelui, printre greci, Kambojas, Nabhaka, Nabhapamkiți, Bhoja, Pitinika, Andhra și Palida, peste tot oamenii urmează instrucțiunile Iubitului-zeilor în Dharma”.
În cele din urmă, unii dintre emisarii lui Ashoka, cum ar fi faimosul Dharmaraksita, sunt descriși în sursele Pali drept călugări budiști greci de frunte (" Yona ") activi în prozelitismul budist ( Mahavamsa , XII [22] ), întemeind școala omonimă de Dharmaguptaka.
Prezența greacă în Bactria (325–125 î.Hr.)
Orașul greco-bactrian Ai -Khanoum ( c. 300 –145 î.Hr.) a fost situat la marginea Indiei .
Alexandru înființase în Bactria mai multe orașe ( Ai-Khanoum , Bagram ) și o administrație care urma să dureze mai bine de două secole sub Imperiul Seleucid și Regatul Greco-Bactrian, fiind tot timpul în contact direct cu teritoriul indian. Grecii au trimis ambasadori la curtea Imperiului Maurya, cum ar fi istoricul Megasthenes sub Chandragupta Maurya, iar mai târziu Deimachus sub fiul său Bindusara, care au raportat pe larg despre civilizația indienilor. Megasthenes a trimis rapoarte detaliate despre religiile indiene, care au fost vehiculate și citate în întreaga lume clasică timp de secole.
Megasthenes face o altă împărțire a filozofilor, spunând că aceștia sunt de două feluri, dintre care pe unii îi numește Brahmani, iar pe ceilalți Sarmani ..." Strabon XV. 1. 58-60
Greco-bactrianii au menținut o cultură elenistică puternică în timpul stăpânirii Imperiului Maurya din India, așa cum este exemplificat de situl arheologic Ai-Khanoum. Când Imperiul Maurya a fost răsturnat de Imperiul Shunga în jurul anului 180 î.Hr., greco-bactrienii s-au extins în India, unde au înființat Regatul indo-grec, sub care budismul a putut să înflorească.
Regatul indo-grec și budismul (180 î.Hr. – 10 d.Hr.)
La nord de Bactria se afla Regatul indo-grec, centrat aproximativ în jurul Alexandriei Eschate. Ei au controlat diverse zone ale teritoriului nordic al Indiei până în anul 10 d.Hr.
Budismul a prosperat sub regii indo-greci și s-a sugerat că invazia lor din India a fost menită să protejeze credința budistă de persecuțiile religioase ale Shunga (185–73 î.Hr.), care i-a răsturnat pe Mauryieni.
Zarmanochegas a fost un śramana (posibil, dar nu neapărat budist) care, conform istoricilor antici precum Strabon , Cassius Dio și Nicolaus de Damasc, a călătorit la Antiohia și Atena în timp ce Augustus (decedat în 14 d.Hr.) conducea Imperiul Roman.
Unele dintre monedele lui Menander I și Menander II încorporează simbolul budist al roții cu opt spițe, asociat cu simbolurile grecești ale victoriei, fie palma victoriei, fie coroana victoriei predată de zeița Nike. Potrivit Milinda Pañha , la sfârșitul domniei sale, Menander I a devenit un arhat budist, fapt reluat și de Plutarh, care explică că relicvele sale au fost împărtășite și consfințite.
Simbolul omniprezent al elefantului în monedele indo-grecești poate fi, de asemenea, asociat cu budismul, așa cum sugerează paralela dintre monedele lui Antialcidas și Menander II, unde elefantul din monedele lui Antialcidas are aceeași relație cu Zeus și Nike ca și Roata budistă pe monedele lui Menander II.
Orașe
Potrivit lui Ptolemeu, orașele grecești au fost fondate de greco-bactrieni în nordul Indiei. Menander și-a stabilit capitala în Sagala (modern Sialkot, Punjab, Pakistan ), unul dintre centrele culturii budiste înfloritoare. Un mare oraș grecesc construit de Dimitrie și reconstruit de Menander a fost excavat pe situl arheologic Sirkap, lângă Taxila, unde stupe budiste stăteau alături de temple hinduse și grecești, indicând toleranță religioasă și sincretism.
Scripturi
Potrivit Mahavamsa, Ruwanwelisaya din Anuradhapura, Sri Lanka a fost dedicată de o delegație Yona de 30.000 de oameni din Alexandria, în Caucaz, în jurul anului 130 î.Hr.
Mahavamsa - capitolul 29, consemnează că, în timpul domniei lui Menander, un thera grec (călugăr în vârstă), pe nume Mahadharmaraksita, a condus 30.000 de călugări budiști din „orașul grecesc Alexandria” (posibil Alexandria din Caucaz, la aproximativ 150 de kilometri - 93 mile - nord de Kabulul de astăzi, din Afganistan), către Sri Lanka pentru dedicarea unei stupe, ceea ce indică faptul că budismul a înflorit pe teritoriul lui Menander și că grecii au participat foarte activ la el.
Sunt înregistrate mai multe dedicații budiste ale grecilor din India, cum ar fi cea a meridarhului grec (guvernatorul civil al unei provincii) pe nume Theodorus, care descrie în Kharosthi modul în care a consacrat relicvele lui Buddha. Inscripțiile au fost găsite pe o vază din interiorul unei stupe, datată din timpul domniei lui Menander sau a unuia dintre urmașii săi în secolul I î.Hr.
Manuscrise budiste în greacă cursivă au fost găsite în Afganistan, lăudând diferiți Buddha și incluzând mențiuni despre figura Mahayana a lui „Buddha Lokesvararaja ” ( λωγοασφαροραζοβοδδο ). Aceste manuscrise au fost datate mai târziu de secolul al II-lea d.Hr.
Imperiul Kushan (secolele I-III d.Hr.)
Imperiul Kushan , unul dintre cele cinci triburi ale Yuezhi, s-a stabilit în Bactria în jurul anului 125 î.Hr., înlocuind greco-bactrienii și invadând părțile de nord ale Pakistanului și Indiei în jurul anului 1 d.Hr., cultura și regatele indo-grece care datau de mai bine de un secol. Ei au folosit scrierea greacă pentru a-și scrie limba, așa cum este exemplificat prin monedele lor și prin adoptarea alfabetului grecesc.
Cultura elenistică s-a imprimat în subcontinentul indian, constând în special în: haine grecești, amfore, vin și muzică.
Influențe filozofice
Câțiva filozofi greci, inclusiv Pyrrho, Anaxarchus și Onesicrit, l-au însoțit pe Alexandru în campaniile sale din est. În cele 18 luni în care au stat în India, au reușit să interacționeze cu filozofii indieni care au urmat asceza, în general descriși ca gimnosofi („filozofi goi”).
Asemănări între pirronism și budism
Pyrrho s-a întors în Grecia și a fondat pirronismul, considerat de savanții moderni prima școală occidentală de scepticism. Biograful grec Diogenes Laërtius a explicat că equanimitatea și detașarea lui Pyrrho de lume au fost dobândite în India.
Pyrrho a fost influențat direct de budism în dezvoltarea filozofiei sale, care se bazează pe interpretarea lui Pyrrho a celor trei legi budiste ale existenței.
Cinism
Un altul dintre acești filozofi, Onesicrit, un cinic, spune Strabon că a învățat în India următoarele precepte: „Că nimic din ceea ce i se întâmplă unui om nu este rău sau bun, opiniile fiind doar vise... Că cea mai bună filozofie este ceea ce eliberează mintea atât de plăcere, cât și de durere”.
Cirenaicism
Filosoful cirenaic Hegesias din Cyrene , din orașul Cyrene unde a domnit Magas din Cyrene, este considerat de unii că a fost influențat de învățăturile misionarilor budiști din Ashoka.
Influențe artistice
Numeroase lucrări de artă greco-budistă prezintă amestecul dintre influențele grecești și budiste în centre de creație precum Gandhara. Subiectul artei gandharene a fost cu siguranță budist, în timp ce majoritatea motivelor erau de origine asiatică, occidentală sau elenistică.
Reprezentare antropomorfă a lui Buddha
Deși există încă unele dezbateri, primele reprezentări antropomorfe ale lui Buddha însuși sunt adesea considerate un rezultat al interacțiunii greco-budiste. Înainte de această inovație, arta budistă era „ aniconică ”: Buddha era reprezentat doar prin simbolurile sale (un tron gol, Arborele Bodhi, urmele lui Buddha, Dharmachakra).
Această reticență față de reprezentările antropomorfe ale lui Buddha și dezvoltarea sofisticată a simbolurilor aniconice pentru a o evita (chiar și în scenele narative în care ar apăreau alte figuri umane), par să fie conectate cu una dintre zicerile lui Buddha raportate în Digha Nikaya care descuraja reprezentările de sine după stingerea trupului său.
Probabil că nesimțindu-se legați de aceste restricții și din cauza „cultului lor de formă, grecii au fost primii care au încercat o reprezentare sculpturală a lui Buddha”. În multe părți ale lumii antice, grecii au dezvoltat divinități sincretice, care ar putea pune un accent religios comun la populații cu tradiții diferite: un exemplu binecunoscut este Serapis, introdus de Ptolemeu I Soter în Egipt, care a combinat aspecte ale zeilor greci și egipteni. De asemenea, în India, era firesc ca grecii să creeze o singură divinitate comună, combinând imaginea unui zeu-rege grec (Apollo, sau posibil fondatorul zeificat al Regatul indo-grec, Dimitrie I al Bactriei), cu caracteristicile fizice tradiționale ale lui Buddha .
Multe dintre elementele stilistice din reprezentările lui Buddha indică influența greacă: himation (o haină exterioară purtată de grecii antici peste umărul stâng și sub cel drept), poziția contrapposto a figurilor drepte, cum ar fi Buddha Gandhara în picioare din secolele I-II, părul creț stilizat și ushnisha - aparent derivate din stilul lui Apollo Belvedere (330 î.Hr.) și calitatea măsurată a fețelor, toate redate cu un puternic realism artistic. O mare cantitate de sculpturi care combină stiluri budiste și pur elenistice și iconografie au fost excavate în situl modern din Hadda, Afganistan. Părul creț al lui Buddha este descris în celebra listă a caracteristicilor fizice ale lui Buddha în sutrele budiste. Părul cu bucle care se întorc spre dreapta este descris pentru prima dată în canonul Pāli; aceeași descriere o găsim în Dāsāṣṭasāhasrikā prajñāpāramitā.
Artiștii greci au fost cel mai probabil autorii acestor reprezentări timpurii ale lui Buddha, în special statuile în picioare, care prezintă „o tratare realistă a pliurilor și pe unii chiar un indiciu de volum modelat care caracterizează cea mai bună lucrare grecească. Aceasta este clasică sau Greaca elenistică, nu greacă arhaizantă transmisă de Persia sau Bactria, nici în mod distinct romană .”
Influența stilistică greacă asupra reprezentării lui Buddha, prin realismul său idealist, a permis, de asemenea, o vizualizare foarte accesibilă, inteligibilă și atractivă a stării finale de iluminare descrisă de budism, permițându-i să ajungă la un public mai larg.
Una dintre trăsăturile distinctive ale școlii de artă Gandharan care a apărut în nord-vestul Indiei este că a fost în mod clar influențată de naturalismul stilului grecesc clasic. Astfel, în timp ce aceste imagini încă transmit pacea interioară care rezultă din punerea în practică a doctrinei lui Buddha, ele ne oferă și o impresie despre oameni care au umblat și au vorbit etc. și au dormit mai mult ca noi. Simt că acest lucru este foarte important. Aceste cifre sunt inspiratoare pentru că nu descriu doar scopul, ci și sentimentul că oamenii ca noi îl pot atinge dacă încercăm.
Panteonul budist elenizat
Mai multe alte zeități budiste ar fi putut fi influențate de zeii greci. De exemplu, Heracles cu piele de leu - zeitatea protectoră a lui Dimitrie I al Bactriei - „a servit drept model artistic pentru Vajrapani, un protector al lui Buddha”. În Japonia, această expresie s-a tradus în continuare în zeii păzitori Niō plini de mânie și musculoși ai lui Buddha, care se află astăzi la intrarea multor temple budiste.
Potrivit lui Katsumi Tanabe, profesor la Universitatea Chūō , Japonia, pe lângă Vajrapani, influența greacă apare și în câțiva alți zei ai panteonului Mahayana Hariti inspirat de Tyche.
În plus, forme precum heruvimii purtători de ghirlande, sulurile de viță de vie și astfel de creaturi semiumane precum centaurul și tritonul fac parte din repertoriul artei elenistice introdus de artiștii greco-romani în slujba curții Kushan.
Călugării greci au jucat un rol direct în ierarhia superioară a budismului și în răspândirea sa timpurie. În timpul domniei (165–135 î.Hr.) a regelui greco-bactrian Menander I ( Pali : „Milinda”), Mahadharmaraksita (tradus literal ca „Marele Învățător/Păstrator al Dharmei”) a fost „un călugăr budist grec”, potrivit Mahavamsa (cap. XXIX), care a condus 30.000 de călugări budiști din „orașul grecesc Alasandra” (Alexandria Caucazului, la aproximativ 150 km nord de Kabul de astăzi din Afganistan), la Marea Stupa din Anuradhapura. Dharmaraksita (sanscrită), sau Dhammarakkhita (Pali) (traducere: Protected by the Dharma), a fost unul dintre misionarii trimiși de împăratul Mauryan Ashoka pentru a face prozelitism în credința budistă. El este descris ca fiind un grec (pali: „ Yona ”, lit. „ ionian ”) în Mahavamsa, iar activitățile sale sunt un indicator al forței grecului elenistic. Într-adevăr, Menander I a fost convertit la budism de către Nagasena, care a fost un elev al călugărului budist grec Dharmaraksita. Se spune că Menander a ajuns la iluminare ca arhat sub îndrumarea lui Nagasena și este înregistrat ca un mare patron al budismului. Dialogul regelui grec Menander I ( Pali „Milinda”) cu călugărul Nagasena cuprinde lucrarea budistă Pali cunoscută sub numele de Milinda Panha.
Călugării budiști din regiunea Gandhara, unde greco-budismul a fost cel mai influent, au jucat mai târziu un rol cheie în dezvoltarea și transmiterea ideilor budiste în direcția Asiei de Nord. Călugării greco-budisti din Kushan, cum ar fi Lokaksema ( c. 178 d.Hr. ) au călătorit în capitala chineză Loyang , unde au devenit primii traducători ai scripturilor budiste în chineză.
Greco-budhismul în Occident
S-a descoperit o inscripție bilingvă într-o stâncă la Kandahar (în greacă și aramaică) datată din secolul al III-lea î.Hr., asociată regelui budist indian Ashoka. Acest edict susține adoptarea „evlaviei” folosind termenul grecesc Eusebeia pentru Dharma (se află la Muzeul din Kabul).
Schimbul fizic intens spre vest la acel moment de-a lungul Drumului Mătăsii este confirmat de nebunia romană pentru mătase din secolul I î.Hr., până în punctul în care Senatul a emis (în zadar!) mai multe edicte pentru a interzice purtarea mătăsii, din motive economice și morale. Acest lucru este atestat de cel puțin trei autori: Strabon (64/63 î.Hr. – c. 24 d.Hr. ), Seneca cel Tânăr ( c. 3 î.Hr. – 65 d.Hr.) și Pliniu cel Bătrân (23-79 d.Hr.).
Zarmanochegas (Zarmarus) (Ζαρμανοχηγὰς) a fost un călugăr din tradiția Sramana (posibil, dar nu neapărat budist) care, conform istoricilor antici precum Strabon și Dio Cassius, l-a întâlnit pe Nicolae din Damasc în Antiohia, în timp ce Augustus (mort în 14 d.Hr.) era conducătorul Imperiului Roman și, la scurt timp după aceea, a mers la Atena unde a stat până la moarte. Povestea și mormântul lui din Atena au fost binecunoscute peste un secol mai târziu. Plutarh - (mort în 120 d.Hr.) în Viața lui Alexandru, după ce a discutat despre auto-inmolarea lui Calanus din India ( Kalanos) la care a asistat Alexandru scrie: „Același lucru l-a făcut mult timp după aceea un alt indian care a venit cu Cezar la Atena, unde încă îți arată „Monumentul Indianului” - referindu-se la mormântul lui Zarmanochegas din Atena romană.
Un alt secol mai târziu, părintele bisericii creștine - Clement din Alexandria (decedat în 215) - l-a menționat pe Buddha pe nume în Stromata sa (Bk I, Ch XV): „Gimnosofii indieni sunt și ei în număr mare, iar ceilalți filozofi sunt barbari. Și dintre aceștia există două clase, unii dintre ei numiți Sarmanæ și alții brahmani. Iar cei din Sarmanæ care se numesc „Hylobii” nici nu locuiesc în orașe, nici nu au acoperișuri deasupra lor, ci sunt îmbrăcați în scoarța copacilor, se hrănesc cu nuci și beau apă cu mâinile lor. Asemenea celor numiți encratiți în zilele noastre, ei nu cunosc căsătoria sau nașterea copiilor. De asemenea, unii dintre indieni se supun preceptelor lui Buddha (Βούττα) pe care, datorită sfințeniei sale extraordinare, l-au ridicat la rang divinitate și i-au acordat onoruri."
Pietre funerare indiene din perioada ptolemaică au fost găsite în Alexandria, Egipt. Prezența budiștilor în Alexandria în acest moment este importantă, deoarece „mai târziu chiar în acest loc au fost stabilite unele dintre cele mai active centre ale creștinismului”.
Ordinul monahal precreștin al Therapeutae este, probabil, o deformare a cuvântului pali „Theravāda”, o formă de budism, iar mișcarea poate să se fi „inspirat (aproape în întregime) din învățătura și practicile ascezei budiste". S-ar putea să fi fost chiar descendenți ai emisarilor lui Ashoka în Occident. În timp ce descrierea lui Philo din Alexandria a doctrinelor și practicilor Therapeutae lasă o mare ambiguitate cu privire la religia cu care sunt asociate, analiza savantului religios Ullrich R. Kleinhempel indicând faptul că cea mai probabilă religie practicată de Therapeutae a fost budismul.
Budism și creștinism
Visul elefantului alb al reginei Māyā și concepția lui Buddha. Gandhara, secolele II-III d.Hr.
Deși sistemele filozofice ale budismului și creștinismului au evoluat în moduri destul de diferite, preceptele morale susținute de budism din timpul lui Ashoka prin edictele sale au unele asemănări cu preceptele morale creștine dezvoltate mai mult de două secole mai târziu: respectul pentru viață, respectul pentru cei slabi, respingerea violenței, iertare păcătoșilor, toleranța.
