sec.15 - 12 î.Hr. (BCE). Descoperirile arheologice de pe solul italic atestă un contact viu între lumea greacă și cea italică. Navigatorii micenieni, care dominau întreaga Egee, pătrund în Adriatica, în Marea Ionică și Tireniană, debarcând în Sicilia, în insulele Lipare, de pe litoralul Italiei. Bogăția ceramicii miceniene din zona Tarentului pare a indica chiar existența unei așezări permanente în această zonă.
sec.8 - 6. Italia Meridională și Sicilia constituie, în contextul marii colonizări grecești, o țintă preferențială a elenilor în căutarea unei noi patrii. Cu această colonizare, cultura greacă a ajuns în Italia, odată cu dialectele sale de limbă greacă antică, tradițiile religioase și sistemul politic al polisurilor, însă în scurt timp a evoluat într-o civilizație elenă originală, interacționând mai apoi cu civilizațiile italice și latine. Cel mai important aport cultural a fost alfabetul grecesc în forma sa chalcică/cumaeană, adoptat întâi de etrusci, și evoluând ulterior în alfabetul latin, cel mai folosit de pe glob. Desigur, el a avut ca sursă primară de inspirație alfabetul fenician, dar l-au mai modificat, aducându-l la forma folosită astăzi.
Metropolele grecești care se situează în fruntea acțiunilor de colonizare a acestor ținuturi sunt Chalcis și Eretria (din insulele Eubeea), Corint, Megara, Rhodos. Prima colonie fondată pe pământ italic, la 754 î.e.n., și totodată cea mai nordică este Cyme (numită de romani Cumae). Tot în sec.8 mai sunt întemeiate Sybaris, Crotona, Tarent, Poseidonia (Paestum), Rhegion; în sec.7 iau ființă Siris, Locroi, Metapont, Parthenope (Neapolis), iar în sec.6 Dicairheia (Puteoli).
În Sicilia, primele colonii întemeiate de greci sunt Naxos (735) și Siracuza (734), urmate, în același secol, de Leontinoi și Catania, în sec.7 de Zancle (Messina), Gela, Himera, Selinus, de Arcagas și Camarina. Multitudinea și strălucirea orașelor grecești din S Italiei au dus la încetățenirea, pentru această regiune geografică, în sec.4, a numelui de Grecia Mare (Megale Hellas, Magna Graecia).
Coloniile nou fondate au reprezentat implantarea unor orașe-cetăți grecești (poleis), cu structura lor economică, social-politică și spirituală specifică, pe pământ italic și sicilian. Înființate aproape în exclusivitate pe coastă, ele au ocupat în jurul orașului un teritoriu care să le asigure practicarea agriculturii necesare subzistenței; în scurt timp au devenit și renumite centre meșteșugărești și comerciale, a căror bunăstare a depășit adeseori pe cea a metropolelor. Prin intermediul coloniilor grecești, lumea etruscă și romană a intrat în contact cu realizările civilizației grecești (produse meșteșugărești, economia monetară, elemente de artă și religie, alfabetul, etc.)
734. Coloniștii din Corint întemeiază Siracuza, care se impune drept cel mai important centru economic, politic și cultural grec din Sicilia. Siracuza va polariza în sec.5 - 4 î.e.n. energiile elene în lupta împotriva expansiunii cartagineze; coloniile feniciene din treimea apuseană a Siciliei (Motya, Solus, Panormos ș.a.) vor fi incluse, după prăbușirea metropolelor lor asiate, în imperiul maritim al Cartaginei.
Italia - regiunea Apulia
708 (sau 706). Data tradițională a fondării în Golful Taranto, la granița dintre Calabria și Apulia, a orașului Tarencia Magna. După distrugerea orașelor Siris (530) și Sybaris (511), Tarantul se impune drept cel mai important oraș grec din Italia Meridională, punct comercial cu Grecia peninsulară și egeeană.
