sec. 9 - 8 î.e.n. Apariţia civilizaţiei etrusce. Originea etruscilor, creatorii primei mari civilizaţii indigene din Peninsula Italică, a rămas din antichitate şi până în zilele noastre viu disputată în impresionanta bibliografie închinată acestui subiect. Cele aproape 10.000 de inscripţii etrusce, scrise într-un alfabet derivat din cel grec, sunt practic nedescifrate până în ziua de astăzi, limba etruscă neputând fi apropiată de niciunul din idiomurile cunoscute. Continuitatea culturilor materiale din Italia Centrală în milen. 2 - 1 î.e.n., ca şi absenţa unor vestigii care să ateste imigraţia compactă a unor populaţii orientale a întărit poziţia acelor istorici care înclină să vadă în civilizaţia etruscă rezultatul unei evoluţii locale, activizată de influenţe orientale în urma unor contacte comerciale şi culturale. Civilizaţia etruscă se cristalizează într-o regiune a Italiei Centrale limitată la N de fluviul Arno, la E şi S de Tibru, la V de Mediterană, ţinut care a primit din antichitate numele de Etruria (astăzi Toscana).
Etruria
Lumea etruscă este în primul rând una urbană, întreaga viaţă economică, socială, religioasă fiind polarizată de oraşul-cetate sau oraşul-stat. Relieful accidentat al Etruriei, dificultatea comunicaţiilor, interesele economice şi politice distincte ale fiecărui oraş-stat au împiedicat realizarea unei unităţi politice puternice a lumii etrusce; un stat etrusc teritorial nu a existat niciodată. Prin dezvoltarea tehnicii de drenare şi desecare a zonelor mlăştinoase, ca şi prin realizarea unor canale de irigaţii, etruscii au contribuit la progresul întregii agriculturi italice. Bogatele zăcăminte de aramă şi fier au permis de timpuriu dezvoltarea unei înfloritoare industrii a bronzului şi fierului, cea mai avansată din epocă. Planurile şi tehnica construcţiei oraşelor, monumentele arhitectonice civile şi religioase, obiectele de uz comun sau podoabele, obiectele de artă constituie toate mărturii ale măiestriei şi rafinamentului arhitecţilor, meşteşugarilor şi artiştilor etrusci. Mărfurile etrusce au depăşit nu numai graniţele Etruriei, ci şi pe ale Alpilor; nave etrusce duceau în insulele greceşti sau la Cartagina produse meşteşugăreşti sau roadele agriculturii, întorcându-se cu ceramică şi obiecte de lux greceşti. În vârful piramidei sociale a oraşului-stat se afla un rege sacerdot (Lucumo), sprijinit de o puternică şi bogată aristocraţie (înconjurată de un mare număr de clienţi şi de sclavi care munceau pe proprietăţile funciare). O numeroasă populaţie liberă - ţărani, meşteşugari, neguţători - se afla angajată într-o continuă luptă pentru lărgirea drepturilor social-politice. Femeia se bucura de o poziţie socială apropiată bărbatului. Criza societăţii etrusce, începută la sfârşitul sec. 6, are ca urmare înlocuirea regalităţii prin magistraţi şi aleşi anual, asistaţi de un senat. Oraşele dintre Arno şi Tibru erau grupate în Liga celor 12 cetăţi, amficţionie cu un sanctuar comun lângă Volsinii, hotărând acţiuni comune când interesele generale o cereau.
arta etruscă
Religia, politeistă (influenţată de elementele greceşti şi orientale), ocupă un loc foarte important în viaţa cotidiană a societăţii, fapt ilustrat de rolul reţinut de casta sacerdotală; divinităţi supreme par a fi fost Tinia (identificat de romani cu Zeus), Uni (Junona) şi Menerva (Minerva). Ritualul religios, extrem de complex şi complicat, urmărea atât obţinerea bunăvoinţei zeilor (grupaţi în triade) cât şi tălmăcirea, prin intermediul haruspicilor, a voinţei divine. Cultul morţilor, deosebit de dezvoltat (lăcaşurile mortuare erau impresionante construcţii subterane, camere cu picturi murale şi un bogat inventar), includea şi lupte de gladiatori. Topind într-o originală sinteză influenţele orientale şi greceşti, creaţia artistică etruscă excelează în plastica realizată în bronz şi teracotă, în artele minore. În sculptură şi pictură, scenele din mitologia greco-etruscă (animalele fantastice ocupă un loc predilect) sau din viaţa cotidiană se remarcă printr-un realism accentuat. Civilizaţia etruscă a avut o influenţă covârşitoare asupra aceleia a popoarelor italice, care datorează începuturile urbanizării într-o măsură mai mare etruscilor decât grecilor.
