Păunul indian - pasărea națională a Indiei
milen.5 - 4 î.Hr. Zona de NV a Indiei (principala poartă de comunicare cu restul Asiei și totodată de pătrundere a tuturor invaziilor), având ca axă valea fluviului Indus, cunoaște din această epocă o dezvoltare economică și socială mai rapidă în comparație cu restul subcontinentului. Trecerea la o agricultură sedentară (inițial în ținuturile Deltei), răspândirea creșterii animalelor, începutul timid de prelucrare a metalelor sunt însoțite de un accentuat proces de diferențiere socială. Locuitorii unor mari părți ale Indiei vor continua încă timp de milenii viața de simpli culegători, vânători sau pescari proprie comunei primitive. Conviețuirea unor popoare și populații cu nivele diferite de dezvoltare social-economică și politică rămâne de-a lungul întregii antichități o caracteristică a istoriei hinduse. La sfârșitul mileniului 4 și la începutul mileniului 3 î.Hr., pe teritoriul Indiei pot fi deja întâlnite, bine definite, 5 din cele 6 principale grupuri etnice care îi vor determina istoria până în epoca contemporană. Elementul etnic cel mai vechi este cel negroid, căruia îi urmează, succesiv, cel proto-australoid (veddoid), mediteranean, mongoloid (în N și NE), brahicefal apusean; în mileniul 2 î.Hr. li se va alătura tipul indo-arian.
Deplasarea elementelor culturale are direcția V-E.
Harta care prezintă siturile și amploarea civilizației din Valea Indusului. Harappa a fost reședința uneia dintre regiunile centrale ale civilizației de pe valea Indusului, situată în centrul Punjabului. Arhitectura Harappan și civilizația Harappan au fost una dintre cele mai dezvoltate din vechea epocă a bronzului.
milen. 3 î.Hr. Geneza primei mari civilizații de pe teritoriul Peninsulei Hindustan - Civilizația Indus. Săpăturile arheologice din anii 1921 - 1924 dezveleau primele vestigii a două impresionante centre urbane care revizuiau radical imaginea asupra antichității indiene, situându-i începuturile cu peste un mileniu mai înainte; orașele Mohenjo-daro (în actuala provincie Sind, Pakistan) și Harappa, la c.800 km spre NE (în provincia Punjab, Pakistan). Identitatea elementelor culturale nu lasă niciun dubiu asupra apartenenței celor două metropole la una și aceeași civilizație preariană. Cercetările arheologice ale epocii postbelice au dovedit că elementele culturale proprii acestei civilizații, axată pe cursul Indusului și al afluenților lui, numită civilizația Indus (uneori sunt folosite și denumirile Mohenjo-daro sau Harappa), se întâlnesc pe o vastă arie geografică însumând aproape 800.000 km² și măsurând 1800 de km de la E la V și 1300 de km de la N la S. Valea Indusului se înscrie astfel, alături de acelea ale Nilului, Eufratului și Tigrului și a fluviului Galben (Huanghe), printre regiunile în care omenirea a pășit pentru prima dată de la preistorie la civilizație, la viața urbană și statală. Aria geografică pe care se desfășoară acest proces în India depășește însă ca suprafață cu mult Egiptul și Mesopotamia.
Imagini votive miniaturale sau modele de jucării din Harappa, cca. 2500 î.Hr.
Figurine din teracotă (lut ars) modelate manual, cu policromie.
Figurine din teracotă (lut ars) modelate manual, cu policromie.
Orașelor Mohenjo-daro și Harappa li se adaugă, prin descoperirile din 1960, și Kalibangan (statul Rajasthan, India). Rigoarea planificării urbanistice și tehnica contrucțiilor sunt impresionante în cele mai importante dintre cele peste 70 de așezări atribuite acestei civilizații. Străzile frumos pavate respectă un plan rectangular, casele, din cărămidă arsă, cu 1, 2 sau 3 etaje, sunt construite în jurul unei curți interioare și beneficiază de băi și un avansat sistem de canalizare. În V orașului, pe o înălțime, se ridică așa-numita citadelă, probabil reședința dinastului-sacerdot, puternic fortificată, dispunând de o sală de consiliu, templu, depozit de grâne și un spațios bazin ritual. Cu o suprafață oscilând în jurul a 80 de ha, marile orașe adăposteau o populație de 30 - 40.000 de locuitori. Majoritatea populației o reprezentau agricultorii, viețuind în comunități sătești; se cultivau grâu, orz, mai puțin orez, bumbac, sesam, ș.a., și se creșteau bovine, ovine și porcine. La sfârșitul mileniului, își fac apariția cămila, elefantul și calul. Meșteșugarii prelucrau o largă gamă de materii prime, realizând produse pentru consumul intern (ceramică roșie, pictată cu motive florale sau geometrice, faianță, obiecte din piatră, din aramă, argint, rar aur și bronz, dar și pentru negoțul cu zone îndepărtate (țesături, ș.a.). Sigilii cu scrierea proprie aceste civilizații (nedescifrată până astăzi) descoperite în Mesopotamia și Asia Centrală ne indică direcțiile acestui comerț.
Descoperirea portului Lothal a relevat o bază a comerțului maritim cu destinația Golful Persic. Date precise asupra organizării social-politice lipsesc. Standardizarea sistemului de măsuri și greutăți, respectarea unor norme atât de riguroase în planificarea urbană, pe suprafețe atât de întinse, sugerează o autoritate administrativ-politică foarte puternică. Citadelele marilor orașe adăposteau, probabil, asemenea Mesopotamiei, reședințele unor preoți-regi, deținători ai întregii puteri politice și sacerdotale. Manifestările artistice, mai puțin variate decât în Mesopotamia, excelează în domeniul plasticii, prin statuetele de piatră și de bronz (antropo și zoomorfe) și figurinele de teracotă (cu personaje feminine, probabil divinități).