Italia - Apulia
c.600. Ionieni originari din orașul Foceea (Phocaia), din Asia Mică, fondează, la vărsarea fluviului Rhone, colonia Massalia (=Marsilia), care devine unul dintre cele mai importante centre grecești din bazinul occidental al Mării Mediterane, cu un rol activ în transmiterea elementelor civilizației elene în Gallia.
c.570 - 554. Falaris, tiran al orașului Acragas (=Agrigento). Supraveghetor al construcției templului lui Zeus, situat pe citadela recent înființatei colonii grecești din NE Siciliei, Falaris înarmează muncitorii și sclavii din subordine, instaurând propria sa dictatură la Acragas. El respinge atacurile sicanilor autohtoni și ale cartaginezilor, punând bazele viitoarei înfloriri a cetății.
Răspândirea regimurilor tiranice în Sicilia și Graecia Magna.
c.540. Bătălia navală de la Alalia (Corsica). Colonizarea greacă în Mediterana Occidentală a întâlnit opoziția Cartaginei și a etruscilor, aliați și în această bătălie, care are drept urmare păstrarea insulelor Corsica și Sardinia în sfera de influență etrusco-cartagineză.
Poziția pe hartă a orașului Taranto
Taranto - palatul administrativ
511. Orașul Sybaris este distrus de cetatea vecină și rivală Crotona, condusă de o sectă a pitagoreicilor.
491. Gelon devine tiran al orașului Gela; spre deosebire de majoritatea tiranilor epocii, el a fost un apărător al aristocrației funciare. Prin diplomație și forța armelor, Gelon își extinde autoritatea și asupra altor cetăți grecești din E Siciliei: Leontinoi, Catane, Camarina, Naxos.
485. La chemarea oligarhilor siracuzani, izgoniți de o răscoală populară, Gelon cucerește Siracuza, din care face parte propria reședință. Fratele său Hieron preia puterea la Gela.
Teatru grec din Siracuza, Sicilia
480. Marea ofensivă cartagineză împotriva cetăților grecești din Sicilia (concertată, potrivit izvoarelor antice, cu invazia Greciei de către regele persan Xerxe I) este respinsă după bătălia de la Himera, în care-și găsește moartea însuși Hamilcar, comandantul forțelor punice. Creator al flotei militare siracuzane, învingător în cursele de cai din timpul jocurilor de la Olimpia (488 / 487), Gelon se impune în lumea elenă occidentală drept cea mai influentă personalitate din epocă.
Gelon, regele Siracuzei
474. Prin victoria navală din fața orașului Cumae, Hieron I stăvilește definitiv încercările etrusce de expansiune spre S.
473. Tarentul și Rhegionul suferă o grea înfrângere din partea iapigilor. Începând din sec.5, presiunea populațiilor italice se face tot mai simțită.
466. Trasibul, fratele și succesorul lui Hieron I, este izgonit, la scurt timp după preluarea puterii la Siracuza, de o răscoală democratică. Fenomenul înlocuirii conducerii tiranice prin regimuri democratice se generalizează în a doua jumătate a sec.5, în lumea greacă occidentală, nu fără aprige lupte interne.
Ducetius (Ducezio sau Duketio) - conducătorul siculilor
Ducetius - un hegemon al Sikeles (Sículos), un pre-oraș roman din Sicilia (o τῶν Σικελῶνἡγεμών), care a murit în c.440 și care a reușit să reunească într-o singură federație toate orașele din Sicilia, cu excepția unuia singur.
(sursa: wikipedia).
În c.459, a fondat orașul Meneno (actualul Mineo) - prin distribuirea terenului între mercenarii greci și sículos și a luat orașul Murgantia. Pe mercenarii care au înlocuit populațiile din localitățile pe care le-a fondat, i-a numit cetățeni ai orașelor respective. În c.453, a întemeiat și a construit Palice, lângă sanctuarul Palicos, care a devenit capitala federației sicule, odată cu noua constituție a lui Ducetio. De asemenea, a înființat orașe în zone strategice.