O teorie este că aceste asemănări pot indica propagarea idealurilor budiste în lumea occidentală, grecii acționând ca intermediari și sincrețiști religioși.
„Savanții au luat în considerare adesea posibilitatea ca budismul să influențeze dezvoltarea timpurie a creștinismului. Au atras atenția asupra multor paralele referitoare la nașterea, viața, doctrina și moartea lui Buddha și a lui Isus” (Bentley, Old World Encounters).
Povestea nașterii lui Buddha era bine cunoscută în Occident și, probabil, a influențat povestea nașterii lui Isus: Sfântul Ieronim (secolul al IV-lea) menționează nașterea lui Buddha, despre care spune că „s-a născut dintr-o fecioară”, iar influentul părinte al bisericii creștine timpurii - Clement din Alexandria (mort în 215), l-a menționat pe Buddha (Βούττα) în Stromata (Bk I, Ch XV). Legenda sfinților creștini Barlaam și Iosafat se bazează pe viața lui Buddha.
După cum am amintit anterior, cultul lui Apollo era specific greco-budiștilor și e posibil să fi fost adus în Transilvania de triburile apulilor, iapigilor și mesapilor care se pare că au migrat din sudul Peninsulei Italice în aproximativ sec. II - I î.Hr. (BCE) sub conducerea lui Rubobostes. Este posibil să fi fost iliri sau greci, dar vorbitori de o limbă latină. După cum se știe, aromânii erau ramura latină a neamului grecilor și mai erau numiți și eleni. Ei sunt creștini dar omagiază în continuare Soarele, având acest simbol pe steagul lor și pe case. În afară de soare, un alt simbol al lor este și crucea.
După înfrângerea dacilor în urma războaielor numite daco-romane, romanii au construit, la câțiva kilometri de Apoulon, castrul Legiunii XIII Gemina. În jurul ei a crescut un oraș nou, numit de către romani Apullum. Sub Septimius Sever a devenit "municipium Septimiu Apulense". Mai târziu, a devenit capitala Daciei Apullensis și a Daciei Felix sub numele de Chrysopolis (Orașul de Aur). Aici a fost descoperită ulterior o cruce ce avea simbolizată pe ea o lumină, mai bine zis un soare, împreună cu șapte raze. Aceste simboluri indică faptul că ea a aparținut unui adorator al soarelui care-l urma pe Mithra. Adoratorii soarelui, care și-au păstrat până astăzi acest simbol punându-l chiar și pe case, sunt aromânii (aromanienii, numiți și eleni sau valahi), considerați de cei mai mulți istorici ca fiind la origine dacii din Dacia, ei fiind și astăzi vorbitori ai unei limbi latine arhaice - limba aromână sau armână.
În cele mai vechi timpuri, 7 (șapte) a fost un simbol puternic legat de Soare, de aceea, până în prezent, duminica a fost considerată ziua a șaptea a săptămânii.
In Dacia Creştină, în secolul IX, numele orașului a fost Bălgrad, "Orașul Alb", care ulterior a fost transformat în Alba Iulia (Alba Julia).
De-a lungul timpului, din cauza lipsei unor dovezi scrise, s-au produs multe confuzii.
În limba greacă, Dumnezeu se traduce prin Theós (Θεός), dar Th se pronunță asemănător cu ”the” din limba engleză.
Cândva, prin secolul al X-lea î.Hr. (BCE), un mic trib de păstori semiți și-a părăsit așezările din țara Ur, de la vărsarea Eufratului, și a pornit să caute noi pășuni în ținuturile regelui din Babilon. Soldații regelui i-au alungat și atunci ei s-au îndreptat spre apus, sperând să găsească o bucată de pământ liber unde să se poată stabili. Păstorii aceștia sunt cunoscuți sub numele de evrei, sau cum îi mai numeau unii, jidovi. Ei au rătăcit vreme îndelungată și, după mulți ani de pribegie, și-au găsit un refugiu în Egipt. Mai bine de 500 de ani au trăit sub egipteni și, când patria lor a fost supusă de hicsoși, au devenit prietenii năvălitorilor care, în schimbul serviciilor aduse, i-au lăsat să locuiască mai departe pe pășunile lor. Dar, după un lung război de independență, egiptenii i-au alungat pe hicsoși din Valea Nilului, după care urmară zile negre pentru evrei, care au fost scoborâți în rândul sclavilor și siliți să muncească la construcția șoselelor regale și a piramidelor și, cum granițele erau păzite de soldații egipteni, nu era cu putință să evadeze. După mulți ani de suferință, i-a scăpat de sclavie un tânăr pe nume Moise, care era de fapt nepotul faraonului egiptean (fiul fiicei Faraonului). Acest tânăr trăise mulți ani singur în pustie și astfel învățase să prețuiască virtuțile simple, fără să se lase corupt de confortul și luxul civilizației de la curțile faraonilor. Trăind în deșert, s-ar părea că a întâlnit o comunitate de bărbați pustnici care l-au convertit la credințele lor religioase. Moise, odată revenit în comunitate, i-a convins pe evrei să-l urmeze și izbuti să-i scape de urmărirea trupelor egiptene trimise pe urmele lui. Așa i-a condus până în inima câmpiei de la poalele muntelui Sinai. El a reușit să-i convertească pe parcursul peregrinărilor la noua credință ”ciudată” pe care o dobândise și care-l avea ca zeu unic pe YHWH. Cei care credeau în zeul Baal-Peor (Zeul Soarelui în Asia) erau uciși cu sânge rece.
În viața lui lungă și singuratică din pustiu, Moise învățase să-l cinstească pe puternicul zeu al tunetului, fulgerului și al furtunii , care domnea în Cer și ținea în mână viața păstorilor. Acest zeu - una din numeroasele divinități care erau adorate în Asia apuseană - se numea Iehovah (IHWH în Biblie, alias Ilie în religia creștină, Elias în latină) și care, datorită învățăturilor lui Moise, deveni singurul stăpân al poporului evreu. Când a întâmpinat atitudini recalcitrante, Moise a folosit chiar și forța fizică și pedeapsa cu moartea pentru a-i obliga să treacă la religia lui. El a fost însoțit tot timpul și ajutat de fratele său, Aaron. Se pare că au murit aproape 4000 de evrei în tot acest timp. Apoi să nu uităm că pe vremea aia se consumau substanțe opiacee la greu, de aceea aveau atâtea vedenii, unul dintre aceștia fiind chiar Moise. Așa se face că, într-o zi, Moise a dispărut din tabăra evreilor. Unii șopteau că îl văzuseră plecând cu două table din piatră, cioplite. În ziua aceea, vârful muntelui era ascuns de nori grei și începuse o furtună cumplită. Când Moise a coborât înapoi, în câmpie, ca prin minune, pe table erau săpate cuvintele pe care Moise le auzise rostite de Yehovah (Ilie!!!), cel care le transmitea evreilor, prin Moise, să ducă o viață sfântă și să urmeze cuvintele înțelepte din cele 10 porunci. Din acel moment, YHWH fu recunoscut de toți evreii ca fiind singurul stăpân al destinului lor și singurul Dumnezeu adevărat, așa încât l-au urmat apoi docili pe Moise prin pustiu. Când Moise le spuse ce trebuie și ce nu să mănânce și să bea, pentru a nu le face rău în căldura care era acolo, aceștia îl ascultară, dar după cum scrie și în Biblie, o bună bucată de timp s-au hrănit numai cu mană (niște turte făcute din semințe de coriandru) și sufereau de lipsă de apă, atât ei cât mai ales animalele care îi însoțeau, fapt care a dus la slăbirea organismului și a puterii de decizie a tribului de evrei. Ei au fost deciși să se întoarcă în Egipt la un moment dat din cauza lipsei de hrană suficientă, a apei pentru ei și pentru turmele lor și a condițiilor grele în care trăiau. Pe parcurs au fost atacați și a trebuit să lupte și cu alte triburi, cum ar fi amoleciții.
Odată cu moartea lui Alexandru cel Mare, zis și Macedon, s-a închis ultima ramură latină a neamului grecilor (pe vremea aceea, grecii erau de mai multe feluri, nu ca cei de astăzi), numiți elini (eleniștii din Biblie). Ei vorbeau limba licaonă, limba latină antică, așa cum rezultă și din Epistola lui Pavel către Tesaloniceni. Pavel se adresa locuitorilor Macedoniei, pe care o vizita în drum spre Spania, în limba latină antică (licaonă). De altfel toți apostolii în frunte cu Iisus aveau alte nume în viața reală, nume care erau de sorginte elenistică (latină). Ei sunt prezentați ca și când ar fi venit toți din cer.
După cum se poate deduce din paragrafele selectate din Biblie, Iisus - alias Iustus, era după trup din sămânța lui David și doar după Duhul sfințeniei și puterea care i s-a dat era Fiul Domnului. Elenii nu erau evrei, erau neam de greci, adică acea ramură a grecilor latinizată, vorbitoare de limbă latină antică (licaonă), ramură reprezentată de însuși Alexandru cel Mare, zis și Macedon, după cum am mai arătat. Evreii erau separați de iudei (eleni) și greci, dar soarta i-a adus împreună ca să colaboreze pentru a înfăptui lucrarea Domnului. După cum se vede mai sus, elenii se trăgeau chiar din Macedonia, dar Macedonia din vremea aceea nu trebuie confundată cu Macedonia zilelor noastre. De asemenea, Zeus se numea în viața reală Barnaba, iar Pavel se numea Hermes. Toți aceștia erau considerați de oamenii din acea vreme ca fiind zei scoborâtori din ceruri, ”acolo unde avem și noi cetățenia”.
În concluzie, religia creștină actuală este rezultatul luptei pentru supremație spirituală și religioasă dintre romani și greci, o contribuție evidentă având și evreii, iar doctrina creștină își are originea, în mod evident, în doctrina greco-budistă. Sunt aceleași învățături prezentate în alt mod.
Limba greacă a avut o altă evoluție.
Evoluția limbii și alfabetului grecesc
Un lucru care este fascinant la limba greacă este că, atunci când te uiți la diagrama limbilor indo-europene, greaca apare de la sine. Aproape fiecare limbă din acea familie, fie că este latină sau germanică, s-a dezvoltat și a evoluat în alte limbi de-a lungul timpului. De exemplu, spaniolă, franceză și italiană au fost derivate din latină.
Da, limba greacă are propria sa ramură a arborelui limbilor indo-europene. Cu toate acestea, asta nu înseamnă că limba în sine nu s-a schimbat și a evoluat din cele mai vechi timpuri. Ceea ce urmează este o privire de ansamblu asupra istoriei limbii grecești.
Civilizația miceniană
Cele mai vechi texte supraviețuitoare ale limbii grecești pot fi urmărite până la civilizația miceniană în jurul anului 1300 î.Hr. Odată ce această civilizație s-a prăbușit, scriptul Linear B al limbii grecești aproape a dispărut. A fost apoi înlocuită cu o scriere inspirată de fenicieni.
Greacă elenistică
În perioada elenistică, limba greacă s-a dezvoltat în ceea ce acum cunoaștem ca greacă biblică. Aceasta este limba greacă cu care au fost scrise anumite părți ale Noului Testament. Înainte de aceasta, însă, greaca elenistică era limba vorbită în timpul lui Alexandru cel Mare (numită în Biblie limba licaonă). El a răspândit limba atât de departe în est încât a fost adoptată de majoritatea lumii antice ca a doua limbă. Acest dialect din greacă este denumit și „Koine”.
Reacție împotriva Koine
În perioada „Koine” a limbii grecești, au existat oameni care tânjeau după perioada clasică. Ei considerau dialectul attic drept cel mai înalt standard al limbii grecești. Acesta s-a dezvoltat într-o perioadă cunoscută sub numele de „atticism”. Această mișcare a influențat foarte mult literatura greacă și continuă să o facă și astăzi.
Greaca bizantină
Direct după greaca elenistică și aticismul, greaca bizantină este proprie perioadei stăpânirii Imperiului Bizantin. Acest imperiu a început când Constantinopolul a fost stabilit ca centru sau capitală a imperiului (până atunci orașul era numit Alexandria și întemeiat de împăratul Alexandru cel Mare, dar redenumit Constantinopol după numele împăratului Constantin Paleologu zis și cel Mare ) - în anul 330 d.Hr. și a căzut în anul 1453 d.Hr., când turcii au învins orașul și i-au dat un alt nume, acela de Istanbul. În zilele noastre, orașul Constantinopol, fost Alexandria, este cunoscut în continuare sub numele de Istanbul. Acest lucru i-a condus pe greci într-o perioadă întunecată a stăpânirii otomane care a durat timp de patru sute de ani.
Greaca modernă
În timpul stăpânirii otomane asupra grecilor, limba a evoluat încet în greaca pe care o cunoaștem astăzi. Este interesant de observat că insula Creta a reușit să împiedice Imperiul Otoman să o controleze până în anul 1669 d.Hr. Literatura populară greacă modernă poate fi urmărită până la poezia și literatura care au venit de pe această insulă, înainte de ocuparea lor.
După căderea Imperiului Otoman, în 1830, poporul grec a căutat să-și stabilească dialectul grecesc standard.
_-_sec._III_a.C._-_da_Magnesia_-_Foto_G._Dall'Orto_28-5-2006_b-n.jpg)
Statuie reprezentându-l pe Alexandru cel Mare,
Muzeul Arheologic din Istanbul, sec. III d.Hr. (AD)
Când Alexandru a invadat Bactria și Gandhara, este posibil ca aceste zone să fi fost deja sub influență sramanică, probabil budistă și jainească. Conform unei legende păstrate în Canonul Pali, doi frați negustori din Kamsabhoga în Bactria, Tapassu și Bhallika, l-au vizitat pe Gautama Buddha și au devenit discipolii săi. Legenda spune că s-au întors apoi acasă și au răspândit învățătura lui Buddha.
În 326 î.Hr., Alexandru a cucerit regiunea de nord a Indiei. Regele Ambhi din Taxila, cunoscut sub numele de Taxiles, și-a predat orașul său, un centru budist notabil, lui Alexandru. Alexandru a purtat o bătălie epică împotriva regelui Porus din Pauravas în Punjab, bătălia lui Hydaspes din 326 î.Hr. (bătălie în care a fost rănit și a murit calul său, Bucefal).
Campania militară a lui Alexandru Macedon (Alexandru cel Mare)
Vezi și: Monahismul greco-budhist
Împăratul indian Chandragupta Maurya , fondatorul Imperiului Maurya, a recucerit în jurul anului 322 î.Hr. teritoriul nord-vest al Indiei care fusese pierdut de Alexandru cel Mare. Cu toate acestea, s-au păstrat contacte cu vecinii săi greco-iranieni din Imperiul Seleucid. Împăratul Seleucus I Nicator a ajuns la o înțelegere conjugală ca parte a unui tratat de pace și mai mulți greci, cum ar fi istoricul Megasthenes și au locuit la curtea împăratului mauryan.
Capitala elenistică Pataliputra, descoperită tot în Pataliputra, capitala Imperiului Maurya, datează din secolul al III-lea î.Hr.
Nepotul lui Chandragupta, Ashoka, a îmbrățișat credința budistă și a devenit un mare prozelitist în linia canonului tradițional Pali al budismului Theravada, insistând asupra non-violenței față de oameni și animale ( ahimsa ) și asupra preceptelor generale care reglementează viața laicilor.
Conform Edictelor de la Ashoka înfipte în piatră, unele dintre ele scrise în greacă și altele în aramaică - limba oficială a ahemenizilor , el a trimis emisari budiști prin ținuturile grecești din Asia și până în Marea Mediterană.
Edictele îi numesc pe fiecare dintre conducătorii perioadei elenistice:
Cucerirea de către Dharma a fost câștigată aici, la granițe, și chiar șase sute de yojani [4.000 de mile] depărtare, unde domnește regele grec Antiochos (Antiyoga), și dincolo de acolo unde cei patru regi numiți Ptolemeu (Turamaya), Antigonos (Antikini ), Magas (Maka) și Alexandru (Alikasu[n]dara) stăpânesc, la fel și în sud printre Cholas, Pandyas și până la Tamraparni.
Cucerirea de către Dharma a fost câștigată aici, la granițe, și chiar șase sute de yojani [4.000 de mile] depărtare, unde domnește regele grec Antiochos (Antiyoga), și dincolo de acolo unde cei patru regi numiți Ptolemeu (Turamaya), Antigonos (Antikini ), Magas (Maka) și Alexandru (Alikasu[n]dara) stăpânesc, la fel și în sud printre Cholas, Pandyas și până la Tamraparni.
Ashoka susține, de asemenea, că s-au convertit la budism populațiile grecești din tărâmul său:
”Aici, în domeniul regelui, printre greci, Kambojas, Nabhaka, Nabhapamkiți, Bhoja, Pitinika, Andhra și Palida, peste tot oamenii urmează instrucțiunile Iubitului-zeilor în Dharma”.
În cele din urmă, unii dintre emisarii lui Ashoka, cum ar fi faimosul Dharmaraksita, sunt descriși în sursele Pali drept călugări budiști greci de frunte (" Yona ") activi în prozelitismul budist ( Mahavamsa , XII [22] ), întemeind școala omonimă de Dharmaguptaka.
Harta Imperiului Macedonean la anul 323 î.Hr. (BCE)
Orașul greco-bactrian Ai -Khanoum ( c. 300 –145 î.Hr.) a fost situat la marginea Indiei .
Alexandru înființase în Bactria mai multe orașe ( Ai-Khanoum , Bagram ) și o administrație care urma să dureze mai bine de două secole sub Imperiul Seleucid și Regatul Greco-Bactrian, fiind tot timpul în contact direct cu teritoriul indian. Grecii au trimis ambasadori la curtea Imperiului Maurya, cum ar fi istoricul Megasthenes sub Chandragupta Maurya, iar mai târziu Deimachus sub fiul său Bindusara, care au raportat pe larg despre civilizația indienilor. Megasthenes a trimis rapoarte detaliate despre religiile indiene, care au fost vehiculate și citate în întreaga lume clasică timp de secole.
Megasthenes face o altă împărțire a filozofilor, spunând că aceștia sunt de două feluri, dintre care pe unii îi numește Brahmani, iar pe ceilalți Sarmani ..." Strabon XV. 1. 58-60
Greco-bactrianii au menținut o cultură elenistică puternică în timpul stăpânirii Imperiului Maurya din India, așa cum este exemplificat de situl arheologic Ai-Khanoum. Când Imperiul Maurya a fost răsturnat de Imperiul Shunga în jurul anului 180 î.Hr., greco-bactrienii s-au extins în India, unde au înființat Regatul indo-grec, sub care budismul a putut să înflorească.