Chanhudaro. Fragmentul dintr-un vas mare, adânc, datat circa 2500 î.Hr. Ceramica roșie cu decor roșu și negru, 4 15/16 × 6? inch (12,5 x 15,5 cm). Muzeul Brooklyn
Geneza, cronologia, precum și cauzele dispariției civilizației Indus nu sunt până în prezent satisfăcător elucidate. Originile ei pur autohtone nu mai sunt astăzi contestate; în unele așezări, ”preharappa” (precum cele de la Amri sau Kot Diji) se găsesc germenii viitoarelor evoluții.
Constituită în jurul anului 2500 î.Hr., civilizația Indus cunoaște apogeul între 2300 și 1900. După 1700, unitatea și uniformitatea culturală se sparg, iar nivelul civilizației decade rapid. Nicio ipoteză nu explică mulțumitor acest declin. Deteriorarea climei și a mediului înconjurător, repetatele catastrofe naturale sau invazia arienilor sunt aduse ca tot atâtea argumente. Influența civilizației Indus se resimte până în Podișul Deccan; obiecte, obiceiuri și credințe ale civilizației indiene contemporane își regăsesc în ea rădăcinile străvechi. Odată cu dispariția acestei civilizații, Valea Indusului decade ca centru cultural.
Fortul Gwalior, Gwalior
c.1500. În Valea fluviului Indus încep să pătrundă dinspre NV, din Asia Centrală și Podișul Iranian, triburi indo-europene de păstori nomazi. Treptat, noii veniți care își zic arya și se delimitează strict de restul conlocuitorilor prin limbă, religie, moravuri și structură socială, vor modifica radical fizionomia întregului subcontinent. Ei iau în stăpânire Punjabul distrugând civilizația Indus, subjugând sau izgonind spre sud populația autohtonă (dravidiană), numită de ei dasa sau dasyu. Prezența arienilor în India, atestată doar lingvistic, nu și arheologic, este situată ipotetic în contextul mai larg al migrației unor populații indo-europene în Mitanni, a kasiților în Mesopotamia, a triburilor iraniene în N Persiei. În noua patrie are loc trecerea noilor veniți, de la nomadism, la viața în comunități sătești sedentare, cu o economie bazată pe agricultură și păstorit. Societatea urbană proprie civilizației Indus este înlocuită de societatea vedică rurală.
India. Templul vechi Armakantara
1200 / 1000. Perioada de creație a Rigvedei, o culegere de imnuri religioase în sanscrita arhaică, prima creație literară indiană, transmisă timp de secole exclusiv pe cale orală. Panteonul vedic timpuriu, extrem de prolix, are ca divinități principale pe Indra (încarnând fulgerul), Varuna (cerul), Agni (focul), Surya (soarele), ș.a.
Mai târziu, panteonul brahmanic, regăsit în cărțile sfinte Brahmanas și Upanișade, venerează ca triadă supremă pe Brahma (simbolizând creația lumii), Vișnu (conservarea) și Șiva (distrugerea).
milen.1 (prima jumătate). Răspândirea fierului (folosit inițial la confecționarea armelor, apoi și a uneltelor), ca și a calului în întregul subcontinent, fenomen în strânsă, dar nu exclusivă legătură cu expansiunea populației de limbă indo-ariană. În sud, unde grupul de limbi dravidiene rămâne dominant, se remarcă în această epocă o serie de culturi megalitice.
India. Templul lui Șiva - Bojpur
800 - 500. Continuă migrația progresivă a triburilor ariene spre est, în bazinul superior și mijlociu al fluviului Gange, precum și spre sud, până în Munții Vindhya și fluviul Narmada. Din așezările de pe văile fluviilor Gange și Yamuna se dezvoltă treptat noi centre urbane, în jurul cărora se constituie mici state ariene. Între acestea se impune regatul Kasi, urmat la c.600 î.Hr. de regatul Kosala. În cursul mileniului 1 î.Hr., se cristalizează treptat sistemul castelor, structură social-religioasă unică prin amploarea, rigoarea și rolul ei istoric, marcând profund, până în sec.20, evoluția întregului subcontinent.
Societatea indiană se împarte în 4 caste (warna) majore: brahmanii (preoți și dascăli), kșatryia (războinicii, deținătorii puterii politice), vaisya (țărani, crescători de animale, meșteșugari, negustori) și sudra (sclavi recrutați din populațiile neariene subjugate). Castele sunt grupări închise, formate din persoane cu aceeași origine, exercitând aceleași ocupații, cu drepturi și obligații strict precizate. Membrul unei caste trebuia să se căsătorească în interiorul propriei caste și nu putea lua masa decât în prezența reprezentanților castei sale. Apartenența la o castă era dată de naștere, trecerea în altă castă fiind imposibilă. Cu timpul, subdiviziunile în cadrul unei caste s-au înmulțit, osificând și mai mult întregul edificiu social. Valea Gangelui devine pentru un mileniu pivotul lumii indiene antice.
Din această epocă datează subiectul epopeilor Mahabharata și Ramayana, mixtură de istorie și legendă.