La scurt timp după întemeierea capitalei Palice, el a atacat Acragante. După ce i-a trimis în exil la Inessa pe coloniștii din Siracuza, care trăiseră până atunci în Aitna (Etna), Ducetius a atacat Motyon, un oraș sicilian protejat de Agrigento (451 î.Hr.). Agrigento și Syracuza, alarmate, au trimis trupe pentru a-i ajuta pe cei din Motyon. În anul următor, Ducetius a suferit o înfrângere zdrobitoare în Nomai, fiind înfrânt de către coaliția celor două orașe (polis-uri). Supraviețuitorii armatei sale s-au împrăștiat prin mai multe orașe, iar Ducetius a rămas singur cu o mână de adepți loiali. Agrigento a cucerit Motyon, iar Ducetius a fugit în Siracuza, unde a fost judecat de Adunarea cetățenilor. El a fost exilat în Corint, orașul care a fost fondat de coloniștii din Siracuza, cu condiția să nu se mai întoarcă niciodată în Sicilia. Ducetius a revenit însă în Sicilia cu o armată recrutată dintre coloniștii greci și a fondat orașul Caleacte (curent Caronia) Siculo, cu caracter grecesc (448-446 î.e.n.), al cărui fondator a fost Herbita Arcónides, una dintre dinastiile Siciliei cu nume elenizat. Acest oraș, a cărui enclavă nu era strategică, nu a reprezentat nici o amenințare pentru Siracuza, care deja recucerise teritoriile care fuseseră anterior sub controlul său.
Notă:
Siracuza este unul dintre cele mai vechi orașe din lume. Înființat în anul 733 î.C. de coloniști greci din Corint, a fost unul dintre cele mai bogate și mai puternice orașe ale Greciei Mari.
Este orașul lui Arhimede (287-212 î.C.) care și-a găsit moartea în timpul luptei romanilor pentru cucerirea orașului. În 212 î.C. a fost cucerit de romani.
În Grecia Antică, Corintul era cel mai important oraș după Atena, fiind locuit încă din epoca de piatră. Pe atunci era unul dintre cele mai importante centre de comerț est-vest și ale cultului Afroditei. Orașul era cunoscut prin prețurile ridicate aplicate străinilor. De acolo a pornit proverbul: "Nu-i chiar nimic o călătorie la Corint". În 146 î.Hr. orașul a fost distrus de către romani, iar apoi 100 de ani mai târziu a fost reconstruit de Iulius Cezar sub formă de colonie romană.(Sursa: Wikipedia)
După moartea lui Ducetius, nu a existat niciun fel de revoltă împotriva hegemoniei siciliene (siciliene grecești) a insulei.
Mai puteți citi și:
După moartea lui Ducetius, nu a existat niciun fel de revoltă împotriva hegemoniei siciliene (siciliene grecești) a insulei.
Din inițiativa lui Pericle, Atena schițează o nouă politică în Occident, marcată de fastuoasa întemeiere în S Italiei, pe locul vechiului Sybaris, a coloniei Thurioi; printre fondatori se numără filosofii Protagoras din Abdera și Empedocle din Acragas, istoricul Herodot și arhitectul Hippodamos din Milet.
427 - 424. Războiul între cetățile grecești doriene și ioniene din Sicilia, încheiat, pe baza statu-quo-ului, prin congresul de pace de la Gela. Poziția dominantă a Siracuzei se menține.
415. Chemarea în ajutor a Segestei oferă Atenei bine-venitul pretext pentru organizarea unei expediții în Sicilia, vizând în principal cucerirea Siracuzei. După eșecul asediului acestui oraș, flota ateniană este înfrântă în rada Siracuzei, iar corpul expediționar în bătălia de la Assinaros. Strategii atenieni sunt executați, iar soldații vânduți ca sclavi.
409 - 405. Noua ofensivă cartagineză în Sicilia răsăriteană; cucerirea orașelor Selinus, Himera, Acragas, Gela și Camarina.
