Creștinism - IDEILE LUI IISUS DESPRE DUMNEZEU TATĂL ŞI DESPRE O RELIGIE CURATĂ

Iosif a murit înainte ca Iisus să fie cunoscut şi să aibă vreun rol public. Maria a rămas capul familiei şi de aceea Iisus era numit deseori "fiul Mariei". După moartea lui Iosif, Maria rămăsese străină în Nazareth şi se pare că s-a retras în Cana, locul său de baştină. Cana este un orăşel aflat la aproximativ 2 ore de Nazareth şi este situat la poalele munţilor care mărginesc la miazănoapte câmpia Asochis. Se pare că acolo şi-a petrecut Iisus o parte din tinereţe. El se îndeletnicea cu meseria tatălui său, dulgheritul. Faptul că era dulgher nu era ceva umilitor, pentru că obiceiul evreiesc cerea ca, omul ce urma să devină intelectual, să înveţe şi o meserie. Doctorii cei mai vestiţi aveau la bază o meserie - astfel, sfântul Pavel, a cărui educaţie era de nivel înalt, era şi fabricant de corturi.

Iisus nu s-a însurat niciodată. Toată puterea lui de a iubi se îndrepta spre ceea ce considera el vocaţie cerească. Sentimentul extrem de delicat pe care-l avea pentru femeie nu a reuşit să-l despartă niciodată de devotamentul exclusiv pe care îl avea pentru ideea lui. El considera femeile ca pe nişte surori, ca şi Francisc d'Assisi şi Francisc de Sales, mai ales pe cele care aveau aceleaşi idei ca şi el. Aşa le-a avut pe sfânta Clara şi sfânta Francisca de Chantal. E de presupus că acestea au iubit mai mult persoana lui decât opera. A fost, fără îndoială, iubit mai mult decât a iubit el însuşi. Aşa cum li se întâmplă adesea fiinţelor superioare, duioşia inimii s-a transformat la el într-o blândeţe nemărginită.

Dar care a fost mersul gândirii lui Iisus în această perioadă umbrită a vieţii sale? Prin ce meditaţii intră el în cariera profetică?

O înaltă noţiune despre divinitate, pe care nu o datora iudaismului şi care pare să fi fost în întregime creaţia marelui său suflet, a constituit într-o măsură oarecare principiul forţei lui. Este ideea unui Dumnezeu-Tatăl, al cărui glas îl auzi în liniştea conştiinţei şi în tăcerea inimii.

Iisus nu avea viziuni, Dumnezeu nu-i vorbea ca unuia aflat în afara lui. El se simţea Dumnezeu şi scotea din inima lui ceea ce spunea despre tatăl său. El trăia în sânul Domnului printr-o comunicare, clipă de clipă. El nu-l vedea dar îl auzea, fără să fie nevoie de tunete şi de rug arzător ca la Moise, de furtuna revelatoare ca la Iov, de oracole ca la bătrânii înţelepţi greci, de geniul familiar al lui Socrate.

Iisus nu a enunţat niciodată ideea nelegiuită că el ar fi Dumnezeu, el se credea doar în legătură directă cu Dumnezeu şi fiul lui Dumnezeu. Cea mai înaltă conştiinţă despre Dumnezeu, din câte au existat în sânul omenirii, a fost cea a lui Iisus.

Dumnezeu, conceput de-a dreptul ca tată, iată toată teologia lui Iisus!

Iisus intrând în Ierusalim

Iisus nu a ajuns dintr-o dată la această afirmaţie despre el însuşi, dar e posibil ca, încă de la primii paşi, să se fi simţit în relaţie cu Dumnezeu, ca de la tată la fiu.

Aici este marele lui act de originalitate şi, prin acest act, el nu aparţinea deloc rasei sale. Nici evreii, nici musulmanii, nu au înţeles această delicată teologie a iubirii.

Dumnezeul lui Iisus nu este acel stăpân fatal care ne omoară când are el poftă, ne blesteamă când îi place şi ne mântuieşte când vrea.

Dumnezeul lui Iisus este tatăl nostru!