Regatul indo-grec și budismul (180 î.Hr. – 10 d.Hr.)
La nord de Bactria se afla Regatul indo-grec, centrat aproximativ în jurul Alexandriei Eschate. Ei au controlat diverse zone ale teritoriului nordic al Indiei până în anul 10 d.Hr.
Budismul a prosperat sub regii indo-greci și s-a sugerat că invazia lor din India a fost menită să protejeze credința budistă de persecuțiile religioase ale Shunga (185–73 î.Hr.), care i-a răsturnat pe Mauryieni.
Monedele regelui indo-grec Menander I (a domnit între 160–135 î.Hr.), găsite din Afganistan până în centrul Indiei, poartă inscripția „Regele Salvator Menander” în greacă, pe fața monedelor. Câțiva regi indo-greci după Menander, cum ar fi Zoilos I, Strato I , Heliokles II, Theophilos, Peukolaos, Menander al II -lea și Archebius afișează pe monedele lor titlul „Maharajasa Dharmika” (lit. „Regele Dharmei”) în scris Prakrit în Kharoshthi.
Unele dintre monedele lui Menander I și Menander II încorporează simbolul budist al roții cu opt spițe, asociat cu simbolurile grecești ale victoriei, fie palma victoriei, fie coroana victoriei predată de zeița Nike. Potrivit Milinda Pañha , la sfârșitul domniei sale, Menander I a devenit un arhat budist, fapt reluat și de Plutarh, care explică că relicvele sale au fost împărtășite și consfințite.
Simbolul omniprezent al elefantului în monedele indo-grecești poate fi, de asemenea, asociat cu budismul, așa cum sugerează paralela dintre monedele lui Antialcidas și Menander II, unde elefantul din monedele lui Antialcidas are aceeași relație cu Zeus și Nike ca și Roata budistă pe monedele lui Menander II.
Când regatul indo-parthic zoroastrian a invadat nordul Indiei în secolul I d.Hr., ei au adoptat o mare parte din simbolismul monedei indo-grecilor, dar s-au abținut să folosească elefantul, sugerând că semnificația acestuia nu era doar geografică.
În cele din urmă, după domnia lui Menander I, câțiva conducători indo-greci, precum Amyntas Nikator, Nicias, Peukolaos, Hermaeus , Hippostratos și Menander al II -lea s-au înfățișat pe ei înșiși ca zeități grecești, formând cu mâna dreaptă un gest de binecuvântare identic cu vitarka budistă: mudra (degetul mare și indexul uniți, cu alte degete întinse), care în budism semnifică transmiterea învățăturii lui Buddha.
În cele din urmă, după domnia lui Menander I, câțiva conducători indo-greci, precum Amyntas Nikator, Nicias, Peukolaos, Hermaeus , Hippostratos și Menander al II -lea s-au înfățișat pe ei înșiși ca zeități grecești, formând cu mâna dreaptă un gest de binecuvântare identic cu vitarka budistă: mudra (degetul mare și indexul uniți, cu alte degete întinse), care în budism semnifică transmiterea învățăturii lui Buddha.
Orașe
Potrivit lui Ptolemeu, orașele grecești au fost fondate de greco-bactrieni în nordul Indiei. Menander și-a stabilit capitala în Sagala (modern Sialkot, Punjab, Pakistan ), unul dintre centrele culturii budiste înfloritoare. Un mare oraș grecesc construit de Dimitrie și reconstruit de Menander a fost excavat pe situl arheologic Sirkap, lângă Taxila, unde stupe budiste stăteau alături de temple hinduse și grecești, indicând toleranță religioasă și sincretism.
Scripturi
Dovezi ale interacțiunii religioase directe între gândirea greacă și budistă în timpul perioadei includ Milinda Pañha sau „Întrebările lui Menander”, un discurs în limba pali în stil platonic ținut între Menander I și călugărul budist Nagasena.
Potrivit Mahavamsa, Ruwanwelisaya din Anuradhapura, Sri Lanka a fost dedicată de o delegație Yona de 30.000 de oameni din Alexandria, în Caucaz, în jurul anului 130 î.Hr.
Mahavamsa - capitolul 29, consemnează că, în timpul domniei lui Menander, un thera grec (călugăr în vârstă), pe nume Mahadharmaraksita, a condus 30.000 de călugări budiști din „orașul grecesc Alexandria” (posibil Alexandria din Caucaz, la aproximativ 150 de kilometri - 93 mile - nord de Kabulul de astăzi, din Afganistan), către Sri Lanka pentru dedicarea unei stupe, ceea ce indică faptul că budismul a înflorit pe teritoriul lui Menander și că grecii au participat foarte activ la el.
Sunt înregistrate mai multe dedicații budiste ale grecilor din India, cum ar fi cea a meridarhului grec (guvernatorul civil al unei provincii) pe nume Theodorus, care descrie în Kharosthi modul în care a consacrat relicvele lui Buddha. Inscripțiile au fost găsite pe o vază din interiorul unei stupe, datată din timpul domniei lui Menander sau a unuia dintre urmașii săi în secolul I î.Hr.
În cele din urmă, tradiția budistă îl recunoaște pe Menander drept unul dintre marii binefăcători ai credinței, împreună cu Ashoka și Kanishka cel Mare.
Manuscrise budiste în greacă cursivă au fost găsite în Afganistan, lăudând diferiți Buddha și incluzând mențiuni despre figura Mahayana a lui „Buddha Lokesvararaja ” ( λωγοασφαροραζοβοδδο ). Aceste manuscrise au fost datate mai târziu de secolul al II-lea d.Hr.
Imperiul Kushan (secolele I-III d.Hr.)
Imperiul Kushan , unul dintre cele cinci triburi ale Yuezhi, s-a stabilit în Bactria în jurul anului 125 î.Hr., înlocuind greco-bactrienii și invadând părțile de nord ale Pakistanului și Indiei în jurul anului 1 d.Hr., cultura și regatele indo-grece care datau de mai bine de un secol. Ei au folosit scrierea greacă pentru a-și scrie limba, așa cum este exemplificat prin monedele lor și prin adoptarea alfabetului grecesc.
Cultura elenistică s-a imprimat în subcontinentul indian, constând în special în: haine grecești, amfore, vin și muzică.
Regele Kushan Kanishka, care a onorat zeitățile zoroastriene, grecești și brahmanice, precum și pe Buddha și a fost renumit pentru sincretismul său religios, a convocat al patrulea consiliu budist în jurul anului 100 în Kashmir pentru a redacta canonul Sarvastivadin. Unele dintre monedele lui Kanishka poartă cele mai vechi reprezentări ale lui Buddha, pe o monedă (datând din jurul anului 120) în stil elenistic fiind iscripțioată cu cuvântul „Boddo” în grafie greacă.
Kanishka a avut și sutrele originale Gandhari Prakrit Mahāyāna traduse în sanscrită - „un punct de cotitură în evoluția canonului literar budist”.
Sicriul Kanishka, datat în primul an al domniei lui Kanishka, în 127, a fost semnat de un artist grec pe nume Agesilas, care a supravegheat lucrările la stupasul lui Kanishka ( cetiya ), confirmând implicarea directă a grecilor în realizările budiste la o dată atât de târzie.
Kanishka a avut și sutrele originale Gandhari Prakrit Mahāyāna traduse în sanscrită - „un punct de cotitură în evoluția canonului literar budist”.
Sicriul Kanishka, datat în primul an al domniei lui Kanishka, în 127, a fost semnat de un artist grec pe nume Agesilas, care a supravegheat lucrările la stupasul lui Kanishka ( cetiya ), confirmând implicarea directă a grecilor în realizările budiste la o dată atât de târzie.
Influențe filozofice
Câțiva filozofi greci, inclusiv Pyrrho, Anaxarchus și Onesicrit, l-au însoțit pe Alexandru în campaniile sale din est. În cele 18 luni în care au stat în India, au reușit să interacționeze cu filozofii indieni care au urmat asceza, în general descriși ca gimnosofi („filozofi goi”).
Asemănări între pirronism și budism
Pyrrho s-a întors în Grecia și a fondat pirronismul, considerat de savanții moderni prima școală occidentală de scepticism. Biograful grec Diogenes Laërtius a explicat că equanimitatea și detașarea lui Pyrrho de lume au fost dobândite în India.
Pyrrho a fost influențat direct de budism în dezvoltarea filozofiei sale, care se bazează pe interpretarea lui Pyrrho a celor trei legi budiste ale existenței.
Cinism
Un altul dintre acești filozofi, Onesicrit, un cinic, spune Strabon că a învățat în India următoarele precepte: „Că nimic din ceea ce i se întâmplă unui om nu este rău sau bun, opiniile fiind doar vise... Că cea mai bună filozofie este ceea ce eliberează mintea atât de plăcere, cât și de durere”.
Cinismul, în special Cinicul Peregrinus Proteus, a fost influențat în continuare de poveștile gimnosofilor, în special de exemplele date de Kalanos, Dandamis și Zarmanochegas.
Cirenaicism
Filosoful cirenaic Hegesias din Cyrene , din orașul Cyrene unde a domnit Magas din Cyrene, este considerat de unii că a fost influențat de învățăturile misionarilor budiști din Ashoka.
Influențe artistice
Numeroase lucrări de artă greco-budistă prezintă amestecul dintre influențele grecești și budiste în centre de creație precum Gandhara. Subiectul artei gandharene a fost cu siguranță budist, în timp ce majoritatea motivelor erau de origine asiatică, occidentală sau elenistică.
Reprezentare antropomorfă a lui Buddha
Deși există încă unele dezbateri, primele reprezentări antropomorfe ale lui Buddha însuși sunt adesea considerate un rezultat al interacțiunii greco-budiste. Înainte de această inovație, arta budistă era „ aniconică ”: Buddha era reprezentat doar prin simbolurile sale (un tron gol, Arborele Bodhi, urmele lui Buddha, Dharmachakra).
Această reticență față de reprezentările antropomorfe ale lui Buddha și dezvoltarea sofisticată a simbolurilor aniconice pentru a o evita (chiar și în scenele narative în care ar apăreau alte figuri umane), par să fie conectate cu una dintre zicerile lui Buddha raportate în Digha Nikaya care descuraja reprezentările de sine după stingerea trupului său.
Probabil că nesimțindu-se legați de aceste restricții și din cauza „cultului lor de formă, grecii au fost primii care au încercat o reprezentare sculpturală a lui Buddha”. În multe părți ale lumii antice, grecii au dezvoltat divinități sincretice, care ar putea pune un accent religios comun la populații cu tradiții diferite: un exemplu binecunoscut este Serapis, introdus de Ptolemeu I Soter în Egipt, care a combinat aspecte ale zeilor greci și egipteni. De asemenea, în India, era firesc ca grecii să creeze o singură divinitate comună, combinând imaginea unui zeu-rege grec (Apollo, sau posibil fondatorul zeificat al Regatul indo-grec, Dimitrie I al Bactriei), cu caracteristicile fizice tradiționale ale lui Buddha .
Multe dintre elementele stilistice din reprezentările lui Buddha indică influența greacă: himation (o haină exterioară purtată de grecii antici peste umărul stâng și sub cel drept), poziția contrapposto a figurilor drepte, cum ar fi Buddha Gandhara în picioare din secolele I-II, părul creț stilizat și ushnisha - aparent derivate din stilul lui Apollo Belvedere (330 î.Hr.) și calitatea măsurată a fețelor, toate redate cu un puternic realism artistic. O mare cantitate de sculpturi care combină stiluri budiste și pur elenistice și iconografie au fost excavate în situl modern din Hadda, Afganistan. Părul creț al lui Buddha este descris în celebra listă a caracteristicilor fizice ale lui Buddha în sutrele budiste. Părul cu bucle care se întorc spre dreapta este descris pentru prima dată în canonul Pāli; aceeași descriere o găsim în Dāsāṣṭasāhasrikā prajñāpāramitā.
Artiștii greci au fost cel mai probabil autorii acestor reprezentări timpurii ale lui Buddha, în special statuile în picioare, care prezintă „o tratare realistă a pliurilor și pe unii chiar un indiciu de volum modelat care caracterizează cea mai bună lucrare grecească. Aceasta este clasică sau Greaca elenistică, nu greacă arhaizantă transmisă de Persia sau Bactria, nici în mod distinct romană .”
Influența stilistică greacă asupra reprezentării lui Buddha, prin realismul său idealist, a permis, de asemenea, o vizualizare foarte accesibilă, inteligibilă și atractivă a stării finale de iluminare descrisă de budism, permițându-i să ajungă la un public mai larg.
Una dintre trăsăturile distinctive ale școlii de artă Gandharan care a apărut în nord-vestul Indiei este că a fost în mod clar influențată de naturalismul stilului grecesc clasic. Astfel, în timp ce aceste imagini încă transmit pacea interioară care rezultă din punerea în practică a doctrinei lui Buddha, ele ne oferă și o impresie despre oameni care au umblat și au vorbit etc. și au dormit mai mult ca noi. Simt că acest lucru este foarte important. Aceste cifre sunt inspiratoare pentru că nu descriu doar scopul, ci și sentimentul că oamenii ca noi îl pot atinge dacă încercăm.
Panteonul budist elenizat
Mai multe alte zeități budiste ar fi putut fi influențate de zeii greci. De exemplu, Heracles cu piele de leu - zeitatea protectoră a lui Dimitrie I al Bactriei - „a servit drept model artistic pentru Vajrapani, un protector al lui Buddha”. În Japonia, această expresie s-a tradus în continuare în zeii păzitori Niō plini de mânie și musculoși ai lui Buddha, care se află astăzi la intrarea multor temple budiste.
Potrivit lui Katsumi Tanabe, profesor la Universitatea Chūō , Japonia, pe lângă Vajrapani, influența greacă apare și în câțiva alți zei ai panteonului Mahayana Hariti inspirat de Tyche.
În plus, forme precum heruvimii purtători de ghirlande, sulurile de viță de vie și astfel de creaturi semiumane precum centaurul și tritonul fac parte din repertoriul artei elenistice introdus de artiștii greco-romani în slujba curții Kushan.
Călugării greci au jucat un rol direct în ierarhia superioară a budismului și în răspândirea sa timpurie. În timpul domniei (165–135 î.Hr.) a regelui greco-bactrian Menander I ( Pali : „Milinda”), Mahadharmaraksita (tradus literal ca „Marele Învățător/Păstrator al Dharmei”) a fost „un călugăr budist grec”, potrivit Mahavamsa (cap. XXIX), care a condus 30.000 de călugări budiști din „orașul grecesc Alasandra” (Alexandria Caucazului, la aproximativ 150 km nord de Kabul de astăzi din Afganistan), la Marea Stupa din Anuradhapura. Dharmaraksita (sanscrită), sau Dhammarakkhita (Pali) (traducere: Protected by the Dharma), a fost unul dintre misionarii trimiși de împăratul Mauryan Ashoka pentru a face prozelitism în credința budistă. El este descris ca fiind un grec (pali: „ Yona ”, lit. „ ionian ”) în Mahavamsa, iar activitățile sale sunt un indicator al forței grecului elenistic. Într-adevăr, Menander I a fost convertit la budism de către Nagasena, care a fost un elev al călugărului budist grec Dharmaraksita. Se spune că Menander a ajuns la iluminare ca arhat sub îndrumarea lui Nagasena și este înregistrat ca un mare patron al budismului. Dialogul regelui grec Menander I ( Pali „Milinda”) cu călugărul Nagasena cuprinde lucrarea budistă Pali cunoscută sub numele de Milinda Panha.
Călugării budiști din regiunea Gandhara, unde greco-budismul a fost cel mai influent, au jucat mai târziu un rol cheie în dezvoltarea și transmiterea ideilor budiste în direcția Asiei de Nord. Călugării greco-budisti din Kushan, cum ar fi Lokaksema ( c. 178 d.Hr. ) au călătorit în capitala chineză Loyang , unde au devenit primii traducători ai scripturilor budiste în chineză.
Călugării budiști din Asia Centrală și din Asia de Est par să fi menținut schimburi puternice până în jurul secolului al X-lea, așa cum indică frescele Peșterilor Bezeklik Thousand Buddha din Bazinul Tarim. Și în legendă, Bodhidharma - fondatorul budismului Chán, care mai târziu a devenit Zen și inițiatorul legendar al pregătirii fizice a călugărilor Shaolin, care a dus la crearea Shaolin Kung Fu, este descris ca un călugăr budist din Asia Centrală în primele referiri chineze la el (Yan Xuan-Zhi în 547).
De-a lungul artei budiste, Bodhidharma este descris ca un barbar destul de prost temperat, cu barbă abundentă și cu ochi largi, iar el mai este denumit și „ Barbarul cu ochi albaștri ” (碧眼胡; Bìyǎn hú ) în textele chinezești Chan. În 485, conform tratatului istoric chinezesc din secolul al VII-lea Liang Shu, cinci călugări din Gandhara au călătorit în țara Fusang („Țara extremului Orient” dincolo de mare, probabil estul Japoniei ), unde au introdus budismul.
„ Fusang este situat la est de China, la 1.500 km est de statul Da Han (chiar la est de statul Wa în Kyūshū modern, Japonia ).
„ Fusang este situat la est de China, la 1.500 km est de statul Da Han (chiar la est de statul Wa în Kyūshū modern, Japonia ).
În vremuri trecute, oamenii din Fusang nu știau nimic despre religia budistă, dar în al doilea an al lui Da Ming din dinastia Song [485 d.Hr.], cinci călugări din Kipin ( regiunea Kabul din Gandhara) care au călătorit cu vaporul către Fusang, propagă doctrina budistă, vehiculând scripturi și desene și i-au sfătuit pe oameni să renunțe la atașamentele lumești. Ca urmare, obiceiurile din Fusang s-au schimbat." (Chinez: "Fusang se află la peste 20.000 de mile (1500 km), aparține de dinastia Han, iar pământul este în estul Chinei (...) Obiceiurile sale erau vechi și nu exista budism. În al doilea an al dinastiei Song și Ming, cinci călugări din Regatul Gubin au călătorit în țară pentru a propaga budismul, scripturile și imaginile. Edictul a ordonat să devină călugăr, iar obiceiul s-a schimbat. ")
Doi frați vitregi din Gandhara - Asanga și Vasubandhu (secolul al IV-lea) - au creat Yogacara sau școala „doar mintea” a budismului Mahayana, care printr-unul dintre textele sale majore, Lankavatara Sutra, a devenit un bloc fondator al Mahayana și în special a filozofiei Zen.
