duminică, decembrie 16

ORIENTUL - PALESTINA


milen. 3 - 2 î.e.n. Palestina, al cărei nume, folosit pentru prima dată de Herodot pentru a desemna teritoriul dintre  Mediterană și deșertul sirian, este derivat din acela al unei populații antice așezate în această zonă (filistenii) și este populată din epoca bronzului de triburi de origine semită. Regiune istorică ce face legătura între Egipt, Asia Mică și Mesopotamia, Palestina (numită uneori și Canaan) intră de timpuriu în sfera de interes comercial, apoi, în epocile de expansiune, și în cea de dominație politică a țării faraonilor. Orașe-state cananeene cunosc o strălucită înflorire și culturală în prima jumătate a milen.2.

milen. 2 (început). Migrația în Palestina a unor triburi nomade vest-semitice (amoriții ș.a.). Între păstorii nomazi care pătrund acum se află probabil și strămoșii triburilor israeliților. Conglomeratul etnic al hicsoșilor, care trece în sec.18 din spațiul siriano-palestinian în Egipt, conducând țara în timpul dinastiilor a 15-a și a 16-a, avea probabil în componența sa și elemente israelite. Elementul semit rămas în Delta Nilului după izgonirea hicsoșilor la c.1570 a fost redus la un statut social de dependență, ceea ce ar putea explica ”robia egipteană” din tradiția biblică.

sec.14(sfârșit) - sec. 13. În condițiile luptei pentru hegemonie dintre Egipt și Regatul Hitit, apoi ale slăbirii celor două puteri, are loc pătrunderea în Palestina și Transiordania, dinspre regiunile siriano-arabe, a unor noi valuri semitice (moabiți, amoniți, edomiți și israeliți).

Luarea în stăpânire a unor zone de deal și munte din interiorul Canaanului de către israeliții migrați dinspre S și E nu este urmarea unei acțiuni militare unice și unitare, cum apare în tradiție, ci constituie un proces de durată, adesea o infiltrare lentă de triburi izolate. Ținuturile fertile ale litoralului, ca și regiunile din jurul unor importante orașe-state canaaneene, rămân încă mult timp neatinse de noii veniți. Exodul din Egipt, condus de figura legendară a lui Moise, cel care introduce cultul lui Iahve ca divinitate supremă unică, petrecut probabil în vremea lui Ramses II sau a fiului acestuia, Merneptah (sec.13), nu este decât o componentă a acestor ample mișcări. Numele de Israel apare pentru prima dată pe o stelă a faraonului Merneptah (c.1230 î.e.n.).

Israeliții trec treptat de la viața nomadă la cea agricolă sedentară, păstrând încă patriarhala formă de organizare social-politică a tribului. Cele 12 triburi israelite care se stabilesc pe teritoriul Canaanului constituie o uniune de triburi grupate în jurul unui sanctuar comun.



c.1200. Pe litoralul mediteranean, între Gaza și Muntele Carmel, se stabilesc filistenii, unul dintre ”popoarele mării”. Grupați într-o ligă a celor 5 principale orașe-state, Gaza, Gath, Askalon, Ajdod și Ekron, filistenii încep în sec. 11 expansiunea spre Est, reușind să-și impună temporar, la jumătatea acestui secol, dominația asupra Palestinei.
Răspândirea metalurgiei fierului în regiune.


Muntele Carmel

sec.12 - 11 (prima jumătate). ”Epoca judecătorilor”. Presiunea popoarelor vecine, moabiți, midinați, amoniți și filisteni, determină apariția unei noi forme de conducere a triburilor israelite, așa-numiții ”judecători”, lideri charismatici aleși în momente de criză, precum și unirea temporară, în fața pericolului comun, a unora dintre triburile israelite.

c.1029. Saul din tribul Veniamin este ales, cu sprijinul judecătorului și profetului Samuel, rege al Israelului. El trece la consolidarea uniunii celor 12 triburi, constituie prima armată permanentă și schițează primii pași pe drumul consolidării autorității centrale, încercând să limiteze pretențiile teocratice ale preoțimii. Saul se impune ca un încercat conducător militar în confruntările cu populațiile vecine - amoniții, amaleciții, moabiții și filistenii.

