DESPRE OAMENI ŞI SFINŢI

Etiopia (in Amharic - Ityopp'ya ; in Swahili - " Ethiopia ")
Etiopia, oficial Republica Federală Democratică a Etiopiei cu capitala la Addis Abeba, este un stat fără ieşire la mare situat in Cornul Africii. Se învecinează cu Eritreea la nord, cu Sudanul de Sud şi Sudan la vest, Kenya la sud, Somalia la est şi Djibouti la nord-est.

Înaintea celui de-al doilea Război Mondial, Ethiopia a fost atacată de Italia (1936), dar şi-a recastigat libertatea dupa câțiva ani. (Wikipedia)

Ethiopia , Mănăstirea Garima - Cea mai veche Biblie ilustrată

Cercetările efectuate în laboratoarele Universităţii Oxford au arătat că textele "Abba Garima", considerate până nu demult a fi din secolul al XI-lea, datează din perioada 330 - 650 d.Hr. Potrivit savanţilor, aşadar, Etiopia deţine cea mai veche copie ilustrată a Evangheliei din lume.

Existenţa însăşi a manuscriselor "Garima" este surprinzătoare, întrucât, în secolul al XVI-lea, regiunea Aksum a fost invadată de trupele lui Muhammad Gran (Ahmad ibn Ibrahim al-Ghazi), conducătorul din Adal. Accesul foarte dificil la această mănăstire, înconjurată de stânci şi situată la aproximativ 2.000 de metri altitudine, a făcut posibil ca manuscrisele şi alte comori din tezaurul mănăstirii să se păstreze.

Datare cu carbon 14!
De-a lungul a 1600 de ani, aceste texte care nu au părăsit niciodată mânăstirea, se află într-o stare foarte bună, potrivit experţilor. "Evangheliile Garima au fost ţinute într-un loc uscat, la altitudine mare, ceea ce a ajutat la conservarea lor, iar faptul că sunt păstrate în întuneric a contribuit la menţinerea culorilor vii ale ilustraţiilor" - a declarat, pentru Ethioguardian, Blair Priday, membru al Fundaţiei pentru Moştenirea Etiopiană, o organizaţie caritabilă care colaborează cu Biserica Ortodoxă Tewahedo din Etiopia.
Potrivit tradiţiei, manuscrisele au fost redactate într-o singură zi de călugărul Abba Garima, care a venit din Constantinopol în anul 494 d.Hr., relatare cu atât mai veridică după recenta datare cu carbon 14 a manuscriselor. Cele patru Evanghelii au fost scrise pe piele de capră, în două volume, în Ge'ez, o limbă semitică care mai există doar în formă scrisă.

În manuscrise sunt reprezentate chipurile celor patru sfinţi evanghelişti, Matei, Marcu, Luca şi Ioan, dar şi, pentru prima oară, templul iudaic din Ierusalim.

Manuscrisele Garima au început să fie cunoscute în afara Etiopiei în anul 1950, când Beatrice Playne, istoric al artei din Marea Britanie, a vizitat mânăstirea. Pentru că femeile nu au voie să intre în mânăstire, călugării i-au dus să vadă câteva dintre manuscrise şi ea a notat atunci că "am observat ilustraţii foarte frumoase care se asemănau în stil cu cele siriene". În anul 1960, cercetătorul francez Jules Leroy a examinat manuscrisele şi a stabilit că provin din secolul al XI-lea. Jacques Mercier, un expert francez în artă etiopiană, a examinat de cinci ori Evangheliile Garima. El a reuşit să ducă câteva fragmente de pergament la Laboratorul de Cercetare Arheologică al Universităţii Oxford. O mostră a fost datată ca fiind din perioada 430-650 şi o altă probă, din alt manuscris, din perioada 330-540.

"Comorile Bisericii Etiopiene"

Potrivit stilului redactării şi ilustraţiilor, Jacques Mercier estimează că textele provin din secolul al VI-lea, epoca Evangheliilor siriace Rabbula, aflate în colecţia Bibliotecii Laurenziana din Florenţa, Italia.