Doi frați vitregi din Gandhara - Asanga și Vasubandhu (secolul al IV-lea) - au creat Yogacara sau școala „doar mintea” a budismului Mahayana, care printr-unul dintre textele sale majore, Lankavatara Sutra, a devenit un bloc fondator al Mahayana și în special a filozofiei Zen.
Greco-budhismul în Occident
S-a descoperit o inscripție bilingvă într-o stâncă la Kandahar (în greacă și aramaică) datată din secolul al III-lea î.Hr., asociată regelui budist indian Ashoka. Acest edict susține adoptarea „evlaviei” folosind termenul grecesc Eusebeia pentru Dharma (se află la Muzeul din Kabul).
Schimbul fizic intens spre vest la acel moment de-a lungul Drumului Mătăsii este confirmat de nebunia romană pentru mătase din secolul I î.Hr., până în punctul în care Senatul a emis (în zadar!) mai multe edicte pentru a interzice purtarea mătăsii, din motive economice și morale. Acest lucru este atestat de cel puțin trei autori: Strabon (64/63 î.Hr. – c. 24 d.Hr. ), Seneca cel Tânăr ( c. 3 î.Hr. – 65 d.Hr.) și Pliniu cel Bătrân (23-79 d.Hr.).
Strabon și Plutarh ( c. 45 –125) au scris și despre regele budist indo-grec Menander, confirmând că informațiile despre budiștii indo-greci circulau în întreaga lume elenistică.
Zarmanochegas (Zarmarus) (Ζαρμανοχηγὰς) a fost un călugăr din tradiția Sramana (posibil, dar nu neapărat budist) care, conform istoricilor antici precum Strabon și Dio Cassius, l-a întâlnit pe Nicolae din Damasc în Antiohia, în timp ce Augustus (mort în 14 d.Hr.) era conducătorul Imperiului Roman și, la scurt timp după aceea, a mers la Atena unde a stat până la moarte. Povestea și mormântul lui din Atena au fost binecunoscute peste un secol mai târziu. Plutarh - (mort în 120 d.Hr.) în Viața lui Alexandru, după ce a discutat despre auto-inmolarea lui Calanus din India ( Kalanos) la care a asistat Alexandru scrie: „Același lucru l-a făcut mult timp după aceea un alt indian care a venit cu Cezar la Atena, unde încă îți arată „Monumentul Indianului” - referindu-se la mormântul lui Zarmanochegas din Atena romană.
Un alt secol mai târziu, părintele bisericii creștine - Clement din Alexandria (decedat în 215) - l-a menționat pe Buddha pe nume în Stromata sa (Bk I, Ch XV): „Gimnosofii indieni sunt și ei în număr mare, iar ceilalți filozofi sunt barbari. Și dintre aceștia există două clase, unii dintre ei numiți Sarmanæ și alții brahmani. Iar cei din Sarmanæ care se numesc „Hylobii” nici nu locuiesc în orașe, nici nu au acoperișuri deasupra lor, ci sunt îmbrăcați în scoarța copacilor, se hrănesc cu nuci și beau apă cu mâinile lor. Asemenea celor numiți encratiți în zilele noastre, ei nu cunosc căsătoria sau nașterea copiilor. De asemenea, unii dintre indieni se supun preceptelor lui Buddha (Βούττα) pe care, datorită sfințeniei sale extraordinare, l-au ridicat la rang divinitate și i-au acordat onoruri."
Pietre funerare indiene din perioada ptolemaică au fost găsite în Alexandria, Egipt. Prezența budiștilor în Alexandria în acest moment este importantă, deoarece „mai târziu chiar în acest loc au fost stabilite unele dintre cele mai active centre ale creștinismului”.
Ordinul monahal precreștin al Therapeutae este, probabil, o deformare a cuvântului pali „Theravāda”, o formă de budism, iar mișcarea poate să se fi „inspirat (aproape în întregime) din învățătura și practicile ascezei budiste". S-ar putea să fi fost chiar descendenți ai emisarilor lui Ashoka în Occident. În timp ce descrierea lui Philo din Alexandria a doctrinelor și practicilor Therapeutae lasă o mare ambiguitate cu privire la religia cu care sunt asociate, analiza savantului religios Ullrich R. Kleinhempel indicând faptul că cea mai probabilă religie practicată de Therapeutae a fost budismul.
Budism și creștinism
Visul elefantului alb al reginei Māyā și concepția lui Buddha. Gandhara, secolele II-III d.Hr.
Deși sistemele filozofice ale budismului și creștinismului au evoluat în moduri destul de diferite, preceptele morale susținute de budism din timpul lui Ashoka prin edictele sale au unele asemănări cu preceptele morale creștine dezvoltate mai mult de două secole mai târziu: respectul pentru viață, respectul pentru cei slabi, respingerea violenței, iertare păcătoșilor, toleranța.
O teorie este că aceste asemănări pot indica propagarea idealurilor budiste în lumea occidentală, grecii acționând ca intermediari și sincrețiști religioși.
„Savanții au luat în considerare adesea posibilitatea ca budismul să influențeze dezvoltarea timpurie a creștinismului. Au atras atenția asupra multor paralele referitoare la nașterea, viața, doctrina și moartea lui Buddha și a lui Isus” (Bentley, Old World Encounters).
Povestea nașterii lui Buddha era bine cunoscută în Occident și, probabil, a influențat povestea nașterii lui Isus: Sfântul Ieronim (secolul al IV-lea) menționează nașterea lui Buddha, despre care spune că „s-a născut dintr-o fecioară”, iar influentul părinte al bisericii creștine timpurii - Clement din Alexandria (mort în 215), l-a menționat pe Buddha (Βούττα) în Stromata (Bk I, Ch XV). Legenda sfinților creștini Barlaam și Iosafat se bazează pe viața lui Buddha.
Rămășițele unei stupe budiste
Sanctuarul de la Sarmizegetusa Reggia (capitala Daciei) -
foarte asemănător cu o stupă budistă.
După cum am amintit anterior, cultul lui Apollo era specific greco-budiștilor și e posibil să fi fost adus în Transilvania de triburile apulilor, iapigilor și mesapilor care se pare că au migrat din sudul Peninsulei Italice în aproximativ sec. II - I î.Hr. (BCE) sub conducerea lui Rubobostes. Este posibil să fi fost iliri sau greci, dar vorbitori de o limbă latină. După cum se știe, aromânii erau ramura latină a neamului grecilor și mai erau numiți și eleni. Ei sunt creștini dar omagiază în continuare Soarele, având acest simbol pe steagul lor și pe case. În afară de soare, un alt simbol al lor este și crucea.
Ce se știe despre religia Soarelui la originea ei, alias creștinismul adus inițial de latini (romani):
Latinii sunt în realitate arienii care au venit de nu se știe unde (se pare că au venit împreună cu grecii) în Africa, Ethiopia, apoi India și ulterior au emigrat înspre Vest, și pe tot parcursul lor, acolo unde s-au așezat vremelnic, au încreștinat popoarele. De aceea în Ethiopia s-a găsit cea mai veche biblie creștină ilustrată, iar în India, hinduismul îl are ca zeu central pe Krishna, echivalentul hindus al zeului soarelui - Mithra. După sosirea lor în Balcani, au început disputele dintre latini și greci mai ales pentru supremație religioasă, dar și teritorială și putere.
Locul de origine al Apulilor şi siculilor
Triburile din Dacia - a se vedea Apuli. Siculi nu este marcat dar e posibil să fi fost strămoşii secuilor (în vremea aceea, siculi fiind numiți locuitorii Siciliei) şi să fi venit împreună în sec. 2 - 1 î.Hr, când sudul Italiei a fost cucerit în întregime de romani. Serri era considerat un trib de greci originar din insula Sardinia, deci încă o dovadă. De asemenea, se știe că după aceștia au venit și ARPII, care era un trib învecinat al apulilor, după cum se vede pe harta anterioară.
În perioada menționată, în zona de SE a Transilvaniei sunt menționați serri, un neam de greci care proveneau din insula Sardinia, ai căror locuitori chiar așa se numeau: serri.
Rubobostes
Planul de refortificare a Cetății Caransebeșului, întocmit în anul 1689, la ordinul generalului austriac Federico Veterani.
După înfrângerea dacilor în urma războaielor numite daco-romane, romanii au construit, la câțiva kilometri de Apoulon, castrul Legiunii XIII Gemina. În jurul ei a crescut un oraș nou, numit de către romani Apullum. Sub Septimius Sever a devenit "municipium Septimiu Apulense". Mai târziu, a devenit capitala Daciei Apullensis și a Daciei Felix sub numele de Chrysopolis (Orașul de Aur). Aici a fost descoperită ulterior o cruce ce avea simbolizată pe ea o lumină, mai bine zis un soare, împreună cu șapte raze. Aceste simboluri indică faptul că ea a aparținut unui adorator al soarelui care-l urma pe Mithra. Adoratorii soarelui, care și-au păstrat până astăzi acest simbol punându-l chiar și pe case, sunt aromânii (aromanienii, numiți și eleni sau valahi), considerați de cei mai mulți istorici ca fiind la origine dacii din Dacia, ei fiind și astăzi vorbitori ai unei limbi latine arhaice - limba aromână sau armână.
În cele mai vechi timpuri, 7 (șapte) a fost un simbol puternic legat de Soare, de aceea, până în prezent, duminica a fost considerată ziua a șaptea a săptămânii.
In Dacia Creştină, în secolul IX, numele orașului a fost Bălgrad, "Orașul Alb", care ulterior a fost transformat în Alba Iulia (Alba Julia).
De-a lungul timpului, din cauza lipsei unor dovezi scrise, s-au produs multe confuzii.
Dacii au fost de mai multe feluri, fiecare trib fiind numit după regiunea unde era așezat. După cum am amintit, erau 12 triburi de daci care aveau obiceiuri asemănătoare, iar geții au fost un neam de greci ce ocupau zona de SE și centrală a Munteniei. Daci au fost considerați ulterior și sciții, care se așezaseră în regiunea Dobrogei de astăzi, formând, împreună cu băștinașii Scitia Minor. Apoi au apărut romanii în Dobrogea, întemeind primul lor oraș numit Adamclisi, unde s-au așezat definitiv. Treptat, au romanizat o parte dintre daco-geți, proces intensificat după cucerirea și ocuparea Daciei. Așa au apărut românii, care, prin romanizare, au început să vorbească o limbă mai latină decât cea inițială, a daco-geților.
Războaiele daco-romane au avut și un scop religios, de convertire a populației la religia romanilor. Romanii din acea vreme erau politeiști, ei credeau în mai multe zeități precum Apollo, Venus, Jupiter, ș.a., (Apollo fiind zeul soarelui) și îl urmau pe Mithra, cel care s-a născut într-o peșteră dintr-o cuantă de lumină. Cei care credeau în Apollo erau numiți apulieni. Ulterior, sub influența altor religii, au adoptat și ei doctrina dumnezeului unic.
Numele lui Dumnezeu apare și în Biblia actuală ca fiind Zelos, derivat de la Delos, alias Apollo sau Zeus (Vechiul Testament, Ieșirea, 34;14).
În limba greacă, Dumnezeu se traduce prin Theós (Θεός), dar Th se pronunță asemănător cu ”the” din limba engleză.
Despre Delos puteți citi aici:
CUM S-A AJUNS LA ALTE RELIGII
Despre Moise, romani, greci, bizantini, și religiile lor...
(inclusiv deducțiile mele pe baza celor citite până în prezent)!
Moise
Evreii s-au lăsat greu convinși și nu erau ușor de lămurit deoarece erau neîncrezători și posibil de aceea au parcurs drumul în 40 de ani până în țara promisă, altfel drumul direct către țara Filistenilor pe care urmau să o ocupe era foarte scurt. Între timp se tot certau cu Moise aruncând cu pietre în el, care de altfel i-a și lăsat la hotarul ”țării sfinte”, nemaivrând să fie cu ei în continuare și numindu-i ”popor îndărătnic”. Unii spun că Moise nu a intrat cu ei pentru că era deja prea bătrân și a murit când au ajuns la destinație, privind din depărtare munții Palestinei. În unele scrieri există ipoteza că a fost omorât, pentru că altfel evreii nu ar mai fi intrat niciodată în Țara Sfântă. Moise i-ar fi plimbat până la sfârșitul zilelor, amăgindu-i.
După mulți ani de pribegie, sosiră în sfârșit într-o țară plăcută și înfloritoare, care i-a încântat. Se numea Palestina, ceea ce înseamnă ”țara lui Pilistu” (sau a Filistenilor). Din acea țară ar fi plecat ei cu 400 de ani în urmă.
După moartea lui Alexandru cel Mare (Macedon) care ajunsese și stăpânul Palestinei (țară care i se predase fără război, ca și Egiptul), Palestina a fost înglobată în componența Egiptului. Soldații armatei lui Alexandru, rămași de izbeliște și nemaiputând să se întoarcă în ținuturile lor natale, s-au apucat de oierit și așa, împreună cu alți oieri din zonă, veniți anterior pe acele meleaguri, au ajuns pe câmpiile egiptene și ulterior au fost făcuți sclavi. Ei erau tratați prost pentru că egiptenii îi disprețuiau pe păstorii de oi.
Filistenii (palestinienii) erau un trib din insula Creta care, după ce fuseseră alungați din insulă, se așezară de-a lungul coastei, pe țărmurile mării, cu mult înainte de aceste evenimente. Interiorul Palestinei fusese și el ocupat de un alt popor de rasă semită, de cananaeni. Dar evreii nou veniți pătrunseră cu forța în văi, unde în decursul timpului au făcut și ei orașe și au ridicat un templu măreț, într-o cetate pe care au numit-o Ierusalem - ”Casa păcii”. Acum Moise nu mai era conducătorul lor, așa încât au muncit cu credință și din greu în ideea de a-i conscra templul promis zeului lor Iehovah (Yhwh în Biblie, Vechiul Testament), impus de Moise ca unic Dumnezeu. Moise, nu numai că i-a scos pe evrei din robie și le-a dat o viață liberă și independentă, într-o țară nouă, ci a mai făcut din ei și cel dintâi popor din lume care se închină la un singur Dumnezeu.
Romani
Romanii aveau zeitățile lor, fiind politeiști. Religia le-a fost inoculată de însuși Alexandru cel Mare, întemeietorul Bisericii Universale Romane, astăzi Vatican. Ei au scris bibliile lor și le-au împrăștiat în tot Imperiul Roman de Apus pentru a fi însușite cu titlul obligatoriu. Dar evreii, care învățaseră de la egipteni o altă religie, nu au vrut să se supună romanilor. Din cauza aceasta, romanii au recurs la cele mai aspre pedepse.
Iisus (alias Iustus) a fost un galileean sărac, dar fiindcă era fiul unei evreice și al unui soldat roman, a fost folosit de împărat ca mijlocitor între oamenii lui și evrei. Iisus îl numea pe împărat ”Tată” și se declara fiul lui și, fiind mijlocitorul, negociatorul, le spunea tuturor că la Tatăl numai prin el se ajunge. Împăratul nu vorbea direct cu oamenii de rând, ci prin Iisus își transmitea toate mesajele și afla ce nemulțumiri și pretenții au evreii. Rezultă clar și din Noul Testament că Iisus era considerat omul împăratului roman, de aceea mulți evrei îl priveau cu suspiciune, mai cu seamă după ce situația lor se înrăutățise foarte tare. Când un cuplu a ajuns să-și taie și să mănânce propriul prunc din cauza foamei, numindu-l ”mielul de paște”, atunci Iisus s-a radicalizat și s-a întors împotriva romanilor, adunându-și vreo 12 adepți care să-l urmeze, îndemnându-i pe aceștia să caute arme și să pornească la luptă. El a început să se declare adept al legii celei vechi (religioase, desigur) pe care ”vrea să o întărească, nu să o schimbe”, susținând moralul evreilor. Ceea ce a spus el tocmai la asta se referă: să nu își lepede religia lor, chiar cu prețul vieții, arătând că el preferă să-și dea mai degrabă viața decât să-și schimbe religia. Așa a ajuns Iisus vânat de soldații romani, care l-au arestat și l-au pedepsit pentru trădare, bătându-l în cuie pe două lemne în formă de T. Că a fost o înscenare și de fapt tot soldații romani l-au salvat, nu putem ști, pentru că între timp s-a denaturat mult adevărul și s-au distrus dovezile istorice, dacă acestea au existat.
În concluzie, religia romanilor a fost însușită de toți supușii Imperiului Roman de Apus, convertirea eșuând în ceea ce privește evreii, și a rezistat până la căderea Imperiului Roman de Apus și apariția Imperiului Roman de Răsărit, numit și Imperiul Bizantin, când tot ceea ce a fost roman a devenit grec, inclusiv religia și chiar Biblia.
Imperiul Bizantin
În imperiul bizantin trăiau atât greci, cât și evrei, iudei (elini), macedoneni și iliri. Evreii aveau acolo o colonie mai veche, bine întemeiată. Ei au tradus Septuaginta pentru greci prin anul 200 e.n. (d.Hr.).
Au existat și evrei latinizați - evreii așkenazi, care anterior locuiseră la Roma, înainte de căderea Imperiului Roman de Apus și care nu erau îndoctrinați de religia lui Moise, ci credeau în continuare în Zeul Soarelui, pe care ei îl numeau Baal.
Evreii și grecii, și-au dorit a fi continuatorii Imperiului Roman de Apus după căderea sa, dar de data asta în răsărit. Ulterior însă, au început să aibă alte interese orientate spre est și, prin efortul comun, au început să șteargă tot ce exista roman și să înlocuiască cu ceva grec, inclusiv religia romană cu una greacă. Pentru a detrona această religie romană, împăratul Constantin cel Mare a înființat o Academie în orașul Alexandria, unde a plătit un colectiv de scribi eleni și evrei pentru a face o compilație a mai multor scrieri religioase, mituri și evenimente istorice și așa s-a scris o nouă Biblie. Așa a apărut Biblia creștină actuală, care apoi a fost distribuită în tot imperiul Bizantin cu porunca de a fi însușită în mod obligatoriu de toți supușii. Bibliile romane au fost căutate în cele mai mici cotloane pentru a fi arse. Pentru cei care le dețineau și nu le ardeau, era prevăzută pedeapsa cu moartea. Apoi din imperiul Bizantin au plecat mai mulți misionari prin lume pentru a duce Biblia și în alte ținuturi. Pentru a avea credibilitate, i-au conferit puteri de zeu lui Iisus Hristos, folosindu-se de fapt și de legendele lui Alexandru Macedon - cel care era cu adevărat fiu de zeitate, fiul Olimpiei și al lui Zeus, ultimul ”zeu” în viață care a intrat în contact cu oamenii și care trăise în Muntele Olymp, după cum spun legendele. Mama lui Alexandru era de origine getă, fiind fiica Marelui rege get din Dacia (populația getae din Câmpiile Dunării inferioare, astăzi făcând parte din România), de aceea Alexandru cunoștea și limba getilor (vlahilor). La un moment dat, din grabă, chiar a rostit un ordin către ostașii săi în limba vlahilor, dându-și de gol adevărata sa origine.