405. Dionysos I devine tiran al Siracuzei. În fața pericolului cartaginez iminent, Dionysos realizează reforme radicale (reîmpărțirea proprietăților funciare confiscate oligarhilor, eliberări de sclavi, acordarea cetățeniei unor noi categorii de locuitori), vizând lărgirea bazei sociale a puterii sale. Sunt constituite o puternică armată de mercenari și o puternică flotă de 300 nave de luptă, insula Ortygia este transformată în citadelă inexpugnabilă. Sub lozinca eliberării Siciliei, Dionysos declanșează în 397 o puternică ofensivă împotriva posesiunilor punice, marcând începutul primului dintre cele trei războaie purtate împotriva Cartaginei. După 392 el intervine în Italia Meridională, cucerește orașele Rhegion (387) și Crotona (379), fondează colonii proprii pe coasta italică a Mării Adriatice, încheie alianță cu Sparta și devine cetățean de onoare al Atenei. La sfârșitul vieții lui, posesiunile cartagineze din Sicilia se limitează la sfertul apusean al insulei, iar Siracuza ajunge primul oraș al lumii grecești occidentale; guvernarea sa rămâne cel mai lung și strălucit regim tiranic al antichității.
Dionysos I a făcut din curtea sa un loc preferat de întâlnire a filosofilor, poeților și istoricilor epocii (Platon, Filistos, Eudoxos din Cnidos, ș.a.)
367. Dionysos II cel Tânăr, care preia conducerea Siracuzei, se situează la polul opus față de tatăl și predecesorul său; caracter slab, nehotărât, versatil, iubitor de lux și fast, el încheie imediat pacea cu Cartagina. Izgonit de Dion în 357, revine, 10 ani mai târziu, în fruntea statului, dar o răscoală a demosului și intervenția corintianului Timoleon îl obligă în 344 să se retragă la Corint.
344 - 337. Guvernarea lui Timoleon la Siracuza. Trimis de metropola sa, Corint, în ajutorul Siracuzei, sfâșiată de lupte interne și amenințată din nou de expansiunea cartagineză, Timoleon, remarcabil militar și om de stat, restabilește pacea în cetate, înfrânge armata punică în bătălia de la Crimisos (340) și obține, prin pacea încheiată în 338, recunoașterea râului Halycos (Alico) ca hotar între stăpânirile grecești și cartagineze. Măsuri energice de repopulare a cetăților grecești (prin întoarcerea exilaților și noi colonizări din Elada), un ambițios program de reconstrucții îi aduc o unanimă recunoaștere în lumea greacă. Retras din viața politică (337), Timoleon moare 4 ani mai târziu, onorat de întreaga cetate.
338. Pacea încheiată între Siracuza și Cartagina, în urma victoriilor corintianului Timoleon, stabilește râul Halycos (Alico) ca hotar între posesiunile punice din Sicilia (treimea occidentală a insulei) și cele grecești.
332 - 330. În fața presiunii crescânde a triburilor italice, coloniile grecești din Italia Meridională (Graecia Magna), în frunte cu Tarentul, apelează la ajutorul militar al regelui Epirului, Alexandru I.
316. Fiul unui exilat din Rhegion stabilit la Siracuza, Agatocle, afirmat ca un adversar hotărât al cercurilor oligarhice conducătoare, devine, în urma unei lovituri de stat, strateg autocrator al celui mai important oraș al Siciliei, instituind de facto un regim personal.
312. Încercarea Siracuzei de a-și extinde autoritatea asupra cetăților grecești din V Siciliei se lovește de opoziția Cartaginei, chemate în ajutor de regimurile oligarhice elene. Înfrânt la Himera, asediat pe mare și pe uscat în Siracuza, lipsit de speranța oricărui ajutor extern, Agatocle concepe un plan de o originalitate fără precedent.