Fundaţia pentru Moştenirea Etiopiană este o organizaţie caritabilă înfiinţată în 2005 la Londra cu scopul de a contribui la conservarea manuscriselor şi picturilor, parte a moştenirii etiopiene. Anul trecut, organizaţia a publicat volumul "Comorile Bisericii Etiopiene". Cel mai important proiect al fundaţiei este restaurarea Evangheliilor Garima.

Amon

Din relatarea lui Diodor din Sicilia, aflăm că:
"Povestesc etiopienii că ei au fost cei dintâi dintre toţi oamenii şi mai spun că dovezile prin care îşi întăresc spusele lor sunt vădite. Aproape toată lumea este de acord că ei nu au venit de prin alte ţări în ţara lor, ci s-au născut acolo şi că, prin urmare, pe drept cuvânt sunt numiţi băştinaşi. Apoi este un lucru limpede pentru toţi, că oamenii care locuiesc în ţările de miazăzi trebuie să fi ieşit cei dintâi din sânul pământului."

Într-adevăr, dacă arşiţa soarelui usucă pământul umed şi-i înlesneşte ivirea vietăţilor, este firesc să presupunem că regiunea cea mai apropiată de soare a fost cea dintâi care a dat naştere fiinţelor vii.

Se mai povesteşte că etiopienii au fost primii care i-au învăţat pe oameni să-i slăvească pe zei, să le aducă jertfe, să facă procesiuni şi adunări mari şi să îndeplinească celelalte rituri prin care să preamărească divinitatea.
Iată pentru ce le este tuturor cunoscută evlavia ethiopienilor şi iată pentru ce se spune că jertfele pe care le aduc zeilor sunt cele mai plăcute nemuritorilor.

Stau mărturie versurile acelui poet care este poate cel mai vechi şi mai admirat la eleni. În Iliada, Homer ni-l înfăţişează pe Zeus şi pe ceilalţi zei ducându-se în Etiopia, ca să primească jertfele ce li se aduc în fiecare an, spre a fi şi ei părtaşi la un ospăţ pregătit de către etiopieni: "Zeus a pornit ieri spre ocean, la neprihăniţii etiopieni, ca să fie şi ei părtaşi la un ospăţ şi toţi zeii îl urmau". Se mai arată că evlavia acestui popor este răsplătită prin aceea că neamul etiopienilor niciodată nu a fost nevoit să îndure stăpânirea apăsătoare a năvălitorilor. Întradevăr, dintotdeauna etiopienii şi-au păstrat libertatea şi între ei a domnit buna înţelegere, nefiind supuşi vreunei stăpâniri a celor care - mulţi la număr şi foarte puternici - porniseră împotriva lor.

Acţionând ca slujitor şi preot suprem al zeului Amon, regele de la Napala îl considera pe faraonul egiptean de la Memphis ca uzurpator, iar pe regii libieni din diferite nome egiptene ca "impuri, spurcaţi".

Preoţi ai bisericii ortodoxe etiopiene cântând la instrumente muzicale.

Zeul Amon de la Napata, situat pe muntele Gebel Barkal, a guvernat o vreme tot Egiptul prin oracolele sale.

Oracolele acestui zeu impuneau de asemenea alegerea viitorului rege, precum şi păzirea tuturor interdicţiilor rituale, de exemplu la mâncarea peştelui, în general, fiind admise doar anumite specii. Se afirma că peştele, trăind în apă şi în mare, este o vieţuitoare a zeului Seth, duşman şi ucigaş al fratelui său Osiris. Se ştie că regele Piankhi, venind în delta Nilului, refuză să intre în legătură cu principii care sunt "spurcaţi", fiindcă mănâncă orice peşte.

În timpul campaniei regelui persan Cambyse, după relatarea lui Herodot, au fost proiectate trei expediţii: împotriva cartaginezilor, împotriva locuitorilor oazei zeului Amon şi contra etiopienilor macrobi (care aveau viaţă lungă), care locuiau în Libia (Africa), la marea din sud-vest (aşa era geografia atunci). Cambyse hotărî să trimită iscoade la etiopieni să vadă cum e Masa Soarelui (a lui Amon-Ra, zeul soarelui), care se spune că se afla în ţara lor, dacă ea exista cu adevărat, şi ca să observe toate cele ce sunt acolo, acoperindu-se sub pretextul că au venit să aducă daruri regelui.