O legătură naturală ar fi putut exista între Alexandru și acest Iisus, deoarece Alexandru cel Mare cucerise Palestina fără război și, dacă a lăsat vreun urmaș, Iisus ar fi putut fi chiar un descendent de-al lui. Se știe că, într-o singură zi, Alexandru s-a căsătorit cu 100 de femei palestiniene. Dar acestea sunt doar presupuneri...
Odată cu moartea lui Alexandru cel Mare, zis și Macedon, s-a închis ultima ramură latină a neamului grecilor (pe vremea aceea, grecii erau de mai multe feluri, nu ca cei de astăzi), numiți elini (eleniștii din Biblie). Ei vorbeau limba licaonă, limba latină antică, așa cum rezultă și din Epistola lui Pavel către Tesaloniceni. Pavel se adresa locuitorilor Macedoniei, pe care o vizita în drum spre Spania, în limba latină antică (licaonă). De altfel toți apostolii în frunte cu Iisus aveau alte nume în viața reală, nume care erau de sorginte elenistică (latină). Ei sunt prezentați ca și când ar fi venit toți din cer.
După cum se poate deduce din paragrafele selectate din Biblie, Iisus - alias Iustus, era după trup din sămânța lui David și doar după Duhul sfințeniei și puterea care i s-a dat era Fiul Domnului. Elenii nu erau evrei, erau neam de greci, adică acea ramură a grecilor latinizată, vorbitoare de limbă latină antică (licaonă), ramură reprezentată de însuși Alexandru cel Mare, zis și Macedon, după cum am mai arătat. Evreii erau separați de iudei (eleni) și greci, dar soarta i-a adus împreună ca să colaboreze pentru a înfăptui lucrarea Domnului. După cum se vede mai sus, elenii se trăgeau chiar din Macedonia, dar Macedonia din vremea aceea nu trebuie confundată cu Macedonia zilelor noastre. De asemenea, Zeus se numea în viața reală Barnaba, iar Pavel se numea Hermes. Toți aceștia erau considerați de oamenii din acea vreme ca fiind zei scoborâtori din ceruri, ”acolo unde avem și noi cetățenia”.
Toți, în frunte cu Iisus, foloseau alte nume în relație cu populația cu care interacționau, dar în realitate ei aveau alte nume - nume grecești. Faptul că nici nu erau tăiați împrejur (nu aveau ”pecetea” de evrei) demonstrează că în realitate toți, în frunte cu Iisus (Iustus) erau de fapt geci sau romani, mai exact trimișii romanilor care doreau să schimbe religia celor care locuiau în acele ținturi.
Cu privire la făgăduința lui Iisus Hristos privind întoarcerea sa promisă ca a doua venire, găsim această explicație:
Despre stăpânirea unei părți a Asiei de către Alexandru Macedon, influența grecilor asupra democrației, organizării statale și a religiei acelor ținuturi precum și despre evenimentele care au urmat după moartea lui Alexandru cel Mare putem citi în Biblie în Macabei (Cartea întâi a Macabeilor, Cartea a doua și a treia) și în Epistolele lui Pavel către tesaloniceni.
Teritoriile la moartea Împăratului Constantin cel Mare (Paleologu)
Harta lingvistică a Imperiului Bizantin
Evoluția limbii și alfabetului grecesc
Un lucru care este fascinant la limba greacă este că, atunci când te uiți la diagrama limbilor indo-europene, greaca apare de la sine. Aproape fiecare limbă din acea familie, fie că este latină sau germanică, s-a dezvoltat și a evoluat în alte limbi de-a lungul timpului. De exemplu, spaniolă, franceză și italiană au fost derivate din latină.
Da, limba greacă are propria sa ramură a arborelui limbilor indo-europene. Cu toate acestea, asta nu înseamnă că limba în sine nu s-a schimbat și a evoluat din cele mai vechi timpuri. Ceea ce urmează este o privire de ansamblu asupra istoriei limbii grecești.
Civilizația miceniană
Cele mai vechi texte supraviețuitoare ale limbii grecești pot fi urmărite până la civilizația miceniană în jurul anului 1300 î.Hr. Odată ce această civilizație s-a prăbușit, scriptul Linear B al limbii grecești aproape a dispărut. A fost apoi înlocuită cu o scriere inspirată de fenicieni.
Perioada clasică a Greciei Antice
În perioada clasică a Greciei antice, limba s-a dezvoltat în mai multe dialecte. Cele două dialecte majore ale acelei perioade au fost numite: ionic și attic. Atic - era vorbit în orașul-stat atenian. În cele din urmă, cele două dialecte s-au transformat într-o formă de greacă cunoscută sub numele de dialect attic-ionic.
În perioada clasică a Greciei antice, limba s-a dezvoltat în mai multe dialecte. Cele două dialecte majore ale acelei perioade au fost numite: ionic și attic. Atic - era vorbit în orașul-stat atenian. În cele din urmă, cele două dialecte s-au transformat într-o formă de greacă cunoscută sub numele de dialect attic-ionic.
Greacă elenistică
În perioada elenistică, limba greacă s-a dezvoltat în ceea ce acum cunoaștem ca greacă biblică. Aceasta este limba greacă cu care au fost scrise anumite părți ale Noului Testament. Înainte de aceasta, însă, greaca elenistică era limba vorbită în timpul lui Alexandru cel Mare (numită în Biblie limba licaonă). El a răspândit limba atât de departe în est încât a fost adoptată de majoritatea lumii antice ca a doua limbă. Acest dialect din greacă este denumit și „Koine”.
Reacție împotriva Koine
În perioada „Koine” a limbii grecești, au existat oameni care tânjeau după perioada clasică. Ei considerau dialectul attic drept cel mai înalt standard al limbii grecești. Acesta s-a dezvoltat într-o perioadă cunoscută sub numele de „atticism”. Această mișcare a influențat foarte mult literatura greacă și continuă să o facă și astăzi.
Greaca bizantină
Direct după greaca elenistică și aticismul, greaca bizantină este proprie perioadei stăpânirii Imperiului Bizantin. Acest imperiu a început când Constantinopolul a fost stabilit ca centru sau capitală a imperiului (până atunci orașul era numit Alexandria și întemeiat de împăratul Alexandru cel Mare, dar redenumit Constantinopol după numele împăratului Constantin Paleologu zis și cel Mare ) - în anul 330 d.Hr. și a căzut în anul 1453 d.Hr., când turcii au învins orașul și i-au dat un alt nume, acela de Istanbul. În zilele noastre, orașul Constantinopol, fost Alexandria, este cunoscut în continuare sub numele de Istanbul. Acest lucru i-a condus pe greci într-o perioadă întunecată a stăpânirii otomane care a durat timp de patru sute de ani.
Greaca modernă
În timpul stăpânirii otomane asupra grecilor, limba a evoluat încet în greaca pe care o cunoaștem astăzi. Este interesant de observat că insula Creta a reușit să împiedice Imperiul Otoman să o controleze până în anul 1669 d.Hr. Literatura populară greacă modernă poate fi urmărită până la poezia și literatura care au venit de pe această insulă, înainte de ocuparea lor.
După căderea Imperiului Otoman, în 1830, poporul grec a căutat să-și stabilească dialectul grecesc standard.
Dialectele grecești vorbite în Atena și Peloponez au devenit limba standardizată vorbită în Grecia modernă. Cu toate acestea, chiar și acum, limba continuă să se schimbe și să evolueze – în special de când influența culturală externă este mai răspândită.
(Sursa: Istoria Greciei Moderne)
Dacii aveau acele haine și căciuli cu moț specifice budiștilor, așa cum poartă și astăzi budiștii din Asia. Ei erau greco-budiști.
Grecii și romanii aveau zeitățile lor și erau politeiști, nu credeau într-un zeu unic, dar romanul inteligent, care trăia în timpul Imperiului, se interesa foarte puțin de zeii strămoșilor lui. Mergea la templu din când în când, dar numai din obișnuință. Chiar considera cultul lui Jupiter (Zeus), al Minervei și al lui Neptun drept ceva copilăresc, o rămășiță din timpurile naive ale Republicii Romane. Un om care cunoștea operele Stoicilor, ale Epicurienilor și ale altor filosofi de seamă din Atena, nu putea să-și piardă timpul cu asemenea naivități. Această concepție îi făcea pe romani să fie foarte toleranți.
Schimbarea cea mare s-a produs în a doua jumătate a secolului al III-lea. Constantin Paleologu, care mai era numit și cel Mare, era împărat. El era un om foarte brutal, dar în vremea aceea, oamenii gingași aveau puține șanse de a rămâne în viață. În cariera sa lungă, Constantin a avut multe urcușuri și coborâșuri. Într-o zi, când era cât pe ce să fie doborât de dușmanii săi, îi trecu prin minte să pună la încercare puterea acestei noi divinități asiatice despre care vorbea toată lumea. Făgădui solemn că se va face creștin dacă va ieși biruitor din lupta pe care o aștepta. Câștigă victoria și atunci se declară convins de puterea Dumnezeului creștin și se boteză. Din clipa aceea, Biserica creștină fu recunoscută oficial și situația noii religii se întări în mod simțitor.
Puterea papilor, însă, nu se întindea până la Răsărit, la Constantinopol. Împărații, urmând vechiul obicei al urmașilor lui August și Tiberiu, se proclamau pe ei înșiși capi ai religiei de stat. În anul 1453, Imperiul de Răsărit fu cucerit de turci, care acaparaseră Constantinopolul și îl uciseră pe ultimul împărat bizantin chiar pe treptele Bisericii Sfânta Sofia. Mai exact, este vorba despre ultimul împarat bizantin și ultimul stăpân creștin al Constantinopolului - Constantin al XI-lea Paleologul, cel care și-a găsit sfârșitul tragic în ziua de 29 mai 1453, atunci când zidurile faimoase ale orașului au fost străpunse de turci și el a condus ultima șarjă împotriva năvălitorilor.
Cu câțiva ani mai înainte, Zoe - fiica lui Toma, fratele lui Constantin, se căsătorise cu Ivan al III-lea al Rusiei. Prin ea, marii duci moscoviți deveniră moștenitorii tradițiilor din Constantinopol.
Ce va mai urma? Vom trăi și vom vedea...
Adepții credinței creștine urmează preceptele și exemplul lui Hristos (ad litteram "cel uns"). Creștinismul este cea mai mare religie, având multe milioane de adepți în toată lumea. Dacă inițial a fost doar o sectă iudaica (in primul secol d.Hr.), creștinismul a depășit repede granițele naționale și etnice, devenind o religie mondială, în principal datorită eforturilor misionarului printre ne-evrei, Sfântul Paul.
Creștinii îl urmeaza pe Isus, pe care îl recunosc ca fiind Hristos, parte a Sfintei Treimi a Divinității (Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Sfântul Duh). Ei cred că Isus a fost o ființă omenească, dar și divină, care a murit pe cruce pentru a răscumpăra păcatele omenirii. Astfel, toți cei care îl acceptă ca mântuitor se vor mântui și vor trăi veșnic. Isus a fost judecat, torturat și răstignit pe cruce de către Pilat din Pont, guvernatorul Iudeii în Imperiul Roman, la îndemnul conducătorilor evrei care considerau că le amenință autoritatea și influența asupra poporului evreu. Deși biserica a suferit la început persecuții severe din partea împăraților romani, acestea au încetat când împaratul Constantin Cel Mare s-a convertit la creștinism (în anul 312 d.Hr.), după ce a văzut o cruce pe cer, și a adoptat creștinismul ca religie de stat.
Creștinismul s-a dezvoltat ca interpretare a referirilor la viața și învățăturile lui Isus Hristos din Biblia iudaica (cunoscută acum sub numele de Vechiul Testament). A doua parte a Bibliei creștine, Noul Testament, este formata din cele patru Evanghelii (relatări ale vieții lui Isus), Faptele apostolilor, Epistolele (scrisorile apostolilor și ale altor conducatori ai Bisericii) si Cartea Revelației - Apocalipsa. Apocrifele sunt scrieri biblice sau conexe de proveniență ebraică sau creștină, dar nu fac parte din canonul acceptat al Scripturii (deși în unele versiuni ale Bibliei sunt incluse). Unele secte creștine au propriile lor texte considerate ca având statut de scripturi. Învățăturile din Noul Testament își au originea în mod evident în învățăturile greco-budiste, dar spuse sub formă de pilde. Și e normal din moment ce grecii au fost cei care au promovat greco-budismul și în același timp și cei care au scris Noul Testament (sau părți din el).
Biserica Ortodoxă Greacă este o ramura a Bisericii Ortodoxe de Răsărit. Bisericile ortodoxe grecești sunt cele ale căror slujitori și enoriași sunt etnici greci sau cele care folosesc liturghia greacă și aderă la dogmele ortodoxismului de răsărit. Biserica Ortodoxă Greacă este deci o ramură a Bisericii Ortodoxe de Răsărit care s-a desprins de Biserica de la Roma în anul 1054. Divizarea (Marea Schismă) a fost determinata atât de căderea Imperiului Roman, cât și de prosperitatea continuă a Imperiului Bizantin în Est, dar totodată și de introducerea clauzei Filioque în versiunea romană a Crezului de la Niceea, potrivit căreia Sfântul Duh purcede de la Tatăl și de la Fiul în mod egal. Biserica Ortodoxă consideră această clauza non-canonică și că ea contravine flagrant Conciliului de la Efes, considerând că Sfântul Duh purcede numai de la Tatăl, nu și de la Fiul.
Protestantismul a aparut în anul 1517, când Martin Luther, un călugăr german, a afișat cele 95 de teze ale sale, reprezentând o critică la adresa Bisericii Romano-Catolice de atunci, pe ușa bisericii castelului din Wittenberg. Ideologia lui s-a raspândit cu repeziciune în toată Germania și țările nordice ale Europei, fiind numită într-un sens mai larg, protestantism.
Principalul subiect de dispută a fost acordarea de indulgente de către Biserica Catolică, bazată pe premisa că iertarea păcatelor putea fi obținută numai prin plata unor sume de bani către reprezentanții Bisericii, practică pe care protestanții o considerau greșită. Bisericile protestante cred că mântuirea vine din credința că Hristos a răscumpărat păcatele omenirii murind pe Cruce și că ea depinde de mila lui Dumnezeu și nu de străduințele oamenilor. Pentru ei, Scriptura este singura doctrină supremă și ei neagă autoritatea episcopilor, a papei sau a tradiției. Interpretarea individuală a scripturilor a devenit condiția necesară pentru înțelegerea și aplicarea dogmelor. Unele grupuri protestante, ca de exemplu Biserica Angliei, acceptă drept conducători, șefi de stat laici. Adepții bisericii protestante nu cred în purgatoriu, așa cum cred catolicii, nici în Imaculata Conceptiune, nu cred în Înălțarea Maicii Domnului la cer, în celibatul clericilor sau intervenția sfinților.
Graecus sau Græcus (în greacă Γραικός), era, după Hesiod, fiul Pandorei și fratele lui Latinus. Mama lor Pandora (numită astfel după bunica ei Pandora) era fiica lui Deucalion și a Pyrrhei, și sora lui Hellen (El n).
După alte surse, Graecus era un fiu al lui Thessalus.
Tribul elen al graecilor și-a luat numele după ”El n”, primul lor zeu adorat, și a fost dintre primele triburi care au colonizat Peninsula Ialică, inclusiv insulele Sicilia și Sardinia.
Regiunea a devenit cunoscută sub numele de Magna Graecia (Marea Grecie), după numele lor. Latinii au folosit această denumire de ”greci” pentru a-i denumi pe toți grecii antici, din toate ramurile, inclusiv elenii.
Istoria Italiei se referă la istoria regiunii geografice corespunzătoare Peninsulei Italice, regiune locuită de-a lungul timpului de diverse popoare, atât de diversificate din punct de vedere cultural și care au cunoscut diverse regimuri politice. Deși noua națiune italiană a apărut abia în 1861, zona geografică a Italiei de astăzi a avut o istorie bogată și îndelungată. În perioada pre-romană, pe aici s-au perindat grecii și etruscii, dar și italicii care ocupau o parte din Insula Sicilia. După evoluția și căderea Imperiului Roman, Italia se fărâmițează în mai multe republici, orașe-stat, regate, toate expuse invaziilor musulmane, normandice, germane, franceze, spaniole și austriece. Italia a fost unită abia în 1861, devenind Regatul Italiei. În 1946 devine republică constituțională.
O ipoteză ar mai fi, nu am dovezi complete demonstrabile în acest moment, dar... vă propun să reflectați și la următoarea variantă:
Având în vedere că Alexandru Macedon stăpânea atât Egiptul, cât și Palestina, e foarte posibil ca acești ”evrei” să fie urmașii armatei lui Alexandru cel Mare (zis și Macedon) rămași de izbeliște după moartea sa bruscă și neașteptată în palatul de la Hamurabi.
Alexandru și ostașii lui erau greco-budiști, ca și grecii din vremea aceea, dar la eliberarea ”evreilor” din Egipt (de fapt alungarea lor; când egiptenii au fost ocupați de hicsoși, care s-ar fi putut să fi fost chiar palestinienii, ”evreii” s-au împrietenit cu ocupanții și au negociat cu aceștia să-i lase să trăiască mai departe în acel ținut, dar după ce egiptenii i-au alungat pe hicsoși, s-au răzbunat și pe ”evrei” alungându-i sub pretextul că îi eliberează din sclavie, deși ei nu fuseseră chiar sclavi în Egipt, ci se ocupau cu treburi administrative, banii din vistierie, creșterea animalelor pe câmpiile egiptene), au fost convertiți forțat la o religie nouă, pe care nu o cunoscuseră înainte, de către Moise și fratele său Aaron. A se vedea în Biblie că Moise i-a convertit cu forța și sub pedeapsa cu moartea, ținându-i flămânzi și însetați 40 de ani prin deșert într-un timp când era secetă și lumea murea de foame în Asia și Orient. Evreii se revoltau mereu și îi atacau pe cei doi egipteni, Moise și Aaron cu pietre pentru că nu-i lăsau să se întoarcă înapoi în Egipt. Pe parcurs au fost nevoiți să poarte și războaie cu alte populații care-i atacau. De-a lungul timpului s-au mai mixat și cu băștinașii și cum era să-și spună, noi suntem ...??? Și-au zis ”evrei”, după cum s-au numit vechii locuitori ai Canaanului, care însă plecaseră demult din Canaan cu corăbiile, făcând comerț pe mare. De altfel Balcanii sunt plini de astfel de ”evrei”, Bosnia fiind numită și Ierusalimul balcanic.