310. Îmbarcând un corp expediționar de 14.000 de mercenari pe ultimele nave de care dispunea, forțează blocada și debarcă, câteva zile mai târziu, pe litoralul Africii de N, incendiind în aceeași zi întreaga flotă siracuzană. Timp de 3 ani poartă cu succes războiul până sub zidurile Cartaginei.
306. Reîntors în Sicilia (307), Agatocle încheie pacea cu Cartagina pe bazele statu-quo-ului, fiind recunoscut însă ca hegemon de cetățile grecești din insulă.
304. Agatocle adoptă, după modelul diadohilor, titlul de rege. După această dată inițiază o politică de cuceriri în S Italiei, încercând fără succes durabil să unească sub autoritatea sa Graecia Magna.
289. Moartea lui Agatocle, ultima personalitate marcantă a lumii grecești occidentale și autorul celei de pe urmă încercări de unificare a acesteia.
282 - 272. Conflict între Roma și Tarent. Strălucita colonie dorică apelează la Pirus, regele Epirului, care debarcă în 280 cu 25.000 de mercenari și 20 de elefanți în Apulia. Pirus repurtează două victorii greu plătite asupra forțelor romane, la Heracleia și Ausculum, ajunge la 60 km de Roma, dar nu poate determina senatul să încheie pacea (279).
278. Amenințate de o nouă ofensivă punică, orașele grecești în frunte cu Siracuza solicită, la rândul lor, ajutorul aventurierului epirot, care, aureolat de victoriile asupra Romei, descinde cu armata în Sicilia; aici Pirus repurtează o serie de victorii asupra cartaginezilor, dar nu reușește să cucerească puternicul oraș Lilybaeum. Nemulțumirile trezite printre aliații greci și lipsa de sprijin îl determină să renunțe la ideea invaziei Africii de N și să revină în 276 în Italia.
272. După înfrângerea lui Pirus la Beneventum, în Samnium (275), romanii asediază și cuceresc Tarentul.
270. Colonia greacă Rhegion, din extremitatea SV a Peninsulei, este cucerită de Roma, care devine astfel stăpâna întregii Italii până la strâmtoarea Messinei.
269 - 215. Hieron II, rege al Siracuzei. Aliat al Cartaginei la izbucnirea primului război punic (264), Hieron II se raliază în 263 Romei. Politica consecvent filoromană pe care o urmează până la moarte a adus cetății o ultimă epocă de înflorire economică și culturală.
264 - 241. Primul război punic; Sicilia constituie principalul teatru de război. La încheierea păcii, stăpânirile cartagineze sunt transformate în posesiuni romane, organizate din 227 ca provincia Sicilia.
215. Siracuza, fidelă alianței cu Roma în primii ani ai celui de-al doilea război punic, este raliată de succesorul lui Hieron II, Hyeronimos, taberei lui Hannibal.
212 î.Hr. (BCE). M. Claudius Marcellus cucerește, la capătul unui dificil asediu de peste un an, Siracuza.
Acum, moare ucis de un soldat roman, în timp ce rezolvă o problemă de geometrie (”nu-mi strica cercurile”), Arhimede, unul din cei mai de seamă savanți ai lumii antice.
427 - 424. Războiul între cetățile grecești doriene și ioniene din Sicilia, încheiat, pe baza statu-quo-ului, prin congresul de pace de la Gela. Poziția dominantă a Siracuzei se menține.
415. Chemarea în ajutor a Segestei oferă Atenei bine-venitul pretext pentru organizarea unei expediții în Sicilia, vizând în principal cucerirea Siracuzei. După eșecul asediului acestui oraș, flota ateniană este înfrântă în rada Siracuzei, iar corpul expediționar în bătălia de la Assinaros. Strategii atenieni sunt executați, iar soldații vânduți ca sclavi.
409 - 405. Noua ofensivă cartagineză în Sicilia răsăriteană; cucerirea orașelor Selinus, Himera, Acragas, Gela și Camarina.