Regele Saul

c.1004. Saul și trei dintre fiii săi cad în lupta de lângă Muntele Gilboa, împotriva filistenilor. În partea de nord a regatului îi succede fiul său Isboșet, iar în sud este proclamat rege David, din tribul lui Iuda.

Regele David

1004 - 965 î.e.n. Domnia lui David. Acesta își începe cariera în slujba regelui Saul, cu a cărui fiică Micol se căsătorise, potrivit tradiției, după victoria asupra filistenului Goliat. Căzut în dizgrație, urmărit de Saul, este obligat să se refugieze la filisteni. Proclamat rege în Iudeea (partea de Sud a Israelului) după moartea lui Saul, David reunifică regatul după dispariția lui Isboșet. Sprijinindu-se pe o puternică armată permanentă și profitând de o conjunctură internațională favorabilă - slăbirea Egiptului și a statelor din Mesopotamia - David extinde sensibil hotarele statului: puterea filistenilor este sfărâmată la capătul unor repetate campanii, moabiții de pe malul răsăritean al râului Iordan sunt supuși, sirienii și arameii din răsărit sunt înfrânți, conflictul cu statul Edom de la hotarele meridionale se încheie în favoarea sa. Ocupând Ierusalimul, David face din acest oraș capitala politică și religioasă a regatului, iar cultul monoteist al lui Iahve devine religie de stat. Politician și diplomat abil, comandant militar îndrăzneț, bun organizator, David schițează organismele proprii noului stat centralizat, care se întinde de la Marea Mediterană la Marea Roșie. Răscoalele cărora le face față, conduse de Absalom, Șeba, ș.a., reflectă opoziția cercurilor tribale din Nord, nemulțumite de îngrădirea autorității lor.

Ruinele cetății lui David
(colțul sud-estic al zidului orașului vechi al Ierusalimului)

965 - 928. Domnia lui Solomon, fiul lui David și al Betșebei. Coregent (967 - 965), apoi succesor al tatălui, Solomon înlătură cu violență, după accesul la tron, pe toți rivalii reali sau potențiali. Unitatea întinsului regat, devenit cea mai importantă forță politică și economică a Orientului Apropiat între Egipt și Mesopotamia, este menținută printr-o atentă politică defensivă și un abil joc diplomatic. Hotarele sunt consolidate prin ridicarea unor puternice cetăți (Megiddo, Geser) și prin organizarea unor solide unități de care de luptă ca forță de intervenție rapidă. Relațiile cu vecinii sunt bune; Solomon se căsătorește cu fiica unui faraon din dinastia a 21-a, întreține relații strânse cu puternicul rege al Tirului - Hiram I - cu al cărui sprijin organizează expediții comerciale spre țărmurile Arabiei și Africii Orientale. El continuă procesul de centralizare statală inițiat de David; regatul este împărțit administrativ în 12 districte, sistemul fiscal este perfecționat.


Regele Solomon cu planurile templului

Domnia  lui Solomon (Sulayman în arabă) - ”veacul de aur al Regatului Israel” reprezintă o epocă de remarcabilă înflorire economică și culturală; la Ierusalim este construit un fastuos complex arhitectural cuprinzând Templul, simbolul religiei israelite, și palatul regal. Rebeliuni interne, precum cea a lui Ieroboam din tribul Efraim, ca și răscoale ale populațiilor supuse (Edom) sunt înăbușite fără mari eforturi; o excepție o constituie emanciparea de sub autoritatea Israelului a statului arameic al Damascului.