Tot ce-i ține pe loc e că nu vor să renunțe la religia lui Moise care de altfel i-a abandonat la intrarea în țara promisă.
Romanii au încercat să-i salveze și să-i aducă pe ”calea cea bună” a învățăturilor vechi, greco-budiste, drept pentru care au dus un călugăr budist care să propovăduiască învățăturile, dar a fost pedepsit cu moartea pentru că ”s-a băgat în treburile lui Dumnezeu”.
Toate învățăturile creștine se trag din greco-budism, dar spuse sub formă de pilde și ulterior alterate de teologi care au scos și au introdus pasaje ca să se potrivească cu dorințele lor. Mai ales în timpul împăratului Constantin cel Mare au fost modificate unele lucruri în Biblie, ca și unele nume de personaje, ca să se potrivească cu cele două legi (testamente), de fapt de atunci fiind numite așa, ca testament (lege) vechi și nou. Bizantinii au pus una lângă alta două cărți diferite, traducerea din cartea evreilor Talmudul (Septuaginta) și învățăturile creștine ale lui Alexandru Macedon, rescriind Biblia chiar în orașul Alexandria (întemeiat de Alexandru Macedon dar rebotezat Constantinopol după numele împăratului Constantin cel Mare). Biblia a fost rescrisă de un colectiv de teologi și scribi evrei și greci la porunca lui Constantin cel Mare, apoi distribuită în tot imperiul prin soldații imperiali cu obligația de a fi însușită de toți supușii. Bibliile (cărțile) vechi au fost adunate de soldați și arse, iar cei care nu voiau să o dea sau o ascundeau erau condamnați la moarte. La noi a sosit o trupă de soldați în frunte cu Andrei, pe care biserica l-a ridicat la rang de sfânt, intrând prin Dobrogea. Convertirea la noua religie s-a făcut cu forța, de soldații bizantini, apoi au fost aduși și preoți pentru a propovădui noile învățături.
Cine studiază învățăturile greco-budiste și cele din Noul Testament este șocat de asemănarea lor; inclusiv conceptul de trinitate a fost preluat, ideea de reîncarnare la fel. Isus (Isus însemnând ”cel uns”, pe numele lui adevărat Iustus - era roman), care apare în Coran sub numele de Isa (fiul Mariei), nu Yosua, spune la un moment dat: ”eu sunt dinainte de Avram” - pasaj pe care preoții au uitat să-l șteargă și care arată că Isus se reîncarnase. El nu era de-al lui Avraam, ci trăise cu mult înainte ! Dacă a înviat singur din grotă, atunci ar fi putut fi reîncarnarea lui Amon, cel dintru începuturi, care știa să auto(re)creeze de fiecare dată, la infinit. Poate de la Amon a derivat și cuvântul Amin. Dacă este așa, atunci Isus nu va veni în carne și oase așa cum a arătat atunci, ci se va reîncarna sub altă formă. De fapt chiar după înviere el arăta deja altfel, iar cei care l-au întâlnit nu l-au recunoscut până nu a arătat semnele crucificării sale pe noul său trup. Budiștii susțin că prin transformarea lor în timp, conform preceptelor budiste, ei pot dobândi capacități supraumane, doar că Buda le-a interzis să le folosească. Motivul era că folosindu-le, intrau în karma altora și drept urmare o luau asupra lor în totalitate. Posibil că Isus, un bikshu (călugăr budist sau un lama) avea asemenea puteri dacă făcuse atâtea minuni și chiar le-a folosit, încălcându-și jurământul față de tagma sa, dar a făcut-o pentru că era impresionat de suferința oamenilor. Pe unde mergea întâlnea numai ciungi, orbi, schiopi, oameni imobilizați la pat. Da, pentru că încă se aplica legea talionului - ochi pentru ochi, mână pentru mână, picior pentru picior, etc. Dar cu toate puterile lui, nu a reușit să-i convertească pe evrei la ”noua lege”, pentru că sunt diferențe esențiale între învățăturile din Vechiul Testament și cele din Noul Testament. Mai mult, evreii au urât noile învățături aduse de Isus deoarece le era teamă că romanii le vor lua țară dacă le vor adopta (scrie în Noul Testament). Ca acesta să nu ajungă și la arabi, s-au dus doi evrei cu cărțile lor și au căutat unul mai arătos, găsindu-l pe Mahomed. Evreii l-au convins, și atunci când el rostea poruncile (surele), cei doi evrei din spate îi șopteau ce să zică. Tot ei le-au lăsat scris și Coranul care e foarte apropiat ca învățături de Tora. Și cum niciun bine nu rămâne nerăsplătit, se pare că aceștia s-au întors împotriva lor.
Aceste lucruri sunt scrise nu doar în cărțile religioase, ci și în cele de istorie și istoria religiilor.
Există o singură concluzie: învățăturile budiste erau despre transformarea omului în ceva pur, iubitor, blând și respectuos, apropiat de elementele naturii, de plante, de animale, rolul său fiind acela de a ocroti, de a iubi, de a nu face rău. Aceste învățături sunt redate în Noul Testament prin ideea de iubire dezinteresată (iubește-ți aproapele ca pe tine însuți și pe Dumezeu Tatăl mai presus de orice, dar acest dumnezeu este de fapt eul tău interior, spiritul tău divin, nu o persoană care face copii fecioarelor; acest lucru își are explicația în faptul că noi nu avem doar corpul fizic, ci mai multe, unele invizibile ochiului uman; în Noul Testament sunt specificate două corpuri: un corp fizic și un corp duhovnicesc), toleranța (când îți dă cineva o palmă, întoarce și obrazul celălalt), ideea de transformare interioară a fiecăruia pentru a crea o lume mai bună (vă spun că împărăția lui Dumnezeu nu se află într-un loc, nu poți spune uite-o acolo sau aici, ci ea se află în voi).
Alte religii au introdus noțiunea de putere absolută care să își subordoneze tot ce mișcă și care să dicteze totul în jur, care să fie slujită de sclavi în timp ce ea are dreptul să se huzurească. Ideea de Dumnezeu unic care te-a înzestrat cu un teritoriu pe care să îl stăpânești până la sfârșitul lumii și pentru care să verși sânge dacă e nevoie. Ideea de popor ales, al lui Dumnezeu și chiar rasă superioară preferată de divinitate. Ideea de popor primordial care ar fi creat restul lumii și tot ce există. Ideea că toate popoarele din jur îți sunt dușmane, trebuie evitate și chiar exterminate. Toate acestea au dus la nenumărate războaie care nu se mai sfârșesc și da, în condițiile acestea este posibil ca lumea să se autodistrugă definitiv și să dispară de pe planetă.
Vă urez să găsiți calea cea dreaptă, adevărul și ... viața veșnică!
Dar atenție, adevărul nu înseamnă lipsa minciunii neapărat ci cunoașterea, starea de buddha fiind stadiul ultim de cunoaștere, supremă, absolută. Ajungerea la adevăratul ”ADEVĂR” sau ”ADEVĂRUL” adevărat: suprema CUNOAȘTERE. Acest lucru se poate dobândi doar prin transmigrația sufletelor de-a lungul mai multor vieți, trecând prin toate stadiile creației, de la pietre, plante, animale, alte elemente ale naturii, până la oameni de toate felurile și caracterele. După ce trupul fizic moare, rămâne trupul duhovnicesc (energetic) care e încărcat cu toate cunoștințele dobândite și înregistrările faptelor tale din toate viețile anterioare. Acest corp duhovnicesc conține în el rațiunea și cunoașterea, singurele care rămân după moartea fizică și care se vor moșteni în viața următoare. După 49 de zile de la moartea fizică, trupul duhovnicesc purificat de elemente neimportante se va transpune într-un alt corp (se va naște din nou). Aceasta ar fi explicația budistă pentru reîncarnare.
Isus spunea: ”trebuie să te naști din nou, din apă și din duh”, care însemna același lucru.
(Sursa: Istoria Greciei Moderne)
CUM A DEVENIT CREȘTINISMUL PRIMA RELIGIE A ROMEI, A BIZANȚULUI ȘI ÎN FINAL ȘI A RUSIEI
Dacii aveau acele haine și căciuli cu moț specifice budiștilor, așa cum poartă și astăzi budiștii din Asia. Ei erau greco-budiști.
Grecii și romanii aveau zeitățile lor și erau politeiști, nu credeau într-un zeu unic, dar romanul inteligent, care trăia în timpul Imperiului, se interesa foarte puțin de zeii strămoșilor lui. Mergea la templu din când în când, dar numai din obișnuință. Chiar considera cultul lui Jupiter (Zeus), al Minervei și al lui Neptun drept ceva copilăresc, o rămășiță din timpurile naive ale Republicii Romane. Un om care cunoștea operele Stoicilor, ale Epicurienilor și ale altor filosofi de seamă din Atena, nu putea să-și piardă timpul cu asemenea naivități. Această concepție îi făcea pe romani să fie foarte toleranți.
Guvernul doar atât cerea tuturor romanilor și străinilor, greci, babilonieni sau evrei: să se închine în fața statuii împăratului, care trebuia să se găsească în toate templele. Dar aceasta nu era decât o simplă formalitate. În general, fiecare putea să se roage și să se închine la zeii pe care-i diviniza, așa încât Roma ajunsese plină de tot felul de temple și de case de rugăciuni închinate diferitelor divinități egiptene, africane și asiatice.
Când au venit primii misionari ai lui Iisus la Roma și au început să predice noile lor doctrine, nimeni nu li s-a împotrivit. Oamenii din stradă se opreau în loc și îi ascultau. Doar Roma, capitala lumii, a fost întotdeauna plină de predicatori ambulanți care își propovăduiau credințele lor, mai mult sau mai puțin misterioase. Cei mai mulți făceau apel la simțuri, promiteau aur și bucurii nesfârșite acelora care se închinau zeului lor. Dar plebea din stradă începuse să observe că, aceia care își ziceau creștini (credincioșii lui Cristos/Hristos, adică ai Celui ales), nu păreau deloc impresionați de bogăție, nici de un statut social înalt. Ei lăudau sărăcia, umilința și blândețea. Nu erau tocmai acestea virtuțile care făcuseră din Roma stăpâna lumii? Era totuși interesant să asculți un predicator care spunea unui popor ajuns în culmea gloriei, că succesele pământești nu-i vor aduce fericire veșnică. Predicatorii creștini povesteau lucruri groaznice despre soarta ce-i va aștepta pe aceia care nu vor asculta cuvântul Dumnezeului cel adevărat. Firește, zeii romani mai erau încă omagiați, dar erau ei destul de puternici ca să reziste în fața unei divinități noi, adusă în Europa tocmai din Asia, care se punea în slujba celor năpăstuiți? Creștinii aceștia se arătau și ei ca fiind grozav de săraci și erau buni față de sclavi și față de animale. Nu alergau după bogății și împărțeau tot ce primeau. Exemplul vieții lor dezinteresate făcea ca mulți romani să disprețuiască vechea lor religie și să intre în micile comunități creștine care, pentru acea perioadă de început în Europa, se întruneau prin tinzile caselor particulare sau undeva sub cerul liber, iar templele vechi rămâneau tot mai pustii.
Numărul creștinilor creștea de la an la an și ajunseseră să aleagă bătrâni sau preoți (de la cuvântul grec ”presbit”, care înseamnă bătrân), care să îngrijească de nevoile micilor biserici care se constituiseră. În fruntea tuturor comunităților dintr-o provincie apăruse un episcop - Petru (care urmase după Pavel), la Roma. El a ajuns primul episcop al Romei. Cu timpul, urmașii lui, numiți tată sau papă, au fost numiți PAPĂ.
Biserica creștină a devenit astfel o instituție puternică în tot cuprinsul Imperiului Roman de Apus. Ea se adresa celor mai puțin norocoși din lumea aceasta, dar învățăturile sale începuseră să-i atragă și pe cei bogați care, neavând posibilitatea să avanseze și să-și facă o bună carieră sub guvernul acela imperial, puteau astfel să-și exercite darul de conducători printre modeștii credincioși ai Învățătorului din Nazaret. Imperiul roman trebuia să se îngrijoreze dar continua să fie tolerant din indiferență. Lăsa pe fiecare să-și caute fericirea în felul său, cerând doar atât, ca diferitele secte să trăiască în pace unele cu altele și să urmeze înțeleptul precept care spune:”Să trăiești și să lași și pe altul să trăiască”. În felul acesta, biserica Romei își merita renumele de Marea Biserică Universală a lumii.
Biserica creștină a devenit astfel o instituție puternică în tot cuprinsul Imperiului Roman de Apus. Ea se adresa celor mai puțin norocoși din lumea aceasta, dar învățăturile sale începuseră să-i atragă și pe cei bogați care, neavând posibilitatea să avanseze și să-și facă o bună carieră sub guvernul acela imperial, puteau astfel să-și exercite darul de conducători printre modeștii credincioși ai Învățătorului din Nazaret. Imperiul roman trebuia să se îngrijoreze dar continua să fie tolerant din indiferență. Lăsa pe fiecare să-și caute fericirea în felul său, cerând doar atât, ca diferitele secte să trăiască în pace unele cu altele și să urmeze înțeleptul precept care spune:”Să trăiești și să lași și pe altul să trăiască”. În felul acesta, biserica Romei își merita renumele de Marea Biserică Universală a lumii.
Comunitățile creștine, însă, refuzau orice fel de toleranță. Ele declarau public că numai și numai Dumnezeul lor e adevăratul stăpân al cerului și pământului și că toți ceilalți zei sunt înșelători. Celelate secte se supărară și deseori poliția a căutat să împiedice întrunirile creștinilor din cauza multor incidente și chiar crime care au avut loc pe fondul acestor neînțelegeri, dar aceștia și-au găsit repede alte locuri de întrunire.
Au mai apărut și alte probleme legate de creștini: ei refuzau omagiul adus împăratului și refuzau să intre în armată sau să pună mâna pe arme. Creștinii susțineau că lumea aceasta e mizerabilă, dar că este doar antecamera cerului și ei sunt gata oricând să moară pentru ideile lor. În timpul acesta, Roma era atacată în mod periodic de barbari și, când armatele dădeau înapoi, misionarii creștini mergeau înainte ca să propovăduiască evanghelia păcii barbarilor teutoni. Erau oameni energici și încăpățânați, care nu se temeau de moarte și zugrăveau în culori sumbre chinurile care-i așteaptă pe păcătoșii nepoicăiți. Teutonii erau foarte impresionați. Ei aveau un mare respect pentru înțelepciunea Romei, iar creștinii aceștia erau pentru ei romani care poate că spuneau adevărul. În curând, misionarul creștin deveni o adevărată putere în țările barbare ale teutonilor și francilor.
Au mai apărut și alte probleme legate de creștini: ei refuzau omagiul adus împăratului și refuzau să intre în armată sau să pună mâna pe arme. Creștinii susțineau că lumea aceasta e mizerabilă, dar că este doar antecamera cerului și ei sunt gata oricând să moară pentru ideile lor. În timpul acesta, Roma era atacată în mod periodic de barbari și, când armatele dădeau înapoi, misionarii creștini mergeau înainte ca să propovăduiască evanghelia păcii barbarilor teutoni. Erau oameni energici și încăpățânați, care nu se temeau de moarte și zugrăveau în culori sumbre chinurile care-i așteaptă pe păcătoșii nepoicăiți. Teutonii erau foarte impresionați. Ei aveau un mare respect pentru înțelepciunea Romei, iar creștinii aceștia erau pentru ei romani care poate că spuneau adevărul. În curând, misionarul creștin deveni o adevărată putere în țările barbare ale teutonilor și francilor.
O jumătate de duzină de misionari făcea tot atâta ispravă cât un regiment întreg de soldați. Împărații începuseră să-și dea seama că acești creștini le-ar putea fi de mare folos în provinciile îndepărtate și le dădură aceleași drepturi pe care le aveau credincioșii vechilor lor zei.
Constantin Paleologu, zis și Cel Mare
Dar creștinii nu reprezentau decât 5-6% din populație așa încât, pentru a aduce cât mai multă lume pe calea lor, singura soluție era să distrugă vechii zei.
Împăratul Iulian, care iubea filosofia greacă, a încercat câtva timp să salveze zeii păgâni, dar muri din pricina unor răni în cursul unei campanii în Persia și, succesorul lui - Jovian, restabili Biserica creștină în toată forța ei. Vechile temple au fost închise unul după altul.
Apoi a venit împăratul Iustinian (Iustus), cel care a construit biserica Sfânta Sofia din Constantinopol, și desființă școala de filosofie din Atena, pe care o întemeiase Platon.
Acesta a fost sfârșitul vechii civilizații grecești, în care oricine putea să gândească și să viseze după voia sa. Cele câteva reguli de viață, prea vagi, ale filosofilor greci, s-au dovedit a fi insuficiente pentru a conduce mai departe corabia civilizației, după ce furtuna de barbarie și ignoranță măturase toată ordinea stabilită.
Acesta a fost sfârșitul vechii civilizații grecești, în care oricine putea să gândească și să viseze după voia sa. Cele câteva reguli de viață, prea vagi, ale filosofilor greci, s-au dovedit a fi insuficiente pentru a conduce mai departe corabia civilizației, după ce furtuna de barbarie și ignoranță măturase toată ordinea stabilită.
Într-o vreme, când totul se clătina, Biserica creștină s-a înălțat dreaptă, ca o stâncă în mijlocul mării și nu s-a îndepărtat cu niciun deget de la principiile pe care le considera adevărate și sfinte.