Din această epocă datează subiectul epopeilor Mahabharata și Ramayana, mixtură de istorie și legendă.
sec.6 - 5. Valea Gangelui cunoaște o rapidă dezvoltare social-economică și culturală. Numărul așezărilor urbane sporește, meșteșugurile și comerțul înfloresc, moneda de argint și aramă se răspândește începând din sec.5 î.Hr. Scrisul începe să fie larg folosit; cele mai răspândite limbi sunt: prakrit și magadhi (în care predică Buddha), sanscrita rămânând limba cultă și a religiei vedice. Cel mai folosit sistem de scriere este brahmani. Procesul istoric începe să poată fi mai bine urmărit grație izvoarelor istorice; acestea menționează în Valea Gangelui și a afluenților săi un număr de 16 state mai importante (mahajanapada), care domină jumătatea nordică a subcontinentului. Unele dintre acestea au o existență semnalată deja de literatura vedică: Kasi, Kosala, Kuru-Pancala, Matsya, Kamboja, Grand-hara, altele, precum Avanti, Asvaka, Vrjji, Vatsa, Magadha sau Anga, apar menționate pentru prima dată în această epocă. Sistemul politic al acestor state, angrenate în nesfârșite conflicte pentru hegemonie, este fie cel monarhic, fie cel republican.
Republicile, reprezentând un trib sau o confederație de triburi, aveau în frunte un șef ales (ganaparti sau ganaraja), asistat de un consiliu al bătrânilor și votat de o adunare generală (parisad).
Templul Chausath Yogini, Mitavli, Morena
sec.6 - 4. Apariția budismului și jainismului, ca reacție la sistemul castelor și la abuzurile religiei brahmane. Buddha sau Siddhartha Gautama (c.560 - 480 î.Hr.) este filosoful care, alături de Confucius, a influențat cel mai puternic civilizația din Extremul Orient antic. Învățătura sa are ca premisă egalitatea tuturor oamenilor în fața suferințelor și dreptul fiecăruia la mântuire în Nirvana, salvare dobândită urmând ”cele 8 nobile căi”, prin autodisciplinarea efortului individual. Morala se bazează pe compasiunea față de toate ființele, pe asceză, meditație și neîmpotrivire la rău.
Refuzând organizarea ecleziastică, dogmele, sacerdoțiul și ritualurile, budismul timpuriu era mai mult o morală decât o religie; la sfârșitul milen.1 î.Hr. și în primele secole de după Hristos, fondatorul începe să fie venerat ca un profet, sunt introduse elemente de cult și este impusă o doctrină religioasă. Mahavira Vardhamana (c.549 - c.477 î.Hr.), contemporan al lui Buddha, este fondatorul jainismului, doctrină al cărei nume derivă din epitetul Jinna (”Biruitorul”), dat lui. Jainismul se grefează pe străvechi tradiții de asceză indiene și urmărește salvarea sufletului supus inexorabilelor legi karma, ale reîncarnărilor succesive care-l împiedică să atingă viața eternă. Mijloacele mântuirii sunt autoperfecționarea morală și asceza riguroasă.
Pictură a lui Mahavira, Rajasthan, datată 1900
c.543 - c.491. Domnia lui Bimbisara marchează începutul ascensiunii Regatului Magadha ca element unificator al Peninsulei Hindustan. Cucerind statul vecin Anga, Bimbisara devine stăpânul Deltei Gangelui, controlând întregul curs inferior al fluviului, precum și comerțul din Golful Bengal.
519. NV Indiei este cucerit în vremea lui Darius I de către Imperiul Persan și organizat sub forma unei satrapii.
SATRAPÍE s.f. Provincie, țară guvernată de un satrap; (fig.) guvernare despotică. [Gen. -iei. / cf. fr. satrapie, lat. satrapia].
Controlată de statul ahemenid, Valea Indusului devine astfel o poartă prin care influențe iraniene și central-asiatice pătrund în India septentrională (nordică).
c.491 - c.459. Ajatasatru continuă politica expansionistă a tatălui său, Bimbisara. După ce anexează regatele Kosi și Kosala, el supune, în urma unui conflict de 16 ani, confederația Vrjji, împingând hotarele septentrionale ale statului până la poalele munților Himalaia. Ajatasatru întărește capitala, Rajagrha, și contruiește pe cursul mijlociu al Gangelui un mic fort, Pataliputra (= Patna), care se va transforma în strălucita capitală a Indiei unificate de dinastia Maurya. Se constituie acum un sistem administrativ eficient; fiecare sat are în frunte o căpetenie, responsabilă în fața monarhului și cu strângerea dărilor și taxelor datorate autorității centrale.
sec.5 (a doua jumătate) - sec.4 (prima jumătate). Continuă ascensiunea politică a statului Magadha, care se impune ca factor hegemon în jumătatea septentrională a Indiei. Ultimul reprezentant al dinastiei Haryanka, Nagadasaka, este înlăturat de ministrul său Sisunaga, care fondează o nouă dinastie (Sisunaga), înlocuită și ea după scurt timp de dinastia Nanda, fondată de uzurpatorul Mahapadma, un reprezentant al castei sudra, care răstoarnă puterea castei kșatriya. Pataliputra devine un strălucit centru cultural și politic.
327 mai - 325 septembrie. Campania de 18 luni a lui Alexandru cel Mare în India. Chemat în ajutor de suveranul din Taxila angrenat într-un conflict cu vecinul său Porus, Alexandru traversează în februarie 326 fluviul Indus, îl învinge pe Porus în bătălia de pe râul Hydaspes, dar revolta soldaților săi îl obligă, odată ajuns la râul Hyphasis (Beas de astăzi), să ordone retragerea. O parte a armatei macedonene, îmbarcată pe navele amiralului Nearchos, coboară fluviul Indus până în Oceanul Indian, revenind în Mesopotamia pe calea mării. Anexarea Punjabului la Imperiul lui Alexandru este efemeră; anularea puterii suveranilor locali de către armata macedoneană, superioară prin mobilitate, tehnică și disciplină, ușurează însă unificarea Indiei de către Ciandragupta.