cultul morţilor la etrusci
sec. 6 î.e.n. Etruscii îşi extind autoritatea spre N, traversând Munţii Apenini şi înfiinţând în Câmpia Padului oraşe înfloritoare precum Felsina (= Bologna), Ravenna, Melpum (= Milano), Parma, Placentia, Modena, ş.a., grupate ulterior într-o ligă în frunte cu oraşul Mantua. Fenomene similare caracterizează înaintarea etruscă din acest secol spre S, în Campania, unde intră în contact direct cu civilizaţia coloniilor greceşti din Graecia Magna. Izvoarele antice menţionează şi aici constituirea unei Ligi de 12 oraşe etrusce grupând Nola, Nuceria, Herculaneum, Pompei, în frunte cu Capua. Expansiunea spre S declanşează conflicte cu lumea greacă sud-italică, etruscii apelând statornic în această confruntare la alianţa cartagineză.
sec. 6 (sfârşit). Menţionarea în tradiţia romană a trei regi de origine etruscă - Tarquinius Priscus, Servius Tullius şi Tarquinius Superbus - indică, potrivit istoricilor moderni, o dominaţie directă a etruscilor în Latium şi la Roma; Cetatea Eternă datorează acestora primii paşi în alcătuirea unor structuri urbane trainice.
c. 5400 î.e.n. Bătălia navală din dreptul coloniei greceşti Alalia (= Aleria, Corsica). Etruscii, aliaţi cu cartaginezii, încearcă să stopeze pătrunderea coloniştilor greci în Mediterana Occidentală. Corsica şi Sardinia rămân după această dată în sfera de influenţă etrusco-cartagineză.
Bătălia pentru Allia (Alalia)
524 î.e.n. Bătălia de la Cumae (Campania). Victoria forţelor greceşti comandate de Aristodemos Malacos, tiranul oraşului Cumae, stăvileşte expansiunea etruscă spre S Peninsulei; în 505 î.e.n. Aristodemos intervine în Latium, despresurând oraşul Aricia asediat de etrusci.
474 î.e.n. Înfrângerea flotei etrusce, în faţa oraşului Cumae, de către escadra lui Hieron I, tiranul Siracuzei, marchează începutul declinului puterii maritime etrusce şi, totodată, al influenţei politice a acestora în Campania şi Latium.
c. 400 î.e.n. Invazia celţilor în N Italiei. După ce traversează Alpii, celţii ocupă bazinul fluviului Pad, cucerind oraşele etrusce de la N de Apenini; celtizată, regiunea primeşte numele de Gallia Cisalpina.
călăreţ etruscan
c. 396 î.e.n. Data tradiţională a cuceririi oraşului etrusc Veii, vecin şi, din sec. 5 î.e.n., rival al Romei, de către generalul M. Furius Camillus, fără ca lumea etruscă să reacţioneze. Întărirea puterii Romei are loc paralel cu decăderea autorităţii oraşelor etrusce.
295 î.e.n. Bătălia de la Sentium (N Umbriei). Etruscii (care realizează pentru prima dată un front comun), aliaţi cu samniţii, umbrii şi galii, sunt înfrânţi într-o mare bătălie de către armata romană.
265 î.e.n. Cucerirea ultimului oraş etrusc liber, Volsinii, de către romani. Dependente de Roma, cetăţile etrusce cunosc o lentă, dar inexorabilă decădere.
pandantiv etrusc cu simbolul svastică
Sursa acestei serii de articole despre istoria antică: "O ISTORIE A LUMII ANTICE" - compendiu; Internet (poze, hărţi); traduceri din istoria universală.
Max's concept.
© Copyright 2018 MAX'S CONCEPT
