Natura surâzătoare şi grandioasă din locul său natal, Nazareth, a fost singura educaţie a lui Iisus. Desigur, a învăţat să scrie şi să citească după metoda din Orient, care constă în a pune în mâna copilului o carte pe care, repetând-o în cor cu ceilalţi colegi, o învaţă pe de rost. Învăţătorul din şcolile orăşelelor evreieşti era "hazzanul", sau cititorul din sinagogă. Iisus nu prea a mers la şcolile mai răsărite de scribi (poate nici nu erau în Nazareth) şi nu avea niciunul din titlurile unui om de ştiinţă. Ar fi totuşi o mare greşeală să ne închipuim că Iisus era un neştiutor. Pentru noi, educaţia din şcoală face o deosebire clară între cei care au primit-o şi cei care au fost lipsiţi de ea, în ceea ce priveşte valoarea lor personală. Nu tot aşa se petreceau lucrurile în Orient şi, în general, în acele timpuri străvechi. Starea de necioplire în care rămâne la noi, în urma unei vieţi izolate şi individuale, cel care n-a umblat la şcoală, e necunoscută în aceste societăţi, unde eeducaţia morală şi mai ales spiritul timpului se transmiteau prin legăturile continue dintre oameni. Arabul care nu a avut niciun învăţător e, totuşi, de multe ori, foarte distins, deoarece cortul e un fel de academie mereu deschisă, în care, din întâlnirea oamenilor bine crescuţi, se poate naşte o mare mişcare intelectuală şi chiar literară. Purtările frumoase şi ascuţimea minţii nu au nimic în comun, în Orient, cu ceea ce numim noi educaţie. Ba, dimpotrivă, omenii cu şcoală trec de multe ori predanţi şi prost educaţi. În această stare socială, neştiinţa, care la noi îl condamnă pe om la un rang inferior, în Orient e o condiţie a faptelor mari şi a originalităţii.
Ilustraţie, 1895. Curs părintesc
Comerciant arab
Nu se prea crede că Iisus a ştiut greceşte, limbă puţin răspândită în Iudeea, cu excepţia claselor care luau parte la cârmuire şi a oraşelor locuite de păgâni, cum era Cesareea. Limba maternă a lui Iisus era dialectul sirian împestriţat cu ebraica, grai care se vorbea atunci în Palestina. Cu atât mai probabil e că nu a cunoscut deloc cultura greacă. Această cultură era proscrisă de către doctorii palestinieni, care aruncau acelaşi blestem "asupra celui care creşte porci şi a celui care îşi învaţă fiul ceva despre cultura greacă". În orice caz, cultura greacă nu pătrunsese în oraşele mici ca Nazarethul. Chiar şi la Ierusalim, greaca era foarte puţin studiată. Studiile greceşti erau considerate primejdioase şi servile şi se spunea că sunt bune cel mult ca podoabe pentru femei. Numai învăţătura Legii trecea drept liberală şi demnă de un om serios. Un savant rabin, întrebat când era bine să înveţe copiii "înţelepciunea greacă", răspunsese: "În ceasul când nu e nici zi şi nici noapte".Deci, nici direct, nici indirect, nu a ajuns vreun element al doctrinei profane până la Iisus. Iisus nu a cunoscut nimic în afară de iudaism, sufletul său păstrând acea sinceră naivitate pe care cultura întinsă şi variată o slăbeşte întotdeauna. Chiar fiind în sânul iudaismului, el a rămas străin de multe eforturi, uneori paralele cu ale sale. Pe de o parte, viaţa pioasă a esenienilor sau a terapeuţilor, pe de alta, frumoasele încercări de filozofie religioasă ale şcolii iudaice din Alexandria, al cărei ingenios interpret era Filon, contemporanul său, i-au fost necunoscute. Desele asemănări dintre el şi Filon, acele minunate maxime despre iubirea lui Dumnezeu, mila, odihna întru Domnul, ecouri din Evanghelie şi scrierile strălucitului gânditor alexandrin, vin din tendinţele comune pe care cerinţele timpului le inspirau tuturor sufletelor înalte.
Din fericire pentru el, nu a cunoscut nici măcar scolastica bizară care se învăţa la Ierusalim şi care trebuia să alcătuiască în curând Talmudul. Chiar dacă fusese adusă în Galileea de câţiva farisei, Iisus nu îi frecventa, şi când atinsese mai târziu această cazuistică naivă, ea nu îi inspiră decât dezgust.
Cu toate acestea, se poate presupune că principiile lui Hillel nu i-au fost necunoscute. Hillel, cu 50 de ani înaintea lui, pronunţase aforisme foarte asemănătoare cu ale sale.
Prin sărăcia lui îndurată cu smerenie, prin atitudinea luată împotriva ipocriţilor şi a preoţilor, Hillel a fost adevăratul maestru al lui Iisus, dacă se poate vorbi de un maestru în cazul unei atât de înalte originalităţi.
Citirea cărţilor Vechiului Testament l-a impresionat mult. Canonul cărţilor sfinte se compunea din două părţi principale: Legea - adică Pentateucul, şi Profeţii - aşa cum îi avem noi astăzi. Pentru aceste cărţi exista o vastă metodă de interpretare alegorică, extrăgându-se din ele tot ce era potrivit aspiraţiilor timpului. Dar adevărata poezie a Bibliei, care le scăpa doctorilor din Ierusalim, s-a relevat din plin în geniul lui Iisus.
Se pare că Legea nu l-a încântat prea mult şi credea că poate face una mai bună.