Iată ce este Masa Soarelui: este o luncă într-un cartier mărginaş, acoperită cu cărnuri fripte din toate patrupedele ce se pot mânca; în timpul nopţii, cei ce au grijă de această masă aduc acolo fripturile, după ce le-au primit de la locuitori, fiecare după partea ce i s-a stabilit să o dea. Dimineaţa, oricine poate să vină să mănânce din acele fripturi, şi s-a răspândit în acele locuri părerea că pământul el însuşi aduce în fiecare an aceste daruri...

Bucătărie ethiopiană

Cambyse, de îndată ce se hotărî să trimită iscoade, trimise să fie aduşi de la Elefantina (oraş în sudul Egiptului), ihtiofagi (oameni ce se hrănesc doar cu peşte), care să ştie limba etiopienilor. Când ihtiofagii au ajuns din Elefantina la Cambyse, acesta îi trimise în Etiopia, dându-le porunci asupra celor ce aveau să spună: ei luară cu ei daruri, un veşmânt de purpură, un şirag de aur, brăţări, un vas de alabastru, plin de mir, şi un butoi cu vin de palmier.

Se spune despre etiopieni că sunt cei mai înalţi şi cei mai frumoşi oameni din lume; se zice că au datini deosebite faţă de cele ale altor ţări şi mai cu seamă cele cu privire la puterea regală. Ei o atribuie aceluia dintre cetăţeni care depăşeşte pe ceilalţi prin statura sa, cu condiţia ca forţa lui să corespundă cu talia sa; iată pe cine consideră ei că este demn să devină rege!

Odată ajunşi la etiopieni, ihtiofagii dădură darurile regelui, dar acesta a înţeles că veniseră ca spioni şi că regele Cambyse nu e un om drept. Drept urmare, regele Etiopiei dădu acest sfat regelui perşilor: "Când perşii vor întinde tot aşa ca mine arcuri de mărimea aceasta, vor putea - dacă vor fi destul de numeroşi - să-i atace pe etiopienii macrobi. Până atunci să mulţumească zeilor lor că nu au inspirat fiilor etiopienilor ambiţia de a adăuga alte ţinuturi la ţara lor proprie". Sfârşindu-şi cuvântarea, el întinse arcul şi îl dădu trimişilor lui Cambyse, apoi luând veşmintele de purpură întrebă ce erau şi cum au fost făcute, iar trimişii i-au explicat cu privirea la folosirea purpurei şi vopselelor. Dar regele a răspuns: "Sunteţi nişte înşelători iar veşmintele voastre sunt tot înşelătoare".
Apoi le puse întrebări cu privire la colier şi brăţări, râzând şi prefăcându-se că le consideră cătuşe şi legături şi le spuse că la etiopieni se foloseau legături cu mult mai tari.
Mirul a fost obiectul altei întrebări, şi după ce trimişii i-au explicat fabricarea şi folosirea lui, el repetă aceleaşi cuvinte ca şi pentru veşminte: şi veşmintele, şi mirul, vor să ascundă, să falsifice o realitate, trupul gol sau mirosul natural.
În cele din urmă au ajuns la vin (era vorba de vinul din curmale, de palmier, fiindcă în Egipt se pare că a existat o interdicţie a cultivării viţei de vie până la cucerirea macedoneană), întrebând cum a fost făcut şi, înveselit de această băutură, întrebă cu ce se hrănea regele lor şi care era cea mai lungă durată a vieţii la ei. Ihtiofagii i-au descris natura grâului lor şi au adăugat că în Persia o viaţă lungă se sfârşea după 80 de ani. Regele etiopian exclamă atunci: "Nu e de mirare că oamenii care se hrănesc cu astfel de orduri trăesc atât de puţini ani; nu ar putea să ajungă nici la anii aceştia fără această băutură care îi susţine". El se referea la vin şi asupra acestui lucru era de acord că egiptenii sunt superiori.

Ihtiofagii întrebară la rândul lor cu ce se hrăneau etiopienii şi care era cea mai mare durată a vieţii lor. Regele le-a răspuns că cei mai mulţi oameni trăiau 120 de ani şi că unii din ei mergeau chiar mai departe (în Egiptul faraonic se dădea ca posibilă o limită de viaţă de 110 ani), şi că nu mâncau decât cărnuri fierte şi beau lapte.

