31 martie 2018

POPOARELE EUROPENE - SCIŢII

scit

Din China de N, de la marele zid, până la Marea Caspică, se întinde o neîntreruptă fâşie de deşert şi stepă, limitată la nord de Taigaua siberiană, care, timp de peste trei milenii, a constituit calea urmată de populaţiile de păstori nomazi în înaintarea lor spre Europa.
Drumul debuşează în stepele nord-pontice (la nordul Mării Negre, în sudul Republicii Moldova de astăzi), de unde se diversifică - prin Dobrogea spre Peninsula Balcanică, pe valea Dunării sau de-a lungul Carpaţilor Păduroşi spre Europa Centrală. Rând pe rând l-au urmat, condiţionaţi de procese complexe, de adevărate reacţii în lanţ, insuficient descifrate până astăzi, temuţii călăreţi ai stepelor, de neam indo-european sau turcic, de la sciţi, sarmaţi, huni, până la avari şi mongoli. Păstorii nomazi, războinici căliţi de condiţiile aspre de climă şi viaţă, aflaţi pe o treaptă de dezvoltarea social-economică inferioară vecinilor lor din sud - civilizaţiile agricole sedentare - au fost constant atraşi de bogăţiile acumulate de lumea urbană, atacând neîntrerupt hotarele statelor constituite în India, Iran, Mesopotamia, Anatolia sau Europa. Victorioşi adesea, deveniţi pătura conducătoare a ţinuturilor cucerite, după 2 - 3 generaţii sunt complet asimilaţi de modul de viaţă local şi obligaţi, la rândul lor, să facă faţă raidurilor noilor populaţii ale stepei, care le luaseră locul şi care repetau apoi, cu nesemnificative variaţiuni, acelaşi proces.
hun

2500 - 1000 î.e.n. La apariţia, în stepele central-asiatice, a unor populaţii având ca mod de existenţă dominant păstoritul nomad par a fi contribuit modificările climatice din regiune, creşterea turmelor dincolo de resursele locale de păşunat, rolul sporit dobândit de cal (până atunci animal de tracţiune) ca animal de călărie (cu şa şi harnaşament), cu implicaţii asupra sporirii mobilităţii omului. Cercetările moderne converg în a indica o perioadă de secetă excesivă în anii 2000 î.e.n. - 700 e.n., care a afectat comunităţile agricole sedentare şi pe cele de vânători şi pescari din nord, obligându-le să se adapteze (între altele, prin nomadism) noilor condiţii de viaţă. Sporirea cantitativă a resturilor osteologice animaliere, precum şi locul ocupat de cal în viaţa religioasă şi ritualurile funerare atestate arheologic în culturile materiale Srubnaya (la N de marea Caspică) şi Adronovo (la S de Munţii Urali) confirmă pentru milen. 3 - 2 î.e.n. aceste evoluţii. Pe de altă parte, adoptarea sistemului păstoritului nomad în întregi regiuni geografice face dificilă menţinerea echilibrului necesar între resurse şi populaţie, având drept consecinţe, întotdeauna, ample deplasări sau conflicte.


sciţi şi slavi în luptă

sec. 9 - 8 î.e.n. Apariţia sciţilor, triburi de păstori nomazi de origine iraniană, în regiunile de la Volga şi Don, populate de crimerieni (sau cimerieni). Cele mai importante informaţii despre acest popor le oferă Herodot care, în călătoriile sale de la jumătatea sec. 5, a ajuns până la N Mării Negre, în colonia grecească Olbia; datele furnizate de el sunt, în mare parte, strălucit confirmate de cercetările arheologice din sec. 19 - 20. Numele de Sciţia apare menţionat pentru prima dată în Odiseea.

sec. 8 î.e.n. Originari din Asia Centrală, din regiunile de la apus de Munţii Altai, dislocaţi spre apus de către vecinii lor imediaţi - masageţii, poate ca urmare a reacţiei declanşate la hotarele Chinei de ofensiva împăratului Xuanwang (827 - 782), sciţii, una dintre primele populaţii din istorie care stăpânesc pe deplin arta călăritului, îi izgonesc sau îi asimilează pe crimerienii întâlniţi, ocupând un vast teritoriu între Don, Nipru, Marea Neagră şi gurile Dunării, teritoriu pentru care se încetăţeneşte denumirea de Sciţia. 


sec. 8 (sfârşit) - sec. 7 (început). Continuând urmărirea cimerienilor, triburi asiatice străbat Munţii Caucaz şi pătrund în Orientul Mijlociu. Migraţia lor în secolul următor este insuficient descifrată. Se pare că la începutul sec. 7 participă la incursiuni în Urartu şi Asiria, se aliază temporar cu regele asirian Aşarhaddon (681 - 668) împotriva cimerienilor, îşi continuă înaintarea spre apus, atacând Siria şi Iudeea (c. 625), Psammetic I (663 - 609) obligându-i să se retragă de la hotareele Egiptului; izvoare antice menţionează un rege scit Partatua şi pe fiul său Madyes ca stăpâni în Transcaucazia (c. 630). Întărirea Mediei îi constrânge pe sciţi, slăbiţi de decenii neîntrerupte de lupte, să părăsească stepele nord-pontice şi central-asiatice. Triburile scitice dintre Marea Caspică, Lacul Aral şi Lacul Balchaş, constituie în sec. 6 - 5 un continuu pericol la hotarele nordice al Imperiului Ahemenid (populaţiile şaka din izvoarele persane) şi de NV ale Indiei.