Dar poezia religioasă a psalmilor s-a potrivit de minune cu sufletul lui liric. Aceştia i-au rămas ca hrană şi sprijin pentru toată viaţa. Profeţii, îndeosebi Isaia şi urmaşul său din timpul captivităţii, cu strălucitoarele lor visuri despre viitor, i-au fost adevăraţii maeştri.
Profetul Isaia
L-a impresionat mai ales una din aceste cărţi: cea a lui Daniel. Această carte, compusă de un evreu exaltat din vremea lui Antiohus Epifanul şi pusă la adăpostul numelui unui vechi înţelept, era rezumatul spiritului ce domina în acel timp. Autorul său, adevăratul creator al filozofiei istoriei, îndrăznise pentru prima dat să nu vadă, în mişcarea din lume şi în şirul stăpânirilor, decât o serie de fapte subordonate destinului poporului evreu. Iisus s-a lăsat pătruns la început de aceste speranţe înalte.
Poate că a citit şi cărţile lui Enoch, considerate atunci ca şi cărţi sfinte, precum şi alte scrieri de acest fel, care aveau un mare răsunet în imaginaţia populară.
Venirea Mântuitorului, cu strălucirea şi grozăvia sa, popoarele năruindu-se unele peste altele, cataclismul cerului şi al pământului, au alcătuit hrana obişnuită a imaginaţiei sale, deoarece se presupunea că aceste schimbări se vor îndeplini curând, iar ordinea supranaturală în care îl transportau astfel de viziuni, lui i s-a părut la început foarte simplă şi naturală.
Faptul că nu avea cunoştinţe generale asupra universului rezultă din fiecare rând al celor mai autentice cuvântări ale sale. Pământul întreg i se înfăţişa împărţit în împărăţii, care se războiesc între ele. Se pare că nu ştia de "pacea romană" şi de noua stare socială care apăruse în secolul său. Nu a avut nicio idee precisă despre puterea romană, dar numele lui Cezar a ajuns până la el.
Cezar August
Arhitectura aceasta de ochii lumii, ajunsă în Iudeea prin multe transporturi, aceste sute de coloane de acelaşi diametru, podoabele unei oarecare "străzi Rivoli" lipsite de gust, iată ce numea el "Împărăţiile lumii şi toată strălucirea lor". Dar acest lux de a comanda, această artă administrativă şi oficială îi displăceau. Îl încântau satele din Galileea, amestec încâlcit de colibe, arii şi teascuri tăiate în stâncă, fântâni, morminte, smochini, măslini. A rămas mereu aproape de natură. Considera curtea regilor ca un loc în care oamenii poartă haine frumoase. Fermecătoarele imposibilităţi care mişună în parabolele sale, când vorbeşte despre regi şi bogătaşi, dovedesc că nu a conceput societatea aristocratică decât ca un tânăr ţăran, care priveşte lumea prin prisma naivităţii sale.
Cu atât mai puţin a cunoscut ideea cea nou creată de ştiinţa greacă, baza oricărei filozofii, confirmată întru totul de ştiinţa modernă: excluderea forţelor supranaturale, cărora naiva credinţă a timpurilor vechi le atribuia cârmuirea universului. În această privinţă, Iisus nu se deosebea deloc de compatrioţii săi. Miraculosul nu avea pentru el nimic excepţional, ci era cu totul obişnuit. Noţiunea de supranatural, cu imposibilităţile sale, nu apare decât în ziua în care se naşte ştiinţa experimentală a naturii.
Un om cu totul străin de orice idee de fizică şi care crede că schimbă mersul norilor prin rugăciune, îndepărtează boala şi chiar moartea, nu găseşte nimic extraordinar într-o minune, căci întreaga succesiune a evenimentelor e pentru el rezultatul voinţei libere a Divinităţii. Dar, în inima sa largă, o astfel de credinţă producea efecte cu totul deosebite de cele la care ajungeau oamenii de rând. La aceştia, credinţa în intervenţia specială a lui Dumnezeu ducea la o credulitate neroadă şi la păcălelile şarlatanilor.
Pentru Iisus ea era legată de o noţiune pătrunzătoare a raporturilor obişnuite dintre om şi Dumnezeu şi de o încredere exagerată în puterile omului.
Toate acestea sunt erori frumoase, care au constituit şi principiul puterii sale. Căci dacă, într-o zi, fizicianul şi chimistul aveau să le găsească cusururi, ele dădeau asupra lui o putere pe care nicun om nu a mai avut-o înainte, şi nici după el.
Iisus şi-a relevat de timpuriu caracterul său deosebit. Legenda ni-l arată în copilărie revoltat împotriva autorităţii părinteşti şi ieşind din calea obişnuită pentru a-şi urma chemarea. E sigur că legăturile de rudenie au însemnat foarte puţin pentru el.
Se pare că familia sa nu l-a prea iubit, iar el era uneori aspru cu ea.
Iosif din Nazareth
Fecioara Maria şi pruncul
Oamenii simpli nu-l înţelegeau imediat şi se spune că, într-o zi, o femei strigă, trecând pe lângă el: "Ferice de pântecele care te-a purtat şi de sânul pe care l-ai supt!"
"Fericit, mai curând - răspunse el - e acela care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl urmează!".
Mai puteţi citi şi:
Contextul istoric si politic din timpul vietii lui Iisus
Copilăria şi tinereţea lui Iisus
Ideile lui Iisus despre Dumnezeu Tatăl şi despre o religie curată
Sursa articolelor pe această temă: Ernest Renan, Viaţa lui Iisus.
Max's concept.
© Copyright 2018 MAX'S CONCEPT