405. Dionysos I devine tiran al Siracuzei. În fața pericolului cartaginez iminent, Dionysos realizează reforme radicale (reîmpărțirea proprietăților funciare confiscate oligarhilor, eliberări de sclavi, acordarea cetățeniei unor noi categorii de locuitori), vizând lărgirea bazei sociale a puterii sale. Sunt constituite o puternică armată de mercenari și o puternică flotă de 300 nave de luptă, insula Ortygia este transformată în citadelă inexpugnabilă. Sub lozinca eliberării Siciliei, Dionysos declanșează în 397 o puternică ofensivă împotriva posesiunilor punice, marcând începutul primului dintre cele trei războaie purtate împotriva Cartaginei. După 392 el intervine în Italia Meridională, cucerește orașele Rhegion (387) și Crotona (379), fondează colonii proprii pe coasta italică a Mării Adriatice, încheie alianță cu Sparta și devine cetățean de onoare al Atenei. La sfârșitul vieții lui, posesiunile cartagineze din Sicilia se limitează la sfertul apusean al insulei, iar Siracuza ajunge primul oraș al lumii grecești occidentale; guvernarea sa rămâne cel mai lung și strălucit regim tiranic al antichității.
Dionysos I a făcut din curtea sa un loc preferat de întâlnire a filosofilor, poeților și istoricilor epocii (Platon, Filistos, Eudoxos din Cnidos, ș.a.)
Dyonisos I
367. Dionysos II cel Tânăr, care preia conducerea Siracuzei, se situează la polul opus față de tatăl și predecesorul său; caracter slab, nehotărât, versatil, iubitor de lux și fast, el încheie imediat pacea cu Cartagina. Izgonit de Dion în 357, revine, 10 ani mai târziu, în fruntea statului, dar o răscoală a demosului și intervenția corintianului Timoleon îl obligă în 344 să se retragă la Corint.
344 - 337. Guvernarea lui Timoleon la Siracuza. Trimis de metropola sa, Corint, în ajutorul Siracuzei, sfâșiată de lupte interne și amenințată din nou de expansiunea cartagineză, Timoleon, remarcabil militar și om de stat, restabilește pacea în cetate, înfrânge armata punică în bătălia de la Crimisos (340) și obține, prin pacea încheiată în 338, recunoașterea râului Halycos (Alico) ca hotar între stăpânirile grecești și cartagineze. Măsuri energice de repopulare a cetăților grecești (prin întoarcerea exilaților și noi colonizări din Elada), un ambițios program de reconstrucții îi aduc o unanimă recunoaștere în lumea greacă. Retras din viața politică (337), Timoleon moare 4 ani mai târziu, onorat de întreaga cetate.
Timoleon - pictură de Giuseppe Patania
338. Pacea încheiată între Siracuza și Cartagina, în urma victoriilor corintianului Timoleon, stabilește râul Halycos (Alico) ca hotar între posesiunile punice din Sicilia (treimea occidentală a insulei) și cele grecești.
332 - 330. În fața presiunii crescânde a triburilor italice, coloniile grecești din Italia Meridională (Graecia Magna), în frunte cu Tarentul, apelează la ajutorul militar al regelui Epirului, Alexandru I.
316. Fiul unui exilat din Rhegion stabilit la Siracuza, Agatocle, afirmat ca un adversar hotărât al cercurilor oligarhice conducătoare, devine, în urma unei lovituri de stat, strateg autocrator al celui mai important oraș al Siciliei, instituind de facto un regim personal.
Agatocles - tiranul Siracuzei
312. Încercarea Siracuzei de a-și extinde autoritatea asupra cetăților grecești din V Siciliei se lovește de opoziția Cartaginei, chemate în ajutor de regimurile oligarhice elene. Înfrânt la Himera, asediat pe mare și pe uscat în Siracuza, lipsit de speranța oricărui ajutor extern, Agatocle concepe un plan de o originalitate fără precedent.