Bărbat ethiopian

Cum trimişii păreau surprinşi de această vârstă înaintată, regele îi duse la o fântână unde, după ce se îmbăiară, au ieşit mai lucitori decât dintr-o baie de ulei şi răspândeau un miros de viorele. Apa acestei fântâni este atât de uşoară - după cum au relatat ulterior iscoadele - că nimic nu poate să rămână la suprafaţă, nici chiar lemnul, nici ceea ce e şi mai puţin greu, tot ce se aruncă în ea cade la fund. Poate că etiopienii trăiesc atât de mult pentru că folosesc această apă pentru toate întrebuinţările - au concluzionat ei.

Apoi de la fântână ei au fost duşi la închisoare, unde toţi deţinuţii erau legaţi cu cătuşe şi lanţuri de aur, pentru că în această ţară bronzul este cel mai căutat metal.
În cele din urmă au vizitat mormintele, care se spune că sunt construite din cristal (desigur, cristal de stâncă sau de munte, care e uneori transparent).

Ei procedau aşa: după ce cadavrul a fost uscat, fie în felul folosit de egipteni, fie altfel, el este acoperit cu ghips colorat, reproducându-se pe cât posibil trăsăturile defunctului. După aceea, cadavrul este închis într-o coloană de cristal care a fost excavată. Acest material se află din abundenţă la ei şi este uşor de lucrat. Se vede răposatul în centrul coloanei de cristal (se ştie că Alexandru cel Mare a fost şi el înhumat într-un sarcofag de cristal de stâncă), dar el nu exhală niciun miros şi nu are nimic respingător. Îl vedem în întregime aşa cum era el. Rudele cele mai apropiate păstrează în casa lor coloana pe durata unui an. În acest timp, răposatului i se aduc jertfe. După acest interval, va fi dus la mormintele din oraş.

Cristal de stâncă

Sarcofag sau coloană

Despre puterea preoţilor din acea perioadă, tot Diodor din Sicilia ne spune:

"Astfel, din vremurile străvechi, regii au fost supuşi preoţilor şi i-au ascultat, nefiind siliţi prin arme şi brutalitate, ci doar printr-o sfială superstiţioasă. Dar sub domnia celui de-al doilea Ptolemeu, regele etiopienilor, Ergamenes, care se împărtăşise din educaţia elenă şi era deprins cu filozofia, cutează cel dintâi să înfrunte această poruncă. Ergamenes, luând o hotărâre îndrăzneaţă, vrednică de un rege, pătrunse cu oştenii în locul cel mai de taină al templului de aur al etiopienilor şi-i măcelări pe toţi preoţii. El înlătură astfel o datină care se împotrivea dreptei judecăţi. Şi după aceea Ergamenes a cârmuit ţara după cum i-a fost vrerea".

Puterea regatului din Axum, care constituie nucleul Etiopiei de astăzi, a atins apogeul său în vremea regelui Ella Amida şi a fiului său Ezana. Inscripţiile în stele, foarte bine conservate, redactate în greacă, sabeeană (limba sud-arabică) şi în ge'ezi (limba etiopiană sacră în care sunt redactate multe cărţi), relatează campaniile acestui rege din Axum şi victoriile sale asupra kuşiţilor şi nobienilor. Ezana se convertise la creştinism şi monedele sale purtau o cruce, astfel că el şi urmaşii lui au răspândit creştinismul şi în regiunile cucerite de ei şi ulterior chiar în Imperiul Roman.

Ultima mărturie scrisă despre relaţiile dintre Imperiul roman şi regatul Kuş este descrierea soliei trimise de regele de la Meroe, Tekerideamani, la Roma, în al treilea an de domnie a împăratului Trebonianus Gallus (anul 253).

După această dată se produce nimicirea regatului Kuş, atacat de regele Ezana din Axum (330-340).
Axum este astăzi un sat mic, acoperit de nori de praf, nu ca în primele secole când era plin de temple şi palate fastuoase. Din ele au mai rămas doar stele înalte. Una are 36 m înălţime, iar alta 20 m înălţime, având inscripţii în piatră. Ultima a fost transportată în Italia.