600 - 300 î.e.n. Epoca de apogeu a civilizaţiei scitice. Triburile scite de crescători de vite şi de agricultori din regiunile Ucrainei meridionale (sciţii regali) intră de timpuriu în relaţii strânse cu coloniile greceşti de la Pontul Euxin (care adesea le plătesc tribut) şi cu lumea persană. Diferenţierea socială mai accentuată la sciţii crescători de vite, ridicarea unor puternice centre fortificate contribuie la consolidarea unor uniuni tribale, apoi la apariţia unor forme de organizare statală în regiunea Niprului. Herodot cita deja numele unor regi sciţi din sec. 7 - Colaxis, Spargapeithes, Lycus, Gnurus. În cadrul civilizaţiei scite nu întâlnim lăcaşe de cult, sanctuare sau temple, nici o castă preoţească riguros structurată; ei practicau o formă de şamanism. Singura divinitate reprezentată pe obiectele de artă este marea zeiţă Tabiti (divinitate a focului, ocrotitoarea turmelor); în texte mai apar Papeus (identificat cu Zeus), Apia (zeiţă comparată cu Gea), Oetosyrus (posibil Apollo), ş.a.

Tabiti

Ritualul funerar cuprindea un ceremonial impresionant. Principii erau depuşi în camere funerare peste care se înălţau kurgane - tumuli monumentali - cu un diametru de până la 400 m şi o înălţime de 15 m. Datorită faptului că cei dispăruţi erau înconjuraţi de cele mai bune arme şi podoabe şi însoţiţi de zeci şi sute de soţii şi sclavi, ca şi de caii sacrificaţi cu ocazia ceremoniei, tumulii funerari păstrează cele mai preţioase informaţii asupra societăţii scite. 

Răspâdirea acestora de la Dunăre la Munţii Altai în epoca de maximă înflorire a civilizaţiei scite indică, dacă nu întotdeauna o unitate etnică, cel puţin una culturală. Arta scitică, excelând cu predilecţie în prelucrarea metalelor (bronz, fier, aur, argint, electronum), fără a ignora lemnul, osul sau pielea, pare fascinată de redarea lumii animaliere cunoscute (cerbi, elani, ţapi, cai ş.a.) sau a celei mitologice (grifoni ş.a.). Pe obiecte, arme, piese de harnaşament, podoabe, mai apar motive geometrice sau vegetale, scene de luptă sau de viaţă cotidiană. Remarcabilele creaţii ale artei lumii scite au influenţat nu numai zonele marginale ale lumii greco-romane, ci şi popoarele migratoare (goţi, huni), până la hotarele lumii chineze. Raidurile sciţilor, ca şi migrarea unor întregi triburi au contribuit la difuziunea rapidă a unor elemente de civilizaţie scită din Peninsula Balcanică până în Europa Centrală.

sciţi

514 / 513 î.e.n. Campania suveranului ahemenid Darius I, prin Dobrogea, împotriva sciţilor din N Mării Negre, se încheie fără un succes notabil. Expansiunea scită spre Peninsula Balcanică este însă temporar oprită.

sec. 4 î.e.n. (a doua jumătate). Pătrunderea unor triburi scite în Dobrogea, unde vor convieţui cu populaţia autohtonă (geto-dacă şi greacă); monede descoperite în această zonă au transmis numele unor căpetenii scite din sec. 3 - 2 î.e.n. (Ailos, Sariakes, Tanusa, Akrosas, Charaspes, Kanites). În secolele următoare se încetăţeneşte pentru acest teritoriu numele de Sciţia Minor.

339 î.e.n. Filip II, regele Macedoniei, întreprinde o campanie în regiunea Dunării de Jos, înfrângându-l pe regele scit Ateas, pătruns la S de Dunăre.

350 - 250 î.e.n. Înaintarea în valuri succesive a sarmaţilor- alt popor iranian nomad - în stepele nord-pontice, are ca urmare prăbuşirea hegemoniei politice scite din această zonă şi asimilarea treptată a sciţilor de către noii cuceritori.

c. 110 î.e.n. Dinastul scit Scylurus, cu reşedinţa la Neapolis (în S Peninsulei Crimeea), bate monedă nu numele său Olbia; fiul lui, Palakus, pare a fi ultimul conducător scit menţionat în izvoarele istorice. Autori romani, apoi bizantini (până în sec. 13 - 14) vor numi în continuare sciţi popoarele de păstori nomazi care străbat regiunile nord-pontice şi vest-asiatice (cunoscute mai departe sub numele de Scythia).

sciţi războinici


Sursa acestei serii de articole despre istoria antică: "O ISTORIE A LUMII ANTICE" - compendiu; Internet (poze, hărţi); traduceri din istoria universală.

Max's concept.
© Copyright 2018 MAX'S CONCEPT

Niciun comentariu:

Postare prezentată

POPOARELE EUROPENE - GETO-DACII

Regiunea carpato-dunăreană, în care a evoluat comunitatea etnică românească, a fost ocupată inițial, în jurul anului 2000 î.e.n., de căt...