310. Îmbarcând un corp expediționar de 14.000 de mercenari pe ultimele nave de care dispunea, forțează blocada și debarcă, câteva zile mai târziu, pe litoralul Africii de N, incendiind în aceeași zi întreaga flotă siracuzană. Timp de 3 ani poartă cu succes războiul până sub zidurile Cartaginei.
Ruinele Cartaginei
Cartaginezii au reușit să zdrobească aproape toată infanteria lui Agatocle,
izolându-l pe un deal, complet lipsit de apă și hrană.
306. Reîntors în Sicilia (307), Agatocle încheie pacea cu Cartagina pe bazele statu-quo-ului, fiind recunoscut însă ca hegemon de cetățile grecești din insulă.
304. Agatocle adoptă, după modelul diadohilor, titlul de rege. După această dată inițiază o politică de cuceriri în S Italiei, încercând fără succes durabil să unească sub autoritatea sa Graecia Magna.
289. Moartea lui Agatocle, ultima personalitate marcantă a lumii grecești occidentale și autorul celei de pe urmă încercări de unificare a acesteia.
Localizarea orașelor Siracuza și Cartagina
Călătoria lui Agatocle din Sicilia în Africa a durat 6 nopți și 7 zile.
282 - 272. Conflict între Roma și Tarent. Strălucita colonie dorică apelează la Pirus, regele Epirului, care debarcă în 280 cu 25.000 de mercenari și 20 de elefanți în Apulia. Pirus repurtează două victorii greu plătite asupra forțelor romane, la Heracleia și Ausculum, ajunge la 60 km de Roma, dar nu poate determina senatul să încheie pacea (279).
278. Amenințate de o nouă ofensivă punică, orașele grecești în frunte cu Siracuza solicită, la rândul lor, ajutorul aventurierului epirot, care, aureolat de victoriile asupra Romei, descinde cu armata în Sicilia; aici Pirus repurtează o serie de victorii asupra cartaginezilor, dar nu reușește să cucerească puternicul oraș Lilybaeum. Nemulțumirile trezite printre aliații greci și lipsa de sprijin îl determină să renunțe la ideea invaziei Africii de N și să revină în 276 în Italia.
Statuia lui Pirus (Pyrrhus), rege al Epirului, înfățișat ca zeul Marte
(Muzeul Capitolinei, Roma)
272. După înfrângerea lui Pirus la Beneventum, în Samnium (275), romanii asediază și cuceresc Tarentul.
270. Colonia greacă Rhegion, din extremitatea SV a Peninsulei, este cucerită de Roma, care devine astfel stăpâna întregii Italii până la strâmtoarea Messinei.
269 - 215. Hieron II, rege al Siracuzei. Aliat al Cartaginei la izbucnirea primului război punic (264), Hieron II se raliază în 263 Romei. Politica consecvent filoromană pe care o urmează până la moarte a adus cetății o ultimă epocă de înflorire economică și culturală.
Bustul lui Hieron II, rege al Siracuzei, cel care a moștenit tronul lui Agatocle, considerat fondatorul regalității
264 - 241. Primul război punic; Sicilia constituie principalul teatru de război. La încheierea păcii, stăpânirile cartagineze sunt transformate în posesiuni romane, organizate din 227 ca provincia Sicilia.
215. Siracuza, fidelă alianței cu Roma în primii ani ai celui de-al doilea război punic, este raliată de succesorul lui Hieron II, Hyeronimos, taberei lui Hannibal.
212 î.Hr. (BCE). M. Claudius Marcellus cucerește, la capătul unui dificil asediu de peste un an, Siracuza.
Acum, moare ucis de un soldat roman, în timp ce rezolvă o problemă de geometrie (”nu-mi strica cercurile”), Arhimede, unul din cei mai de seamă savanți ai lumii antice.
Italia înainte de Republica Romană
Întreaga Sicilie devine o posesiune romană, Siracuza rămânând sediul administrativ al provinciei.