324. Ciandragupta, din casta kșatriya, sprijinit de sfetnicul Kautilya (remarcabil om politic și literat, prezumtivul autor al Arthasastrei - Știința statului, care i-a adus porecla de ”Machiavelli al Indiei antice”), ocupă tronul Regatului Magdha, înlăturându-l pe ultimul reprezentant al dinastiei Nanda; noua dinastie fondată de el - Maurya - va conduce statul până în 187 î.Hr. Profitând de slăbirea autorității macedonene în urma morții lui Alexandru cel Mare (323) și a luptelor dintre diadohi, Ciandragupta izgonește garnizoanele grecești cucerind Punjabul și Sindul. În continuare, el unifică cea mai mare parte a Indiei centrale și meridionale (până la Mysore) sub autoritatea sa, punând bazele primului imperiu din istoria Indiei. După ce respinge încercările lui Seleucos Nicator de a recuceri teritoriile indiene stăpânite de Alexandru cel Mare, Ciandragupta încheie cu suveranul seleucid un tratat prin care acesta, în schimbul a 500 de elefanți de luptă, renunță la revedincările sale. Relațiile imperiului Maurya cu statul seleucid vor fi pașnice în tot restul sec.3 î.Hr. După un deceniu petrecut, începând din 300 î.Hr., la strălucita curte de la Pataliputra, grecul Megasthenes, solul lui Seleucos I, oferea la întoarcerea în patrie, cu Indike, prima viziune închegată asupra lumii indiene. Ciandragupta abdică în 297 în favoarea fiului rău Bindusara, retrăgându-se, potrivit tradiției, la o mânăstire jainistă din S Indiei.
Seleucos, succesorul lui Alexandru cel Mare
sec.2 î.Hr. - sec.3 d. Hr. Destrămarea imperiului Maurya permite înflorirea a numeroase regate, dintre care unele reușesc temporar să unifice mari părți ale subcontinentului. În Podișul Decan, punte de legătură între N și S, se constituie acum primele formațiuni statale importante; Kalinga își redobândește independența. Prestigiul regatelor Tamil din S - Cola, Cera și Pandya - rămâne neschimbat. Caracteristică pentru NV Indiei în această epocă este invazia unor popoare nomade din Asia Centrală, Punjabul și Kashmirul fiind incluse în imperii ale căror centre sunt în afara peninsulei. Viața economică progresează, comerțul cu regiuni îndepărtate ca Orientul Apropiat, Roma, Indonesia, Asia de SE și China înflorește în mod deosebit. Pe plan spiritual asistăm la evoluția spre hinduism; budismul se separă în două mari ramuri: hinaiana (micul vehicul) răspândit în Ceylon, Asia de SE, și mahaiana (marele vehicul), răspândit în Asia Centrală, Tibet, China și Japonia.
Sec.2 (prima jumătate). Regatul greco-bactrian își extinde în vremea suveranului Demetrios stăpânirea asupra Punjabului, apoi a întregii văi a Indusului; succesorul său Menandros, cunoscut din textele indiene sub numele de Milinda, s-ar fi convertit, potrivit tradiției, chiar la religia budistă. Tentativa greacă de a-și extinde autoritatea spre E, pe Valea Gangelui, eșuează în fața opoziției statului Magadha condus de dinastia Sunga.
187. Generalul Pusyamitra îl înlătură pe Brihadrata, ultimul suveran Maurya, uzurpând tronula Magadhei și fondând o nouă dinastie - Sunga (187 - 75 î.Hr.). Cu Pusyamitra, descendent dintr-o familie de brahmani, se inițiază o puternică reacție a brahmanismului îndreptată în principal împotriva budismului. Fondatorul noii dinastii rămâne totodată și cel mai important reprezentant al ei; Pusyamitra oprește ofensiva regatului greco-bactrian condusă de Demetrios și Menandru vizând cucerirea Văii Gangelui. La curtea sa trăiește, potrivit tradiției, poetul și logicianul Patanjali, celebrul comentator al operei lui Panini. La conducerea Magadhei, dinastiei Sunga îi succede dinastia Kanva (75 - 30 î.Hr.), ai cărei reprezentanți aparțin tot castei brahmanilor.
Statuia lui Patanjali
sec.2 (a doua jumătate). Ofensiva suveranilor Han împotriva populațiilor nomade de la frontierele răsăritene ale Chinei (Xiongnu, Wu-sun, Yueh-chih), declanșează ample mișcări de populații în regiunile central-asiatice. Triburi scite, deplasate de o ramură a populației Yueh-chih, traversează Bactria și se stabilesc în Valea Indusului (în izvoarele indiene apar sub denumirea de șaka); în sec.1 î.Hr. pătrund în NV Indiei și triburi de origine partă - pahlavas.
c.100.î.Hr. - 100 d.Hr. Regatul Cola exercită hegemonia în S Indiei și poartă războaiele victorioase în Ceylon.
c.50 î.He. - c. 200 d.Hr. În timpul dinastiei Satavahana, regatul Andhra din Podișul Deccan cunoaște o spectaculoasă înflorire economică și afirmare politică.
c.50 d.Hr. Kușanii, o ramură a populației Yueh-chih stabilită inițial la NV hotarelor Chinei, împinsă de huni, cucerește Bactria, apoi pătrunde în Valea Indusului inaugurând în timpul suveranului Kadfise, integrarea Indiei de N în nou înființatul imperiu Kușan. Prin intermediul imperiului Kușan, care se întindea de la Marea Caspică în India septentrională, civilizația indiană intră direct în contact, în sec.1-3, cu imperiile Roman și Chinez.