Dar succesul final al creștinismului se mai datorează și unei alte întâmplări. După căderea regatului romano-gotic al lui Teodoric, în secolul al VI-lea, Italia era aproape scăpată de invaziile străine. Longobarzii, saxonii și slavii, care au urmat după goți, erau niște triburi slabe și înapoiate. În aceste împrejurări, episcopilor de la Roma le-a fost ușor să mențină independența orașului. În curând și resturile Imperiului, care erau risipite pe toată întinderea peninsulei, recunoscură pe episcopii din Roma ca stăpâni spirituali și politici ai lor. Scena era pregătită pentru apariția unui om puternic. Acesta apăru în anul 590 și se numea Grigorie. El se trăgea din clasele conducătoare ale Romei vechi și fusese prefectul sau primarul orașului. După aceea se făcu călugăr, ajunse episcop și în continuare dorea să se facă misionar și să propovăduiască creștinismul la păgânii din Anglia. Contrar voinței lui, a fost dus în biserica Sf. Petru și ales papă. Nu a domnit decât 14 ani, dar când a murit, lumea creștină din Europa apuseană îi recunoștea oficial pe episcopii Romei, adică pe papi, ca șefi ai întregii Biserici creștine.
Dar succesul final al creștinismului se mai datorează și unei alte întâmplări. După căderea regatului romano-gotic al lui Teodoric, în secolul al VI-lea, Italia era aproape scăpată de invaziile străine. Longobarzii, saxonii și slavii, care au urmat după goți, erau niște triburi slabe și înapoiate. În aceste împrejurări, episcopilor de la Roma le-a fost ușor să mențină independența orașului. În curând și resturile Imperiului, care erau risipite pe toată întinderea peninsulei, recunoscură pe episcopii din Roma ca stăpâni spirituali și politici ai lor. Scena era pregătită pentru apariția unui om puternic. Acesta apăru în anul 590 și se numea Grigorie. El se trăgea din clasele conducătoare ale Romei vechi și fusese prefectul sau primarul orașului. După aceea se făcu călugăr, ajunse episcop și în continuare dorea să se facă misionar și să propovăduiască creștinismul la păgânii din Anglia. Contrar voinței lui, a fost dus în biserica Sf. Petru și ales papă. Nu a domnit decât 14 ani, dar când a murit, lumea creștină din Europa apuseană îi recunoștea oficial pe episcopii Romei, adică pe papi, ca șefi ai întregii Biserici creștine.
Puterea papilor, însă, nu se întindea până la Răsărit, la Constantinopol. Împărații, urmând vechiul obicei al urmașilor lui August și Tiberiu, se proclamau pe ei înșiși capi ai religiei de stat. În anul 1453, Imperiul de Răsărit fu cucerit de turci, care acaparaseră Constantinopolul și îl uciseră pe ultimul împărat bizantin chiar pe treptele Bisericii Sfânta Sofia. Mai exact, este vorba despre ultimul împarat bizantin și ultimul stăpân creștin al Constantinopolului - Constantin al XI-lea Paleologul, cel care și-a găsit sfârșitul tragic în ziua de 29 mai 1453, atunci când zidurile faimoase ale orașului au fost străpunse de turci și el a condus ultima șarjă împotriva năvălitorilor.
Vulturul bicefal - emblema Rusiei moderne
Cu câțiva ani mai înainte, Zoe - fiica lui Toma, fratele lui Constantin, se căsătorise cu Ivan al III-lea al Rusiei. Prin ea, marii duci moscoviți deveniră moștenitorii tradițiilor din Constantinopol.
Vulturul cu două capete ale vechiului Bizanț (care amintea timpurile când Imperiul roman era împărțit între Răsărit și Apus), deveni emblema Rusiei moderne. Țarul, care nu fusese până atunci decât primul dintre boierii ruși, își asumă puterea împăraților romani și toți supușii, de sus și de jos, erau acum sclavii lui. Curtea sa, întocmită după moda orientală pe care împărații din Bizanț o aduseseră din Asia și din Egipt, semăna cu cea a lui Alexandru cel Mare (Makedon). Această moștenire, pe care Imperiul bizantin, murind, o lăsa unor moștenitori la care nimeni nu se mai aștepta, se menținu cu multă vigoare, timp de încă 600 de ani, pe câmpiile întinse ale Rusiei. Ultimul om care a mai purtat coroana cu vulturul bicefal al Constantinopolului, țarul Nicolae, a fost asasinat în 1918, iar corpul lui a fost aruncat într-o fântână. Fiul și fiicele lui au murit împreună cu el. Toate drepturile și prerogativele lui au fost desființate și biserica a fost redusă la situația pe care o avusese la Roma, înainte de domnia lui Constantin.
Ce va mai urma? Vom trăi și vom vedea...
P.S. Vulturul bicefal este cel mai recunoscut simbol al ortodoxiei de astăzi (altul decât crucea), simbolizând unitatea dintre Biserica Ortodoxă Bizantină și Stat, o „simfonie” între funcțiile civile și ecleziastice ale societății creștine. În plus, capetele vulturului reprezentau și suveranitatea duală a împăratului bizantin, capul stâng reprezentând Roma (Occidentul) și capul drept reprezentând Constantinopolul (Estul).
În foto este o icoana foarte veche, dosită pe un perete interior la Vatican, și care îl înfățișează pe Iisus la Cina cea de taină alături de apostoli, așa cum ar fi arătat el în realitate.
Alte precizări și concluzii finale
Creștinii îl urmeaza pe Isus, pe care îl recunosc ca fiind Hristos, parte a Sfintei Treimi a Divinității (Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Sfântul Duh). Ei cred că Isus a fost o ființă omenească, dar și divină, care a murit pe cruce pentru a răscumpăra păcatele omenirii. Astfel, toți cei care îl acceptă ca mântuitor se vor mântui și vor trăi veșnic. Isus a fost judecat, torturat și răstignit pe cruce de către Pilat din Pont, guvernatorul Iudeii în Imperiul Roman, la îndemnul conducătorilor evrei care considerau că le amenință autoritatea și influența asupra poporului evreu. Deși biserica a suferit la început persecuții severe din partea împăraților romani, acestea au încetat când împaratul Constantin Cel Mare s-a convertit la creștinism (în anul 312 d.Hr.), după ce a văzut o cruce pe cer, și a adoptat creștinismul ca religie de stat.
Creștinismul s-a dezvoltat ca interpretare a referirilor la viața și învățăturile lui Isus Hristos din Biblia iudaica (cunoscută acum sub numele de Vechiul Testament). A doua parte a Bibliei creștine, Noul Testament, este formata din cele patru Evanghelii (relatări ale vieții lui Isus), Faptele apostolilor, Epistolele (scrisorile apostolilor și ale altor conducatori ai Bisericii) si Cartea Revelației - Apocalipsa. Apocrifele sunt scrieri biblice sau conexe de proveniență ebraică sau creștină, dar nu fac parte din canonul acceptat al Scripturii (deși în unele versiuni ale Bibliei sunt incluse). Unele secte creștine au propriile lor texte considerate ca având statut de scripturi. Învățăturile din Noul Testament își au originea în mod evident în învățăturile greco-budiste, dar spuse sub formă de pilde. Și e normal din moment ce grecii au fost cei care au promovat greco-budismul și în același timp și cei care au scris Noul Testament (sau părți din el).
Creștinismul a evoluat în timp și acum are multe ramuri sau confesiuni. Prima schismă majoră, numită Marea Schismă, a avut loc în anul 1054 între Biserica Occidentală și cea Orientală, ca urmare a diferențelor doctrinare și politice, iar a doua în anul 1517, când Martin Luther, un călugăr german, s-a angajat să critice și să reformeze Biserica Romano-Catolică.
Cele trei ramuri ale creștinismului care s-au format astfel - romano-catolică, ortodoxă de răsărit și protestantă - se subdivid la rândul lor în diferite confesiuni sau secte.
Biserica Ortodoxă Greacă este o ramura a Bisericii Ortodoxe de Răsărit. Bisericile ortodoxe grecești sunt cele ale căror slujitori și enoriași sunt etnici greci sau cele care folosesc liturghia greacă și aderă la dogmele ortodoxismului de răsărit. Biserica Ortodoxă Greacă este deci o ramură a Bisericii Ortodoxe de Răsărit care s-a desprins de Biserica de la Roma în anul 1054. Divizarea (Marea Schismă) a fost determinata atât de căderea Imperiului Roman, cât și de prosperitatea continuă a Imperiului Bizantin în Est, dar totodată și de introducerea clauzei Filioque în versiunea romană a Crezului de la Niceea, potrivit căreia Sfântul Duh purcede de la Tatăl și de la Fiul în mod egal. Biserica Ortodoxă consideră această clauza non-canonică și că ea contravine flagrant Conciliului de la Efes, considerând că Sfântul Duh purcede numai de la Tatăl, nu și de la Fiul.
Biserica Ortodoxă de Răsărit e al treilea mare grup creștin din lume, cu circa 350 de milioane de credincioși, după Bisericile Romano-Catolică și Protestantă, având o influență deosebit de puternică în Grecia și Cipru. La Londra se află sediul Arhiepiscopiei de Thyateira, căreia îi sunt subordonate Bisericile Greco-Ortodoxe din Europa Centrală și de Vest. Deși Maria Theokotos (Maica Domnului), este o figură importantă în credința lor, bisericile ortodoxe nu sunt de acord cu dogma romano-catolică a Imaculatei Concepțiuni (potrivit căreia Maria a născut neprihănită, neatinsă de păcatul originar, păcat care ar reprezenta înclinația înnăscută către rău a tuturor oamenilor, moștenită de la Adam, ca urmare a căderii lui din Rai). Totuși, ele cred că a rămas fecioară și a dus o viață fără de păcate, dar sărbătoresc Adormirea Maicii Domnului și nu ridicarea ei la Ceruri.
O alta dogma distinctiva a Bisericii Romano-Catolice care o diferențiază de celelalte ramuri este și credința privind infailibilitatea papei, din premisa faptului că Biserica este singura depozitară a adevăratelor învățături ale lui Hristos și apostolilor săi, în totalitatea lor, dar și altele, cum ar fi doctrina transsubstanțierii (potrivit căreia pâinea și vinul sunt chiar trupul și sângele lui Hristos), precum și credința în purgatoriu (un loc sau o stare de suferință în care se află sufletele păcătoșilor, unde aceștia își ispășesc păcatele înainte de a merge în Rai). Practicile acestei biserici includ folosirea unei imagini sacre, a tămâiei și apei la slujbele religioase, rugăciuni pentru morți și rugăciuni adresate sfinților.
Deși Biserica Catolică a adoptat o atitudine mai tolerantă față de alte biserici și de alte religii, ea nu și-a schimbat deciziile privind contracepția, homosexualitatea, celibatul preoților și hirotonirea femeilor.
Deși Biserica Catolică a adoptat o atitudine mai tolerantă față de alte biserici și de alte religii, ea nu și-a schimbat deciziile privind contracepția, homosexualitatea, celibatul preoților și hirotonirea femeilor.
Protestantismul a aparut în anul 1517, când Martin Luther, un călugăr german, a afișat cele 95 de teze ale sale, reprezentând o critică la adresa Bisericii Romano-Catolice de atunci, pe ușa bisericii castelului din Wittenberg. Ideologia lui s-a raspândit cu repeziciune în toată Germania și țările nordice ale Europei, fiind numită într-un sens mai larg, protestantism.
Principalul subiect de dispută a fost acordarea de indulgente de către Biserica Catolică, bazată pe premisa că iertarea păcatelor putea fi obținută numai prin plata unor sume de bani către reprezentanții Bisericii, practică pe care protestanții o considerau greșită. Bisericile protestante cred că mântuirea vine din credința că Hristos a răscumpărat păcatele omenirii murind pe Cruce și că ea depinde de mila lui Dumnezeu și nu de străduințele oamenilor. Pentru ei, Scriptura este singura doctrină supremă și ei neagă autoritatea episcopilor, a papei sau a tradiției. Interpretarea individuală a scripturilor a devenit condiția necesară pentru înțelegerea și aplicarea dogmelor. Unele grupuri protestante, ca de exemplu Biserica Angliei, acceptă drept conducători, șefi de stat laici. Adepții bisericii protestante nu cred în purgatoriu, așa cum cred catolicii, nici în Imaculata Conceptiune, nu cred în Înălțarea Maicii Domnului la cer, în celibatul clericilor sau intervenția sfinților.
Doctrina transsubstanțierii a fost modificată, pâinea și vinul împărtășaniei fiind acceptate doar ca reprezentări sau simboluri și nu ca trupul și sângele lui Hristos. Bisericile protestante sunt în general mai puțin împodobite și mai puțin stridente. Nu se folosesc statui, tămâie sau apă la slujbe, deși bisericile mai apropiate de tradiția Bisericii catolice, cum ar fi Biserica Sacerdotală, pot să respecte astfel de tradiții. Există aproximativ 590 de milioane de protestanți în toată lumea.
O altă ramură este luteranismul, deși Luther prefera termenul de "evanghelic" celui de luteran. Astăzi mișcarea este cunoscută sub numele de Biserica Luterană Evanghelică. În Germania s-a renunțat la termenul de luterană și se numește Biserica Evanghelică sau Evanghelica Unită.
Luteranismul reprezintă o teologie creștină de tip protestant, elaborată de preotul german Martin Luther.
Doctrina fundamentala a luteranismului este supremația Bibliei. Luteranii cred că toate acțiunile oamenilor sunt atinse de păcat ca urmare a nesupunerii lui Adam și Eva și că mărturisirea se obține doar prin credință, nu prin fapte bune. Muzica formează o parte importantă a slujbelor luterane si multe dintre coralele mișcării au fost compuse de Johann Sebastian Bach, si el un luteran convins. Cu 83 de milioane de credincioși, Biserica Luterană este a treia mare confesiune creștină din lume. Luteranii consideră Cartea revelației sau Apocalipsa ca fiind simbolică sau figurativă și nu literală și susțin că toți creștinii vor ajunge direct în Rai după moarte, unde așteaptă învierea trupurilor la a doua venire a lui Hristos.
O altă ramură este luteranismul, deși Luther prefera termenul de "evanghelic" celui de luteran. Astăzi mișcarea este cunoscută sub numele de Biserica Luterană Evanghelică. În Germania s-a renunțat la termenul de luterană și se numește Biserica Evanghelică sau Evanghelica Unită.
Luteranismul reprezintă o teologie creștină de tip protestant, elaborată de preotul german Martin Luther.
Doctrina fundamentala a luteranismului este supremația Bibliei. Luteranii cred că toate acțiunile oamenilor sunt atinse de păcat ca urmare a nesupunerii lui Adam și Eva și că mărturisirea se obține doar prin credință, nu prin fapte bune. Muzica formează o parte importantă a slujbelor luterane si multe dintre coralele mișcării au fost compuse de Johann Sebastian Bach, si el un luteran convins. Cu 83 de milioane de credincioși, Biserica Luterană este a treia mare confesiune creștină din lume. Luteranii consideră Cartea revelației sau Apocalipsa ca fiind simbolică sau figurativă și nu literală și susțin că toți creștinii vor ajunge direct în Rai după moarte, unde așteaptă învierea trupurilor la a doua venire a lui Hristos.
Mai multe secte eterodoxe se pretind și ele creștine, cum ar fi Martorii lui Iehova, Biserica lu iIsus Hristos și a Sfinților din Zilele din Urmă (mormonii) și Savanții Creștini, dar nu sunt recunoscute de principalele Biserici creștine. Recent, creștinismul a cunoscut un declin evident în Occident, mai ales în Europa de Vest, deși prosperă și chiar se extinde în unele zone din America Latină, Asia și Africa.
Câteva completări necesare
Sunt multe indicii că povestea lui Iisus Hristos (Jesus Christus) din Biblie, este inspirată și din viața împăratului Alexandru Macedon, având în vedere că primii creștini recunoscuți (până atunci erau prigoniți și pedepsiți) au fost elenii și tot ei au scris Noul Testament. Personajul Iisus este inventat, Noul Testament o ficțiune, dar au la bază un personaj real și fapte reale: Alexandru Macedon, fiul lui Zeus și al Olimpiei și din scurta lor existență pe pământ, printre oameni.
Există multe coincidențe:
1. Alexandru a murit în Asia Mică, în orașul Iisus, având vârsta de 33 de ani, în urma bătăliei din anul 323 î.Hr. Și Iisus din Biblie a murit tot la vârsta de 33 de ani.
2. S-a luptat cu persanii, iar după decesul lui, toate femeile persane din anturajul lui l-au plâns și au suferit, iar soacra sa chiar s-a sinucis, după cum am arătat mai sus (s-a așezat cu fața la perete și a refuzat să mai vadă pe cineva și să mai mănânce, sinucigându-se prin inaniție). În mod similar, Iisus a fost jelit de femeile din anturajul lui, ele fiind și cele care i-au descoperit mormântul gol.
3. Alexandru cel Mare era macedon, de aceea i se mai spunea și Alexandru Macedon, deci era macedon, dar nu prea. Alexandru cel Mare nu s-a declarat niciodată valah, dar o dată a scăpat o comandă în limba vlahilor în fața oștirii sale și atunci toți oștenii și-au dat seama de originea lui.
4. Este posibil ca ei să-l fi adorat atât de mult pe Alexandru, ale cărui fapte au rămas legendare și a cărui viață a constituit temă de dezbatere până în ziua de astăzi, încât să-l fi considerat fiul lui Dumnezeu sau chiar Dumnezeu.
5. Prima Biblie scrisă descoperită, ce conținea doar o parte din Vechiul Testament, a fost scrisă în limba persană.
6. Biblia - Noul Testament, a fost scrisă în Alexandria, oraș fondat de Alexandru Macedon, în cadrul unei Academii de studii religioase, de către un colectiv de teologi din care făceau parte evrei și eleni (greci latinizați). Dorința a fost a Împăratului bizantin Constantin cel Mare, mai exact, a mamei lui, Elena, o mare creștină.
7. Legendele spun că Olimpia, mama lui Alexandru cel Mare, a fost cucerită de Zeus și din acea relație a rezultat Alexandru, cel care era extrem de inteligent încă de mic. El se pricepea la multe lucruri fără să-l învețe nimeni și era deosebit de ingenios. Pe vremea aceea, legendele spun că oamenii încă mai aveau contact cu ființe ce păreau venite din alte lumi, pe care îi numeau zei, iar Zeus, tată lui Alexandru, a fost unul dintre aceștia și, în plus, părea chiar șeful lor.
8. Să nu uităm că macedo-românii (makidonii) sunt aromâni sau vlahi, deci își au rădăcinile în daci, iar Imperiul Bizantin a fost al vlahilor (sau aromânilor) și se mai numea și România (Romagna). Turcii o numeau Rumelia.