Notă:
Polisurile (în greaca veche πόλις, „pólis”, la plural πόλεις, „póleis”) sunt orașele-state care se aflau în Grecia Antică. Cele mai multe polisuri au apărut între secolele IX- VI î.Hr.. Ele erau o formă de organizare social-politică și economică a societății sclavagiste.
Polisurile din Grecia antică au avut mai multe tipuri de guvernare:
Monarhia - unele polisuri erau conduse de câte un rege care avea următoarele funcții: comandanți militari, judecători supremi, dar nu pretindeau că sunt fii de zei ca monarhii din Orientul Antic.
Aristocrația - unele polisuri erau conduse de un număr mai mare de aristocrați
Tirania - anumite polisuri erau conduse de câte un tiran care era, de obicei, de partea oamenilor săraci.
Democrația (demos = popor, kratia = putere) - toți cetățenii (dar nu și femeile și sclavii) aveau drepturi în conducerea cetății, drepturi pe care și le exercitau în cadrul adunării cetățenilor.
(Sursa: Wikipedia.org)
Vechi manuscris ce conține relatarea istorică a lui Diodorus Siculus
Tezaurul de la Surcea (România, jud. Covasna) - Faleră de argint aurit (element de podoabă în formă de medalie, care se purta aplicat sau ca pandantiv la costum ori harnașament, ca ornament de fibulă, sau ca ornament care se prinde la gât). Foarte posibil să fi reprezentat principele siculilor, având același coif cu pene ca Duketio (sau o personalitate similară a siculilor). E posibil și ca numele actual al secuilor să fi fost moștenit de la această populație, migrată în Transilvania cu mult înainte de venirea hunilor, mai exact de la ținutul ocupat de siculi și nu invers.
Tezaurul de la Surcea (România, jud. Covasna) - Faleră de argint aurit (element de podoabă în formă de medalie, care se purta aplicat sau ca pandantiv la costum ori harnașament, ca ornament de fibulă, sau ca ornament care se prinde la gât). Foarte posibil să fi reprezentat principele siculilor, având același coif cu pene ca Duketio (sau o personalitate similară a siculilor). E posibil și ca numele actual al secuilor să fi fost moștenit de la această populație, migrată în Transilvania cu mult înainte de venirea hunilor, mai exact de la ținutul ocupat de siculi și nu invers.
Siracuza, deși aproape de Cartagina și exilați pe mare, a rezistat eroic atacurilor, rămânând sub stăpânirea lui Agatocle și Antandro.
Catania, Sicilia - Vulcanul Etna
Observați că pe hartă e marcată și populația numită SICULI.
Polisurile (în greaca veche πόλις, „pólis”, la plural πόλεις, „póleis”) sunt orașele-state care se aflau în Grecia Antică. Cele mai multe polisuri au apărut între secolele IX- VI î.Hr.. Ele erau o formă de organizare social-politică și economică a societății sclavagiste.
Polisurile din Grecia antică au avut mai multe tipuri de guvernare:
Monarhia - unele polisuri erau conduse de câte un rege care avea următoarele funcții: comandanți militari, judecători supremi, dar nu pretindeau că sunt fii de zei ca monarhii din Orientul Antic.
Aristocrația - unele polisuri erau conduse de un număr mai mare de aristocrați
Tirania - anumite polisuri erau conduse de câte un tiran care era, de obicei, de partea oamenilor săraci.
Democrația (demos = popor, kratia = putere) - toți cetățenii (dar nu și femeile și sclavii) aveau drepturi în conducerea cetății, drepturi pe care și le exercitau în cadrul adunării cetățenilor.
(Sursa: Wikipedia.org)
Mai puteți citi și:
Creștinism. Despre religiile greco-romane și începutul civilizației în Europa.
Sursa acestei serii de articole despre istoria antică: "O ISTORIE A LUMII ANTICE" - compendiu; Internet (poze, hărţi); traduceri din istoria universală.
Sursa acestei serii de articole despre istoria antică: "O ISTORIE A LUMII ANTICE" - compendiu; Internet (poze, hărţi); traduceri din istoria universală.