78 - 101 (sau 144 - 167). Domnia lui Kanișka marchează apogeul politic și cultural al statului Kușan, a cărui autoritate este recunoscută în întreaga Indie septentrională.
Sprijinitor zelos al budismului, Kanișka contribuie în mod hotărâtor la răspândirea acestuia în Asia Centrală. Generos patron al oamenilor de știință și cultură, la curtea lui ar fi trăit, potrivit tradiției, poeții Așvaghosa și Vatitiyayana, logicianul Nagardsuna, medicul Tsaraka ș.a. În timpul succesorilor săi, imperiul Kușan decade, limitându-și stăpânirile indiene la Gandhara și Kashmir.
320 - c.550. Epoca Imperiului Gupta. După 5 secole de la destrămarea imperiului Maurya, cea mai mare parte a Indiei este din nou reunită sub o unică autoritate, cunoscând timp de aproape 200 de ani o epocă de prosperitate materială fără egal. Sistemul de administrație descentralizat deschide calea relațiilor de tip feudal. Epoca Gupta este considerată epoca de aur a științei și culturii antice indiene; discipline și genuri își fixează acum, pentru secole, structuri și norme precise.
În domeniul matematicii sunt puse bazele trigonometriei, sunt folosite ecuațiile cu mai multe necunoscute, iar sistemul zecimal este valorificat prin ”invenția” cifrei zero.
Astronomul Aryabhata susține sfericitatea pământului și rotația acestuia în jurul axei sale; tot el calculează anul solar la 365,3586 zile, iar valoarea lui Pi la 3,1416...
Medicina trece de la farmacia bazată pe plante la cea chimică, principiile Yoga, curent aplicate acum, vor fi valorificate de știința europeană abia în sec.20.
Templul hindus își află în această etapă forma tradițională; cuceririle picturii murale indiene se răspândesc din Asia Centrală până în China. Prin Kalidasa, literatura sanscrită cunoaște un pisc neegalat. Hinduismul (evoluat în primele secole d.Hr. din brahmanism, după absorbția câtorva elemente budiste) devine ideologie religioasă națională, eliminând treptat budismul de pe subcontinentul indian.
320. Începutul erei Gupta. Ciandra Gupta I, al treilea reprezentant al unei dinastii minore până atunci, devenit suveran al Maghadei, iar titlul de maharajadhiraja (”rege mai presus de marii regi. Prin căsătoria cu prințesa Kumaradevi, el își asigură alianța puternicului clan Licchavi și își extinde autoritatea asupra regiunilor centrale asupra Văii Gangelui.
Pataliputra devine capitala noului imperiu.
Imperiul Gupta
335 - 380. Samudra Gupta, fiul și succesorul lui Ciandra Gupta I, se impune ca un strălucit conducător (numit și ”Napoleonul Indiei” de V. A. Smith). După ce învinge, în prima etapă a domniei, puterile rivale din India septentrională, integrându-le imperiului său, Samudra Gupta poartă campanii victorioase în S, înfrângând, potrivit tradiției, 12 regi, transformați apoi în suverani vasali și tributari, pentru ca apoi să revină în N pentru a înăbuși rebeliunea unor dinaști din această regiune. Suveranii Sakas și Kușani, precum și un rege din Ceylon recunosc suzeranitatea Imperiului Gupta care se întinde de la Himalaia la fluviul Narmada în S.
Samudra Gupta a rămas celebru nu numai ca neînfricat războinic, ci și ca un reputat mecena prin numărul poeților, artiștilor și muzicienilor strânși la curtea sa. Ministrul și poetul Harisena înălța la Allahabad un stâlp monolit pe care gravează un poem într-o frază, glorificând domnia suveranului său.
380 - 414. Domnia lui Ciandra Gupta II marchează apogeul politic și cultural al erei Gupta. În urma unor campanii victorioase supune E Punjabului, Malava, Gujaratul, eliberând după 300 de ani de dominație străină (șaka și kușană) India de NV, statul său întinzându-se acum de la Marea Arabiei la Golful Bengal. Fastul și splendoarea curții sale de la Ujjayini sunt pitoresc descrise de pelerinul budist chinez Fa-Xia, care colindă imperiul, începând din 339, timp de 10 ani. Printre numeroșii oameni de știință și cultură strânși la curtea lui Ciandra Gupta II se numără, potrivit tradiției, și poetul lui - Kalidasa.
Arta arhitectonică din timpul Imperiului Gupta
414 - 455. Kumara Gupta reușește în timpul domniei sale să mențină integritatea teritorială a imperiului. Din timpul domniei sale datează cele mai vechi picturi păstrate ale antichității indiene, cele din peșterile din Ajanta.
După anul 430, el este confruntat la hotarele de NV ale statului cu primele atacuri ale unui nou invadator nomad, originar din Asia Centrală - hunii albi (heftaliții din izvoarele bizantine), numiți de izvoarele indiene hunas, sau hoa (chinezesc), houna (indian).
hunii albi sau heftaliții
Scurtă istorie a hunilor (heftaliților) în această perioadă istorică
În urma cercetărilor recente se pare că erau turci şi că erau micii fii ai turcilor asiatici. Limba hunilor din Vest era turcă.