După prăbuşirea regatului Kuş, populaţiile din teritoriile deţinute altădată de kuşiţi nu au fost supuse de regele Axum, datorită marilor distanţe dar şi regiunii deşertice.

În anul 540, împăratul bizantin Justinian (527-565) şi soţia sa Teodora trimit în vechea Nubie egipteană pe misionarul Iulian, care converteşte la creştinism o mare parte din locuitorii acestor ţinuturi. După el a venit un alt misionar, Longinius, care a trăit mulţi ani în Nobadia, continuând acţiunea de răspândire a creştinismului.

Redăm după lucrarea lui E. Jefferson-Murphy ("Istoria civilizaţiei africane", Bucureşti, 1981), trecutul statelor ce au urmat regatului Kuş:

"Partea de nord a regiunii se afla unificată sub conducerea regatului Makuria, cu capitala la Dongola, iar partea de sud era unificată sub conducerea regatului din Alwa, cu capitala la Soba. În liturghiile bisericii nubiene se foloseau limbile greacă, coptă şi nubiană şi curând au fost traduse cărţi din Biblie în nubiană. Învăţătura a fost încurajată, îndeosebi în rândurile preoţimii, şi s-a stabilit o strânsă legătură cu patriarhul din Alexandria şi cu biserica etiopiană".

Este greu de reconstituit civilizaţia nubiană sub regatele kuşite creştine. De fapt, sutele de biserici construite în această perioadă zac în ruine, zidurile lor de cărămidă degradându-se cu timpul. Actuala moschee de la Old Dongola, transformată din fosta catedrală creştină, arată că vechile biserici erau construcţii mari, impunătoare, al căror stil trăda influenţa bizantină. Din păcate, azi nu se mai vede niciun detaliu artistic al vechilor decoraţii. Cărţile religioase şi de alt gen, în greacă şi nubiană, despre care se ştie că abundau, au dispărut. Un istoric arab anonim care a trăit în secolul al XIII-lea ne dă câteva indicaţii despre cum trebuie să fi fost regatul Makuria în perioada lui de înflorire: "Aici se află reşedinţa regelui. Oraşul este mare şi aşezat pe binecuvântatul Nil. Are numeroase biserici şi case de cărămidă, iar străzile sunt largi. Palatul regelui, împodobit cu mai multe domuri, este clădit din cărămidă roşie şi seamănă cu casele din Irak."

Despre regatul Alwa, acelaşi istoric anonim a scris:"Soba, capitala regatului Alwa, se află la răsărit de marea insulă dintre cele două Niluri, cel Verde (Albastru) şi cel Alb. Are clădiri frumoase şi mânăstiri spaţioase, pline de aur. Grădini splendide împodobesc oraşul. Dormitorul din Alwa este mai bogat decât cel din Makuria, deoarece ţara lui fiind mai întinsă şi pământul mai fertil, aduce venituri mai mari. În Soba se găsesc foarte mulţi cai de rasă. Cărţile sunt scrise în greacă".

Ruinele, puţinele menţiuni din scrierile arabe sau din documentele copte de la Alexandria şi cioburile de ceramică rămase, unde se poate vedea o lucrare de o deosebită măiestrie, sunt tot ce a mai rămas. După ce cea mai mare parte a Egiptului a trecut la islamism, strânsele legături dintre bisericile creştine din Nubia şi cele din Alexandria au slăbit. Prin secolele al XII-lea şi al XIV-lea islamul s-a răspândit şi în regiunile izolate ale Nubiei. În 1317, regele din Makuria a trecut la islamism şi, curând după aceea, creştinismul makurian a dispărut. Alwa a rămas regat creştin până la începutul secolului al XVI-lea, când a fost invadat de către populaţiile musulmane funj din nord şi din vest.

În 1504, Soba (capitala regatului Alwa) afost distrusă şi regatul a încetat să existe. Populaţiile funj, conduse de un sultan cu reşedinţa în oraşul Sennar, s-au amestecat prin căsătorii cu nubienii băştinaşi şi creştinismul a dispărut cu timpul complet. Începând din secolul al XVI-lea istoria Nubiei a devenit istoria Sudanului, dominată de influenţe islamice şi arabe.