Regele Solomon pe o icoană rusească

c.928. Moartea lui Solomon și scindarea unității statale ca urmare a disensiunilor etnice și politice dintre triburile din Nord și cele din Sud. În urma respingerii de către Rehoboam - fiul și succesorul lui Solomon, a revendicărilor triburilor nordice, acestea îl încoronează rege pe Ieroboam I din seminția Efraim. Iau astfel naștere două state rivale, antrenate în următoarele două secole în frecvente lupte fratricide, în cursul cărora este solicitat sprijinul puterilor vecine - Egipt, Asiria, Siria. În timp ce regatul nordic, Israelul, cu capitala la Sichem, mai târziu la Samaria, mai întins ca suprafață și cu o populație mai eterogenă, caută o rapidă delimitare politică și religioasă (proclamarea unor noi centre religioase la Beth-El și Dan). Iudeea, alcătuită din cele trei triburi meridionale - Iuda, Simeon și Veniamin - cu centru la Ierusalim, consideră secesiunea ilegală și în contradicție cu imperativele ”naționale” și religioase (orientare îmbrățișată și de tradiția biblică). Dacă în Iudeea reprezentanții dinastiei lui David și Solomon se vor menține până la prăbușirea statului, în 586, în cele două secole de existență a Israelului (722) schimbările dinastice, consecință a rivalităților intertribale, vor fi frecvente (9 la număr). La începutul existenței celor două state israelite, Iudeea controlează provinciile Edom și Șephelah, iar Israelul - Moab și probabil Ammon.

Triburile israelite

c.926. Domnia faraonului Șeșonk, care devastează Israelul, Iudeea și jefuiește Ierusalimul.

911 - 908. Abia - fiul lui Rehoboam, continuă ofensiva Iudeei împotriva Israelului încheind un tratat de alianță împotriva lui Ieroboam, cu Regatul arameic al Damascului, stat care va deveni principalul beneficiar al rivalității dintre cele două regate israelite.

906 - 883. Domnia lui Baeșa în Israel; inițial victorios în conflictul cu Iudeea, Baeșa este constrâns, în urma alianței acesteia cu Ben-Hadad I, regele Damascului, să abandoneze politica ofensivă din Sud.

908 - 867. Domnia lui Asa în Iudeea. El conduce o energică reacție împotriva cultelor feniciene și orientale răspândite în timpul regenței mamei sale Maaca, militând pentru puritatea cultului lui Iahve. Începutul fortificării hotarelor nordice ale statului, semn al abandonării ideii de reunificare a statului în vechile frontiere ale lui Solomon.

883 - 882. Lupte pentru tron în Regatul Israel.

882 - 871. Ridicat la tron de armată, generalul Omri fondează o nouă dinastie în Israel. Stabilizarea internă și întărirea capacității de apărare au ca urmare o epocă de prosperitate economică și expansiune teritorială. Samaria devine o nouă capitală politică și religioasă a regatului. Omri încheie o alianță cu Sidonul, întărit printr-o căsătorie dinastică, întrerupe lungul șir al luptelor cu Iudeea și repurtează o serie de victorii în confruntarea cu regatul arameic al Damascului. Realipirea Moabului. Răspândirea cultelor feniciene, continuată și în timpul domniei fiului său Ahab, se lovește de opoziția prorocilor Elijah (Ilie) și Elisha (Elisei).

871 - 852. Domnia lui Ahab în Israel. Alianță politică cu Iudeea, pecetluită de căsătoria fiicei sale cu regele Ioram. Victorios în confruntarea cu Damascul, este însă nevoit să accepte o pace de compromis în fața pericolului ofensivei Asiriei.

853. În bătălia de la Qarqar, Ahab participă în cadrul coaliției palestineano-siriene care stăvilește temporar înaintarea lui Șalmanasar III, regele Asiriei.

852. Ahab cade în lupta de la Ramoth-Gilead împotriva forțelor Damascului.

842 - 814. Domnia lui Iehu în Israel; simplu ofițer, Iehu ascede la tron în urma unei reacții populare și, sprijinit de prorocul Elisha, înlătură toți membrii dinastiei lui Omri; lichidarea cultului lui Baal și atitudinea antifeniciană au ca urmare izolarea statului. Pentru a contracara presiunea Regatului Damascului, Iehu se recunoaște vasal și plătește tribut Asirei. În timpul succesorului său Ioahaz, Israelul devine dependent de Damasc.

798 - 769. Domnia lui Amasia în Iudeea. Înfrântă de regele Israelului Ioaș (800 - 784), care cucerește Ierusalimul, Iudeea se recunoaște vasală acestuia. Totodată plătește tribut Damascului. 