Numele membrilor dinastiei sunt următoarele:
- Karaton (Kada don: costum),
- Muncuk (Cafard: tatăl lui Attila),
- Attila (se crede că locul naşterii sale este Etil = Itil = Volga),
- Ilek (= Ilig = Illig), fiul lui Attila,
- Irnek (soldat mic), fiul lui Attila,
- Aybras & Oktar (unchii lui Attila),
- Arikan (Arikg–Kan: eminent, rege nobil).
- Alte personalităţi din epocă: Basik, Kursik, Atakam, Eshkam. Nume de comunităţi: Agacheri, Shar, Ogur şi Kimiz. Se mai pot stabili legături de conexiuni cu tan–hu, turcii din est.
După cucerirea regatului lui Alain în anul 375, hunii au fost văzuţi pe malurile fluviului Volga (Itil în turcă) în 394 d.Hr.
În acel moment, câmpiile care înconjurau Marea Neagră erau ocupate de triburile germanice, în Galiţia se aflau gepizii, iar pe malurile râului Tisa, în Ungaria actuală, se găseau vandalii. Printre aceste populaţii germane se amestecaseră de asemenea triburi slave şi iraniene (sarmate).
Marele atac sub comanda marelui şef hun Balamir a avut drept ţintă pe goţii din Est în anul 374. Regele acestora, Ermaric, s-a sinucis iar locul i-a fost luat de Hunimund. Dar atacul hunilor a continuat şi a dus la învingerea goţilor din Vest în apropiere de râul Dniepr. Regele Atanaric a fugit cu vizigoţii în 375.
Mai multe triburi care au fost vânate către Est sub forţa militară a armatei hunilor, au năvălit speriate în provinciile din Nord ale Imperiului Roman şi s-au îndreptat către Spania.
Marea saga a migraţiilor a început şi a schimbat aparenţa etnică a Europei.
Marele atac sub comanda marelui şef hun Balamir a avut drept ţintă pe goţii din Est în anul 374. Regele acestora, Ermaric, s-a sinucis iar locul i-a fost luat de Hunimund. Dar atacul hunilor a continuat şi a dus la învingerea goţilor din Vest în apropiere de râul Dniepr. Regele Atanaric a fugit cu vizigoţii în 375.
Mai multe triburi care au fost vânate către Est sub forţa militară a armatei hunilor, au năvălit speriate în provinciile din Nord ale Imperiului Roman şi s-au îndreptat către Spania.
Marea saga a migraţiilor a început şi a schimbat aparenţa etnică a Europei.
Pentru prima oară în primăvara anului 378, hunii împreună cu triburile goţilor, cu cele germanice, cu alanii şi taifalii, au trecut Dunărea şi au pătruns în Dacia fără nicio rezistenţă din partea armatei romane. Ca urmare, hunii care locuiau la Yayik şi Kama şi în regiunile de la Marea Caspică, între 100–300 după Hristos, au trecut în forţă Volga şi s-au îndreptat către Vest. Așa a început o incredibilă migraţie a triburilor germanice!
Hunii s-au pus în mişcare după moartea împăratului roman Teodosiu I, în 395. Dar mişcarea lor avea două fronturi: una prin Balcani şi Dacia, alta mai importantă către Anatolia, trecând prin Caucaz. Incursiunea în Anatolia s-a făcut sub comanda şefilor huni Basik şi Kursik şi întreprinsă prin aripa de Est a imperiului hunilor de-a lungul Donului.
Cavaleria hunică a trecut prin Erzurum, valea Karaşu apoi până la Malatya şi Cukurova, unde s-a înfruntat cu romanii şi sassanidenii. După cucerirea castelului din Urfa şi a localităţii Antakyra, două locuri puternice din regiune, hunii s-au îndreptat spre Siria, au intrat în Tyr, apoi în Ierusalem. În primăvară, au atins Cappadocia, Kayseri, Ankara şi împrejurimile, s-au întors către Baku şi Azerbaidjan şi au atins centrul lor administrativ în nord.
În timp ce o mare parte din huni au trecut Volga, hunii albi (ak huns) au coborât spre sud şi au sosit în Iran unde s-au instalat până în secolul V şi au fondat aici un stat. Dar această parte din istoria hunilor nu a fost prea bine explicată şi situaţia pare destul de confuză. Numeroase documente istorice indică faptul că ei şi-au stabilit suveranitatea de-a lungul malurilor Mării Caspice până în nordul Indiei, Afghanistan şi până în Asia Centrală. Raportul dintre aceste triburi diferite cu hunii sunt verificabile în documentele lui Song–Yun, celebru călător chinez (în jurul anului 520).
Șeful hunilor albi, care s-a luptat cu sassanideii în prima jumătate a sec.V., era numit Hakan (Khane), de către sassanidieni și era nimeni altul decât Yazdgard al II-lea (Yazdgird, Yezdegerd) (438-457) care era fiul lui Vahran (420-438) Kun–Han (Kunhas), (care apărea sub diferite nume: Huşnavaz, Ahşunavar, Aksungur, Kun–Han, Kunhas etc.), marele şef al hunilor albi, care l-a protejat pe Peroz (Firuz) şi l-a ajutat să urce pe tronul sassanideilor în 459, apoi şi-a întins suveranitatea asupra Afghanistanului, s-a reîntors către nordul Indiei şi a pus mâna pe imperiul Gupta aproximativ în jurul anului 470.