9. Este posibil ca musulmanii să-i fi pronunțat numele Allah în loc de Alexandru? E posibil! Alexandru cel Mare a știut să tăie nodul faraonilor și drept urmare a fost recunoscut ca urmaș de drept divin al faraonilor din Egipt, fiindu-i predat Egiptul fără luptă și, ulterior, prin cuceririle făcute, a fost recunoscut ca stăpân al Asiei Mici (Asia Minor) .
10. Pildele lui Iisus din Biblie sunt inspirate din faptele lui Alexandru cel Mare și legende nescrise. De exemplu, e scris în Noul Testament că Iisus a spus: ”dacă-ți cere unul cămașa de pe tine, dă-i și haina, și dacă-ți dă unul o palmă, întoarce-i și celălalt obraz”. Eu aici văd o analogie cu Alexandru: atunci când hoții i-au furat calul, pe Bucefal, el a trimis iscoade să-i găsească și să-i oblige să-l aducă înapoi, iar hoții, speriați de perspectiva unei aspre pedepse, au rămas foarte mirați când Alexandru, în loc să-i mustre, le-a dat bani și le-a mulțumit.
11. În momentul când a murit, Alexandru plănuia să cucerească Peninsula Arabă, ceea ce nu s-a mai întâmplat... pentru că a murit. Și Iisus plănuia să meargă la arabi, dar nu a mai ajuns pentru că a fost răstignit.
12. Alexandru cel Mare nu se despărțea de calul lui, Bucefal, care în Biblie a devenit asinul lui Iisus.
13. Așa cum Alexandru Macedon și prietenul lui, Hephaestion, erau nedespărțiți, tot așa, și Iisus umbla peste tot însoțit de Petru.
...
2. S-a luptat cu persanii, iar după decesul lui, toate femeile persane din anturajul lui l-au plâns și au suferit, iar soacra sa chiar s-a sinucis, după cum am arătat mai sus (s-a așezat cu fața la perete și a refuzat să mai vadă pe cineva și să mai mănânce, sinucigându-se prin inaniție). În mod similar, Iisus a fost jelit de femeile din anturajul lui, ele fiind și cele care i-au descoperit mormântul gol.
3. Alexandru cel Mare era macedon, de aceea i se mai spunea și Alexandru Macedon, deci era macedon, dar nu prea. Alexandru cel Mare nu s-a declarat niciodată valah, dar o dată a scăpat o comandă în limba vlahilor în fața oștirii sale și atunci toți oștenii și-au dat seama de originea lui.
4. Este posibil ca ei să-l fi adorat atât de mult pe Alexandru, ale cărui fapte au rămas legendare și a cărui viață a constituit temă de dezbatere până în ziua de astăzi, încât să-l fi considerat fiul lui Dumnezeu sau chiar Dumnezeu.
5. Prima Biblie scrisă descoperită, ce conținea doar o parte din Vechiul Testament, a fost scrisă în limba persană.
6. Biblia - Noul Testament, a fost scrisă în Alexandria, oraș fondat de Alexandru Macedon, în cadrul unei Academii de studii religioase, de către un colectiv de teologi din care făceau parte evrei și eleni (greci latinizați). Dorința a fost a Împăratului bizantin Constantin cel Mare, mai exact, a mamei lui, Elena, o mare creștină.
7. Legendele spun că Olimpia, mama lui Alexandru cel Mare, a fost cucerită de Zeus și din acea relație a rezultat Alexandru, cel care era extrem de inteligent încă de mic. El se pricepea la multe lucruri fără să-l învețe nimeni și era deosebit de ingenios. Pe vremea aceea, legendele spun că oamenii încă mai aveau contact cu ființe ce păreau venite din alte lumi, pe care îi numeau zei, iar Zeus, tată lui Alexandru, a fost unul dintre aceștia și, în plus, părea chiar șeful lor.
8. Să nu uităm că macedo-românii (makidonii) sunt aromâni sau vlahi, deci își au rădăcinile în daci, iar Imperiul Bizantin a fost al vlahilor (sau aromânilor) și se mai numea și România (Romagna). Turcii o numeau Rumelia.
9. Este posibil ca musulmanii să-i fi pronunțat numele Allah în loc de Alexandru? E posibil! Alexandru cel Mare a știut să tăie nodul faraonilor și drept urmare a fost recunoscut ca urmaș de drept divin al faraonilor din Egipt, fiindu-i predat Egiptul fără luptă și, ulterior, prin cuceririle făcute, a fost recunoscut ca stăpân al Asiei Mici (Asia Minor) .
10. Pildele lui Iisus din Biblie sunt inspirate din faptele lui Alexandru cel Mare și legende nescrise. De exemplu, e scris în Noul Testament că Iisus a spus: ”dacă-ți cere unul cămașa de pe tine, dă-i și haina, și dacă-ți dă unul o palmă, întoarce-i și celălalt obraz”. Eu aici văd o analogie cu Alexandru: atunci când hoții i-au furat calul, pe Bucefal, el a trimis iscoade să-i găsească și să-i oblige să-l aducă înapoi, iar hoții, speriați de perspectiva unei aspre pedepse, au rămas foarte mirați când Alexandru, în loc să-i mustre, le-a dat bani și le-a mulțumit.
11. În momentul când a murit, Alexandru plănuia să cucerească Peninsula Arabă, ceea ce nu s-a mai întâmplat... pentru că a murit. Și Iisus plănuia să meargă la arabi, dar nu a mai ajuns pentru că a fost răstignit.
12. Alexandru cel Mare nu se despărțea de calul lui, Bucefal, care în Biblie a devenit asinul lui Iisus.
13. Așa cum Alexandru Macedon și prietenul lui, Hephaestion, erau nedespărțiți, tot așa, și Iisus umbla peste tot însoțit de Petru.
...
Se mai pot găsi și alte analogii.
Zeus și Alexandru au fost asimilați, în mitologie, cu Apollo și Mythra.
Poporul lui Zeus, cel care a trăit în Muntele Olymp, nu au fost altul decât cel valah. Valahii sunt cei care au viețui mulți ani în munți și au trăit din transhumanță, mai ales macedo-valahii, considerați a fi și neam de daci. Cei rămași în jurul muntelui Olimp sunt numiți astăzi levadiți (levadiotes). Dar ce legătură ar mai avea toate acestea cu greco-budismul? Legătura constă în faptul că însuși Alexandru cel Mare Makedon (Macedon) era greco-budist.
Alexandru Macedon
După alte surse, Graecus era un fiu al lui Thessalus.
Tribul elen al graecilor și-a luat numele după ”El n”, primul lor zeu adorat, și a fost dintre primele triburi care au colonizat Peninsula Ialică, inclusiv insulele Sicilia și Sardinia.
Regiunea a devenit cunoscută sub numele de Magna Graecia (Marea Grecie), după numele lor. Latinii au folosit această denumire de ”greci” pentru a-i denumi pe toți grecii antici, din toate ramurile, inclusiv elenii.
Macedonia (în limba greacă: Μακεδονία) a fost numele unui regat antic din partea nordică extremă a Greciei Antice, învecinată cu regatul Epirului la vest și cu regiunea Tracia la est. Pentru o scurtă perioadă de timp, a fost cel mai puternic stat în Orientul Mijlociu antic, după ce Alexandru cel Mare a cucerit cea mai mare parte a lumii cunoscute, inaugurând perioada elenistică a istoriei Greciei.
Având în vedere că Alexandru Macedon stăpânea atât Egiptul, cât și Palestina, e foarte posibil ca acești ”evrei” să fie urmașii armatei lui Alexandru cel Mare (zis și Macedon) rămași de izbeliște după moartea sa bruscă și neașteptată în palatul de la Hamurabi.
Alexandru și ostașii lui erau greco-budiști, ca și grecii din vremea aceea, dar la eliberarea ”evreilor” din Egipt (de fapt alungarea lor; când egiptenii au fost ocupați de hicsoși, care s-ar fi putut să fi fost chiar palestinienii, ”evreii” s-au împrietenit cu ocupanții și au negociat cu aceștia să-i lase să trăiască mai departe în acel ținut, dar după ce egiptenii i-au alungat pe hicsoși, s-au răzbunat și pe ”evrei” alungându-i sub pretextul că îi eliberează din sclavie, deși ei nu fuseseră chiar sclavi în Egipt, ci se ocupau cu treburi administrative, banii din vistierie, creșterea animalelor pe câmpiile egiptene), au fost convertiți forțat la o religie nouă, pe care nu o cunoscuseră înainte, de către Moise și fratele său Aaron. A se vedea în Biblie că Moise i-a convertit cu forța și sub pedeapsa cu moartea, ținându-i flămânzi și însetați 40 de ani prin deșert într-un timp când era secetă și lumea murea de foame în Asia și Orient. Evreii se revoltau mereu și îi atacau pe cei doi egipteni, Moise și Aaron cu pietre pentru că nu-i lăsau să se întoarcă înapoi în Egipt. Pe parcurs au fost nevoiți să poarte și războaie cu alte populații care-i atacau. De-a lungul timpului s-au mai mixat și cu băștinașii și cum era să-și spună, noi suntem ...??? Și-au zis ”evrei”, după cum s-au numit vechii locuitori ai Canaanului, care însă plecaseră demult din Canaan cu corăbiile, făcând comerț pe mare. De altfel Balcanii sunt plini de astfel de ”evrei”, Bosnia fiind numită și Ierusalimul balcanic.
Tot ce-i ține pe loc e că nu vor să renunțe la religia lui Moise care de altfel i-a abandonat la intrarea în țara promisă.
Romanii au încercat să-i salveze și să-i aducă pe ”calea cea bună” a învățăturilor vechi, greco-budiste, drept pentru care au dus un călugăr budist care să propovăduiască învățăturile, dar a fost pedepsit cu moartea pentru că ”s-a băgat în treburile lui Dumnezeu”.
Toate învățăturile creștine se trag din greco-budism, dar spuse sub formă de pilde și ulterior alterate de teologi care au scos și au introdus pasaje ca să se potrivească cu dorințele lor. Mai ales în timpul împăratului Constantin cel Mare au fost modificate unele lucruri în Biblie, ca și unele nume de personaje, ca să se potrivească cu cele două legi (testamente), de fapt de atunci fiind numite așa, ca testament (lege) vechi și nou. Bizantinii au pus una lângă alta două cărți diferite, traducerea din cartea evreilor Talmudul (Septuaginta) și învățăturile creștine ale lui Alexandru Macedon, rescriind Biblia chiar în orașul Alexandria (întemeiat de Alexandru Macedon dar rebotezat Constantinopol după numele împăratului Constantin cel Mare). Biblia a fost rescrisă de un colectiv de teologi și scribi evrei și greci la porunca lui Constantin cel Mare, apoi distribuită în tot imperiul prin soldații imperiali cu obligația de a fi însușită de toți supușii. Bibliile (cărțile) vechi au fost adunate de soldați și arse, iar cei care nu voiau să o dea sau o ascundeau erau condamnați la moarte. La noi a sosit o trupă de soldați în frunte cu Andrei, pe care biserica l-a ridicat la rang de sfânt, intrând prin Dobrogea. Convertirea la noua religie s-a făcut cu forța, de soldații bizantini, apoi au fost aduși și preoți pentru a propovădui noile învățături.
Cine studiază învățăturile greco-budiste și cele din Noul Testament este șocat de asemănarea lor; inclusiv conceptul de trinitate a fost preluat, ideea de reîncarnare la fel. Isus (Isus însemnând ”cel uns”, pe numele lui adevărat Iustus - era roman), care apare în Coran sub numele de Isa (fiul Mariei), nu Yosua, spune la un moment dat: ”eu sunt dinainte de Avram” - pasaj pe care preoții au uitat să-l șteargă și care arată că Isus se reîncarnase. El nu era de-al lui Avraam, ci trăise cu mult înainte ! Dacă a înviat singur din grotă, atunci ar fi putut fi reîncarnarea lui Amon, cel dintru începuturi, care știa să auto(re)creeze de fiecare dată, la infinit. Poate de la Amon a derivat și cuvântul Amin. Dacă este așa, atunci Isus nu va veni în carne și oase așa cum a arătat atunci, ci se va reîncarna sub altă formă. De fapt chiar după înviere el arăta deja altfel, iar cei care l-au întâlnit nu l-au recunoscut până nu a arătat semnele crucificării sale pe noul său trup. Budiștii susțin că prin transformarea lor în timp, conform preceptelor budiste, ei pot dobândi capacități supraumane, doar că Buda le-a interzis să le folosească. Motivul era că folosindu-le, intrau în karma altora și drept urmare o luau asupra lor în totalitate. Posibil că Isus, un bikshu (călugăr budist sau un lama) avea asemenea puteri dacă făcuse atâtea minuni și chiar le-a folosit, încălcându-și jurământul față de tagma sa, dar a făcut-o pentru că era impresionat de suferința oamenilor. Pe unde mergea întâlnea numai ciungi, orbi, schiopi, oameni imobilizați la pat. Da, pentru că încă se aplica legea talionului - ochi pentru ochi, mână pentru mână, picior pentru picior, etc. Dar cu toate puterile lui, nu a reușit să-i convertească pe evrei la ”noua lege”, pentru că sunt diferențe esențiale între învățăturile din Vechiul Testament și cele din Noul Testament. Mai mult, evreii au urât noile învățături aduse de Isus deoarece le era teamă că romanii le vor lua țară dacă le vor adopta (scrie în Noul Testament). Ca acesta să nu ajungă și la arabi, s-au dus doi evrei cu cărțile lor și au căutat unul mai arătos, găsindu-l pe Mahomed. Evreii l-au convins, și atunci când el rostea poruncile (surele), cei doi evrei din spate îi șopteau ce să zică. Tot ei le-au lăsat scris și Coranul care e foarte apropiat ca învățături de Tora. Și cum niciun bine nu rămâne nerăsplătit, se pare că aceștia s-au întors împotriva lor.
Aceste lucruri sunt scrise nu doar în cărțile religioase, ci și în cele de istorie și istoria religiilor.
Există o singură concluzie: învățăturile budiste erau despre transformarea omului în ceva pur, iubitor, blând și respectuos, apropiat de elementele naturii, de plante, de animale, rolul său fiind acela de a ocroti, de a iubi, de a nu face rău. Aceste învățături sunt redate în Noul Testament prin ideea de iubire dezinteresată (iubește-ți aproapele ca pe tine însuți și pe Dumezeu Tatăl mai presus de orice, dar acest dumnezeu este de fapt eul tău interior, spiritul tău divin, nu o persoană care face copii fecioarelor; acest lucru își are explicația în faptul că noi nu avem doar corpul fizic, ci mai multe, unele invizibile ochiului uman; în Noul Testament sunt specificate două corpuri: un corp fizic și un corp duhovnicesc), toleranța (când îți dă cineva o palmă, întoarce și obrazul celălalt), ideea de transformare interioară a fiecăruia pentru a crea o lume mai bună (vă spun că împărăția lui Dumnezeu nu se află într-un loc, nu poți spune uite-o acolo sau aici, ci ea se află în voi).
Alte religii au introdus noțiunea de putere absolută care să își subordoneze tot ce mișcă și care să dicteze totul în jur, care să fie slujită de sclavi în timp ce ea are dreptul să se huzurească. Ideea de Dumnezeu unic care te-a înzestrat cu un teritoriu pe care să îl stăpânești până la sfârșitul lumii și pentru care să verși sânge dacă e nevoie. Ideea de popor ales, al lui Dumnezeu și chiar rasă superioară preferată de divinitate. Ideea de popor primordial care ar fi creat restul lumii și tot ce există. Ideea că toate popoarele din jur îți sunt dușmane, trebuie evitate și chiar exterminate. Toate acestea au dus la nenumărate războaie care nu se mai sfârșesc și da, în condițiile acestea este posibil ca lumea să se autodistrugă definitiv și să dispară de pe planetă.
Vă urez să găsiți calea cea dreaptă, adevărul și ... viața veșnică!Dar atenție, adevărul nu înseamnă lipsa minciunii neapărat ci cunoașterea, starea de buddha fiind stadiul ultim de cunoaștere, supremă, absolută. Ajungerea la adevăratul ”ADEVĂR” sau ”ADEVĂRUL” adevărat: suprema CUNOAȘTERE. Acest lucru se poate dobândi doar prin transmigrația sufletelor de-a lungul mai multor vieți, trecând prin toate stadiile creației, de la pietre, plante, animale, alte elemente ale naturii, până la oameni de toate felurile și caracterele. După ce trupul fizic moare, rămâne trupul duhovnicesc (energetic) care e încărcat cu toate cunoștințele dobândite și înregistrările faptelor tale din toate viețile anterioare. Acest corp duhovnicesc conține în el rațiunea și cunoașterea, singurele care rămân după moartea fizică și care se vor moșteni în viața următoare. După 49 de zile de la moartea fizică, trupul duhovnicesc purificat de elemente neimportante se va transpune într-un alt corp (se va naște din nou). Aceasta ar fi explicația budistă pentru reîncarnare.
Isus spunea: ”trebuie să te naști din nou, din apă și din duh”, care însemna același lucru.
Suferința se naște din Necunoaștere. Singura cale de realizare a sinelui este dobândirea Cunoașterii, a Adevărului etern și absolut.
Iar Isus a spus: ”Eu sunt calea, adevărul și viața! Nimeni nu va ajunge la Tatăl decât prin mine”, el referindu-se de fapt la el însuși, așa cum și Buda, când se referea la Tathaga, se referea de fapt la el însuși. Acest mod de adresare provine din conceptul de trinitate, comun creștinismului și greco-budismului.
Despre latinitatea românilor puteți citi și aici
(dați click pe titlu):
Despre latinitatea românilor
Alte postări pe această temă:
Lumea elenistică - Originea și istoria valahilor
Lumea greacă occidentală - Italia meridională și Sicilia
Lumea elenistică - Alexandru cel Mare și Imperiul macedonean
ORIENTUL - FENICIA
(dați click pe titlu):
Despre latinitatea românilor
Alte postări pe această temă:
Lumea elenistică - Originea și istoria valahilor
Lumea greacă occidentală - Italia meridională și Sicilia
Lumea elenistică - Alexandru cel Mare și Imperiul macedonean
ORIENTUL - FENICIA
Templul lui Apollo din anticul Corint
Apollo - reprezentat pe o monedă de aur macedoneană
Apocalipsa - frescă din Scheii Brașovului
Aromânii (un trib de daci). Cântec armânesc și simbolurile folosite de ei și în ziua de astăzi.
Vechi costum popular sicilian:
Costume populare din Sicilia:
Port popular tradițional din Sardinia:
Portul popular al grecilor din Italia
Max's concept.
© Copyright 2017 MAX'S CONCEPT