789 - 748. Ieroboam II, reprezentanul cel mai important al dinastiei întemeiate de Iehu, profită de înfrângerea Damascului de către Asiria pentru a extinde hotarele răsăritene ale Israelului; pentru prima dată după Solomon, regatele siriene Damasc și Hamath recunosc suzeranitatea israelită. În timpul domniei lui Ieroboam II, ultima epocă de înflorire economică și afirmare politică a Israelului, sunt întreținute relații cordiale cu Iudeea. După moartea lui, în luptele interne pentru putere, statul decade rapid.

Jeroboam II

769 - 733. Domnia lui Azaria în Iudeea, perioadă de prosperitate economică și de afirmare militară a țării. Sunt întărite fortificațiile Ierusalimului, lanțul de cetăți de la fruntarii este consolidat, Edomul și Filistia sunt recucerite. Înfrângerea sa de către regele asirian Tiglatpalasar III în 738 marchează începutul decăderii regatului iudeu.


725. După dispariția lui Tiglatpalasar III, Israelul, încurajat de Egipt, se raliază răscoalei antiasiriene din Siria și Palestina.

721. La capătul unui asediu de trei ani, Samaria este cucerită de către Sargon II, iar Israelul transformat în provincie asiriană. O parte a populației este deportată în Media și Mesopotamia.

727 - 698. Domnia lui Iezechia, care întreprinde măsuri energice vizând creșterea capacității de rezistență a Iudeei în fața pericolului expansiunii asiriene;  armata este întărită, cetățile de la hotare consolidate, administrația reorganizată prin crearea a 4 prefecturi, cultul lui Iahve reformat prin purificarea lui de elemente străine și concentrat exclusiv în cadrul Templului din Ierusalim. Ralierea la răscoala antiasiriană din Palestina, sprijinită de Egipt, se soldează cu pustiirea Iudeei de către Sennachrib și cu asediul Ierusalimului în 701, întrerupt probbail datorită unei epidemii în rândul trupelor asiriene. Iezechia se recunoaște din nou vasal Asiriei.


639 - 609 î.e.n. Domnia lui Iosia. Profitând de prăbușirea puterii asiriene, Iosia inaugurează în 622, prin ”descoperirea și introducerea Cărții legii (Tora)”, o epocă de ample și radicale reforme național-religioase. În timpul său sunt ocupate unele teritorii din Nord aparținând regatului Israel.


609. Bătălia de la Megiddo; Iosia este înfrânt și cade în luptă încercând să oprească trecerea spre Eufrat a armatei egiptene conduse de prințul Nechao, în sprijinul ultimelor trupe asiriene atacate de coaliția medo-babiloneană. Dispariția lui Iosia inaugurează o epocă de profunde frământări sociale și politice care duc la rapidul declin al statului iudeu.

605 î.e.n. În urma înfrângerii Egiptului în bătălia de la Karkemiș, Iudeea intră în sfera de influență a Regatului Noului Babilon.

597. Nabucodonosor II cucerește Ierusalimul și reprimă încercarea Iudeei de emancipare de sub dominația chaldee. Ultimul suveran al regatului iudeu, Sedechia, instalat de Nabucodonosor, se răscoală în 588, în pofida opoziției prorocului Ieremia.

Nabucodonosor II

586. La capătul unui asediu de un an și jumătate, Ierusalimul, ultimul centru al răscoalei antibabiloniene, este cucerit și distrus de Nabucodonosor II; desființarea statului iudeu și deportarea în masă a locuitorilor în Mesopotamia (”Captivitatea babiloniană”). Epoca fertilă pentru activitatea literară și religioasă a poporului israelit.

539 î.e.n. După cucerirea Babiloniei și anexarea Regatului Chaldeu, Cirus, regele Persiei Ahemenide, autorizează reîntoarcerea în Palestina a israeliților din Mesopotamia.
Timp de două secole (539 - 332) Palestina rămâne o provincie a Imperiului Persan.

Ahemenide rhyton - artefact din aur și lapis lazuli
 datând din anul 500 î.e.n. (BC); specific civilizației antice persane, reprezintă capra de munte cu coarnele glorioase (simbolul abundenței).

520 - 515. Reconstrucția, în timpul lui Darius I, a Templului din Ierusalim. În 445, în vremea domniei suveranului Artaxerxe I, începe refacerea zidurilor Ierusalimului și reorganizarea vieții religioase a comunității israelite din oraș.