Două dintre cele mai importante triburi de ak–huns erau uran şi hunii. Uran–hunii au accentuat presiunea lor asupra Iranului şi au făcut un acord cu sassanideii în 358. Timp de trei generaţii a domnit pacea. Dar când Behram Gor a urcat pe tronul statului Sassanid, în 427, hunii au atacat, apoi Kun–Han s-a urcat pe tronul ak–hunilor şi Yazgird al II-lea pe tronul sassanideilor. Însă Kun–Han s-a băgat în problemele statului iranian, deşi Iranul nu a acceptat intruziunea lui Peroz (Firuz) rege care se afla sub “protecţia” hunilor. Urcându-se pe tronul sassanideilor, acesta din urmă trebuia să plătească un impozit statului ak–hunilor şi le-a abandonat regiunile Tirmiz şi Vasgirt până la râul Ceyhurn. Totodată, el a acceptat căsătoria fiicei sale cu căpetenia hun.
Când Kun–Han (Kunhas) i-a cerut lui Peroz fiica în scopul de a se căsători cu ea, acesta i-a trimis pe una din concubinele sale care a trecut drept fiica sa. Numai că femeia i-a dezvăluit secretul. Ca răspuns la această stratagemă, Kun–Han l-a ucis pe trimisul lui Peroz. Înfuriat, Peroz a organizat o expediţie militară pentru a răzbuna moartea mesagerului său şi pentru a se elibera de sub jugul lui Han. Khun–Han (Kunhas) şi-a luat precauţiile sale şi a antrenat armata sassanideilor în munţi şi în trecători înguste, apoi s-a prezentat în faţa forţelor invadatoare care înaintau fără nicio problemă.
Trupele lui Kun–Han au blocat trecătorile şi armata sassanidă era încercuită din toate părţile. Atunci Kunhas i-a cerut lui Peroz să se pună în genunchi în faţa sa pentru a-i cere iertare. Neavând nicio şansă, Peroz a fost nevoit să accepte toate condiţiile lui Kun–Han.
Armatele s-au retras fără luptă. Peroz şi-a pierdut onoarea dar şi-a salvat armata şi se putea gândi la răzbunare. Se gândea la o bătălie în plină câmpie. A reperat un loc unde putea să-şi plaseze armata, apoi a construit tranşee.
În timpul primului atac, Kun–Han nu a arătat o rezistenţă prea mare şi s-a retras cu soldaţii săi, după tactica cunoscută, în trecători înguste. Văzând manevra, Peroz l-a urmărit, însă armata sassanideană s-a văzut prizoniera propriilor tranşee săpate de ea. Au existat multe sacrificii în această armată nefericită şi Peroz a fost ucis. În final, s-a stabilit pacea. După moartea lui Peroz, hunii şi-au întins teritoriile până la Merv şi Herat. Apoi au cucerit Sogdiana şi Kușan. Hunii şi-au fondat “capitala” la Piandkikent, în apropiere de Samarkand, în valea Zaravshan.
Capitala a fost distrusă mai târziu, în timpul invaziilor arabe. Hunii au ales Badakșan drept “capitala” statului lor. Popor din stepe, hunii preferau să trăiască sub yurtă şi să se hrănească cu vânat mai degrabă în loc să stea în capitalele lor. Sursele chinezeşti semnalează cazuri de poliandrie la huni. Pe de altă parte, ei credeau în paradis şi în “foc”, ceea ce lasă să se întrevadă un posibil zoorathrism. Între 557 şi 561, regele pers Chosroes s-a aliat cu un alt trib nomad din Asia şi şi-a luat revanşa bunicului său Peroz asupra hunilor.
Declinul hunilor a marcat o turnură importantă în istoria stepelor. Pentru Chosroes s-a deschis o nouă cale, cât şi pentru puternicul său aliat turc (şeful lor era Sinjibu).
O nouă putere se pregătea să domine stepa timp de secole.
Encyclopedia
Hunii s-au pus în mişcare după moartea împăratului roman Teodosiu I, în 395. Dar mişcarea lor avea două fronturi: una prin Balcani şi Dacia, alta mai importantă către Anatolia, trecând prin Caucaz. Incursiunea în Anatolia s-a făcut sub comanda şefilor huni Basik şi Kursik şi întreprinsă prin aripa de Est a imperiului hunilor de-a lungul Donului.
Cavaleria hunică a trecut prin Erzurum, valea Karaşu apoi până la Malatya şi Cukurova, unde s-a înfruntat cu romanii şi sassanidenii. După cucerirea castelului din Urfa şi a localităţii Antakyra, două locuri puternice din regiune, hunii s-au îndreptat spre Siria, au intrat în Tyr, apoi în Ierusalem. În primăvară, au atins Cappadocia, Kayseri, Ankara şi împrejurimile, s-au întors către Baku şi Azerbaidjan şi au atins centrul lor administrativ în nord.
În timp ce o mare parte din huni au trecut Volga, hunii albi (ak huns) au coborât spre sud şi au sosit în Iran unde s-au instalat până în secolul V şi au fondat aici un stat. Dar această parte din istoria hunilor nu a fost prea bine explicată şi situaţia pare destul de confuză. Numeroase documente istorice indică faptul că ei şi-au stabilit suveranitatea de-a lungul malurilor Mării Caspice până în nordul Indiei, Afghanistan şi până în Asia Centrală. Raportul dintre aceste triburi diferite cu hunii sunt verificabile în documentele lui Song–Yun, celebru călător chinez (în jurul anului 520).
Șeful hunilor albi, care s-a luptat cu sassanideii în prima jumătate a sec.V., era numit Hakan (Khane), de către sassanidieni și era nimeni altul decât Yazdgard al II-lea (Yazdgird, Yezdegerd) (438-457) care era fiul lui Vahran (420-438) Kun–Han (Kunhas), (care apărea sub diferite nume: Huşnavaz, Ahşunavar, Aksungur, Kun–Han, Kunhas etc.), marele şef al hunilor albi, care l-a protejat pe Peroz (Firuz) şi l-a ajutat să urce pe tronul sassanideilor în 459, apoi şi-a întins suveranitatea asupra Afghanistanului, s-a reîntors către nordul Indiei şi a pus mâna pe imperiul Gupta aproximativ în jurul anului 470.
Două dintre cele mai importante triburi de ak–huns erau uran şi hunii. Uran–hunii au accentuat presiunea lor asupra Iranului şi au făcut un acord cu sassanideii în 358. Timp de trei generaţii a domnit pacea. Dar când Behram Gor a urcat pe tronul statului Sassanid, în 427, hunii au atacat, apoi Kun–Han s-a urcat pe tronul ak–hunilor şi Yazgird al II-lea pe tronul sassanideilor. Însă Kun–Han s-a băgat în problemele statului iranian, deşi Iranul nu a acceptat intruziunea lui Peroz (Firuz) rege care se afla sub “protecţia” hunilor. Urcându-se pe tronul sassanideilor, acesta din urmă trebuia să plătească un impozit statului ak–hunilor şi le-a abandonat regiunile Tirmiz şi Vasgirt până la râul Ceyhurn. Totodată, el a acceptat căsătoria fiicei sale cu căpetenia hun.
Când Kun–Han (Kunhas) i-a cerut lui Peroz fiica în scopul de a se căsători cu ea, acesta i-a trimis pe una din concubinele sale care a trecut drept fiica sa. Numai că femeia i-a dezvăluit secretul. Ca răspuns la această stratagemă, Kun–Han l-a ucis pe trimisul lui Peroz. Înfuriat, Peroz a organizat o expediţie militară pentru a răzbuna moartea mesagerului său şi pentru a se elibera de sub jugul lui Han. Khun–Han (Kunhas) şi-a luat precauţiile sale şi a antrenat armata sassanideilor în munţi şi în trecători înguste, apoi s-a prezentat în faţa forţelor invadatoare care înaintau fără nicio problemă.
Trupele lui Kun–Han au blocat trecătorile şi armata sassanidă era încercuită din toate părţile. Atunci Kunhas i-a cerut lui Peroz să se pună în genunchi în faţa sa pentru a-i cere iertare. Neavând nicio şansă, Peroz a fost nevoit să accepte toate condiţiile lui Kun–Han.
Armatele s-au retras fără luptă. Peroz şi-a pierdut onoarea dar şi-a salvat armata şi se putea gândi la răzbunare. Se gândea la o bătălie în plină câmpie. A reperat un loc unde putea să-şi plaseze armata, apoi a construit tranşee.
În timpul primului atac, Kun–Han nu a arătat o rezistenţă prea mare şi s-a retras cu soldaţii săi, după tactica cunoscută, în trecători înguste. Văzând manevra, Peroz l-a urmărit, însă armata sassanideană s-a văzut prizoniera propriilor tranşee săpate de ea. Au existat multe sacrificii în această armată nefericită şi Peroz a fost ucis. În final, s-a stabilit pacea. După moartea lui Peroz, hunii şi-au întins teritoriile până la Merv şi Herat. Apoi au cucerit Sogdiana şi Kușan. Hunii şi-au fondat “capitala” la Piandkikent, în apropiere de Samarkand, în valea Zaravshan.
Capitala a fost distrusă mai târziu, în timpul invaziilor arabe. Hunii au ales Badakșan drept “capitala” statului lor. Popor din stepe, hunii preferau să trăiască sub yurtă şi să se hrănească cu vânat mai degrabă în loc să stea în capitalele lor. Sursele chinezeşti semnalează cazuri de poliandrie la huni. Pe de altă parte, ei credeau în paradis şi în “foc”, ceea ce lasă să se întrevadă un posibil zoorathrism. Între 557 şi 561, regele pers Chosroes s-a aliat cu un alt trib nomad din Asia şi şi-a luat revanşa bunicului său Peroz asupra hunilor.
455 - 467. Skanda Gupta ”Vikramaditya” - ultimul mare suveran al dinastiei; războinic energic, el reușește după mari eforturi să respingă invaziile heftaliților (hunilor albi) și să înalțe un sistem de fortificații la hotarele de NV ale Indiei.
Buddha Gupta
477 - 495. Buddha Gupta. Disputele dinastice, emanciparea regilor și dinaștilor vasali, rebeliunile guvernatorilor provinciali, repetatele atacuri ale nomazilor la fruntarii contribuie la destrămarea Imperiului Gupta, redus treptat la teritoriul de odinioară al Magadhei.
Gupta Buddha
sec.6 (început). Heftaliții, conduși de regele Toramana, cuceresc Punjabul, apoi sub fiul acestuia - Mihirakula - își extind temporar dominația asupra unei părți a Indiei septentrionale; înfrânți după anul 528, sunt obligați să se retragă în Kașmir și Gandhara.
c.550. Este menționat ultimul suveran al dinastiei Gupta - Vișnu Gupta. Subcontinentul indian este din nou fărâmițat în nenumărate stătulețe.
Vishnu Gupta
c.567. Puterea hunilor heftaliţi în această regiune s-a terminat. Un grup supravieţuitor dintre aceştia ar fi putut fi strămoşii “avarilor” situaţi în regiunea Dunării.
Declinul hunilor a marcat o turnură importantă în istoria stepelor. Pentru Chosroes s-a deschis o nouă cale, cât şi pentru puternicul său aliat turc (şeful lor era Sinjibu).
O nouă putere se pregătea să domine stepa timp de secole.
Sursa: Compendiu de istorie antică;
Max's concept.
© Copyright 2018 MAX'S CONCEPT