332 î.e.n. Palestina este inclusă fără luptă în imperiul lui Alexandru cel Mare.

323 î.e.n. (BC) După moartea lui Alexandru și împărțirea imperiului între generalii săi, Palestina este inclusă în hotarele Egiptului ptolemeic. Pentru diaspora se deschid acum noi porți; la Alexandria se constituie o importantă comunitate evreiască; aici sunt traduse în limba greacă, în jurul anului 200, cea mai mare parte a scrierilor Vechiului Testament (așa-numita Septuaginta).

200. Antioh III cel Mare anexează Palestina Regatului Seleucid.

167. Antioh IV profită de conflictele dintre preoțimea israelită filoelenă și cea conservatoare pentru a interzice practicile religioase tradiționale și cultul lui Iahve. Procesul de elenizare declanșează o răscoală populară condusă de Matatia din Modein, din familia preoțească a Hasmoneilor sau Macabeilor, iar după moartea lui într-o luptă cu forțele seleucide, de către fiii săi, Iuda Macabeul (mort în 160), Ionatan și Simeon.

150 î.e.n. După ce Iuda Macabeul recucerește Ierusalimul și restabilește cultul lui Iahve în Templu (164), Ionatan este recunoscut în 152 ca mare preot, apoi, în 150, ca ”strateg al Iudeei”, punând astfel bazele unui stat iudeu elenistic de sine stătător. Profitând de luptele pentru putere din Regatul Seleucid, Ionatan anexează Sudul Samariei și regiunea Ekron.

Iahveh Sabaod

140. Simon, care cu doi ani înainte obținuse din partea regatului Seleucid renunțarea la orice fel de tribut plătit de Iudeea, este proclamat la Ierusalim de către o mare adunare etnarh, mare preot și comandant militar suprem al ”națiunii” iudee.

129. Ioan Hircan I (134 - 104), fiul lui Simon, dobândește, după înfrângerea și moartea lui Antioh VII în Mesopotamia, recunoașterea deplinei independențe de stat a Iudeei. Prin cucerirea Samariei, Iudumeei (fostul Edom) și a Galileei, regatul Iudeu atinge acum maxima sa expansiune teritorială din timpul dinastiei Macabeilor și totodată, de după moartea lui Solomon. Hircan I bate monedă proprie și încheie alianță cu Roma.

Regatul iudeu (în verde deschis)

104 - 103. Domnia lui Aristobul, primul conducător al Iudeei elenistice care ia titlul de rege.

103 - 76. Alexandru Ianai poartă războaie victorioase împotriva Regatului Seleucid și a Egiptului Lagid, a arabilor nabatei și a moabiților. Războiul civil izbucnit în timpul domniei sale contribuie la slăbirea statului.

Imperiul Seleucid - circa 301 î.Hr. (BC)


63. Pompei include Iudeea în provincia romană Siria, acordându-i autonomie limitată; fostul rege Hircan II rămâne mare preot și, din 47, și etnarh clientelar statului roman. Legăturile cu parții determină Roma să înlăture în 37, definitiv, dinastia Hasmoneilor de la putere.

37 - 4 î.e.n. Irod cel Mare, rege al Iudeei. Fiul al lui Antipatros, general din Idumeea, și al unei prințese arabe, devenit cetățean roman, Irod este impus cu sprijinul Romei în calitate de rege clientelar al Iudeei și reconfirmat la sfârșitul războaielor civile, în 30, de către Octavian. Măsurile adoptate în timpul domniei lui modifică radical modul de viață al comunității: puterea sacrală este separată de cea profană, marii preoți sunt numiți și revocați de suveran, care ia ca model organizatoric structurile statelor elenistice, sprijinindu-se pe o armată puternică de mercenari și un aparat birocratic centralizat. Politica sa filoelenă (numeroși sfetnici de bază sunt greci, se acordă drepturi egale grecilor și evreilor), introducerea cultului imperial a făcut ca Irod să fie urât de poporul iudeu. La moartea lui regatul este împărțit între cei trei fii ai săi, reunificat în timpul domniei nepotului său Irod Agrippa I (41 - 44) pentru a fi transformat din nou în provincie romană de împăratul Claudius în 44.

Irod ucigător de prunci sau regele neînțeles



Râul Iordan