Dumnezeul lui Iisus nu este despotul care a ales poporul lui Israel ca popor al său şi îl apără împotriva tuturor. El este Dumnezeul omenirii !

Iisus nu va fi un patriot ca macabeii, un teocrat ca iuda Gaulonitul. Ridicându-se cu îndrăzneală deasupra prejudecăţilor neamului său, el va stabili universala paternitate a lui Dumnezeu. Gaulonitul spunea că este mai bine să mori decât să dai altuia, în afară de Dumnezeu, numele de "stăpân". Iisus lasă acest nume de "stăpân" oricui vrea să-l ia şi păstrează pentru Dumnezeu un nume mai blând: tatăl.

Denumirea de "Împărăţia lui Dumnezeu" sau de "Împărăţia cerului" a fost cuvântul ales al lui Iisus pentru a exprima revoluţia pe care el o aducea în această lume.

Împărăţia lui Dumezeu dădea naştere la interpretările cele mai felurite. În ultimul timp al vieţii sale, Iisus credea că domnia aceasta se va înfăptui materialiceşte printr-o bruscă reînnoire a lumii. Morala minunată pe care o scoate din sintagma "Dumnezeu-tatăl" nu este cea a entuziaştilor care cred că lumea esre aproape de sfârşit şi care se pregătesc, prin ascetism, pentru o catastrofă închipuită, ci a unei lumi care a trăit şi vrea să trăiască. "Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru", spune el acelora care căutau mereu semne exterioare. Astfel, Iisus, definind adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu, a pus bazele ei, el fiind cel care a întemeiat împărăţia celor blânzi şi umili.

În vremea aceea a sălăşluit şi Dumenzeu pe pământ, poate câteva luni, un an sau ceva mai mult de-atât. Poate Iisus l-a întâlnit în deşert (vocea lui), în timpul celor 40 de zile de post negru şi rugăciuni, sau pe munte, unde urca des. După aceea, glasul lui Iisus căpătase o dulceaţă nemaipomenită, şi un farmec nemărginit se împrăştia din făptura sa, iar cei care-l văzuseră până atunci, nu-l mai recunoşteau.

El nu avea încă discipoli şi ceata care se strângea în jurul lui nu era nici o sectă, nici o şcoală, dar se adunaseră pentru că simţeau în el un spirit pătrunzător şi blând.

Firea lui iubitoare, ajutată de una din cele mai fermecătoare figuri care a aparţinut vreodată rasei evreieşti, fascina oamenii din jurul lui şi astfel se formă treptat un cerc de oameni care-l urmau în toate.

Paradisul ar fi putut fi creat încă de atunci pe pământ, dacă nivelul tânărului predicator nu ar fi depăşit cu mult nivelul de mediocră bunătate, deasupra căreia nu s-a putut ridica, nici până astăzi, specia umană.

Ca toţi rabinii timpului său, Iisus, împins către raţionamente legate, închidea doctrina sa în aforisme scurte şi de o formă expresivă, uneori enigmatice şi ciudate. Unele din aceste maxime veneau din cărţile Vechiului Testament, altele porneau din gândurile înţelepţilor moderni ai vremii, îndeosebi de la Antigon de Soco, de la Isus, fiul lui Sirah şi Hillel, care ajunseseră până la el nu în urma unor studii înalte, ci ca proverbe adesea repetate. Sinagoga era bogată în maxime minunat exprimate, care alcătuiau un fel de literatură maximă. Iisus adoptase acest învăţământ oral, pătrunzându-l însă cu spiritul său superior. Exagerând datoriile prescrise de noile legi, el tindea la desăvârşire. Toate conceptele de umilinţă, de iertare, de milostivenie, de abnegaţie, de asprime pentru sine însuşi, virtuţi care au fost numite pe drept cuvânt creştineşti, dacă prin asta vrem să înţelegem că ele au fost propovăduite cu adevărat de Christos, erau în germen în această primă învăţătură.

Pentru dreptate, el se mulţumea să respecte axioma răspândită: "Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face".

Dar această bătrână înţelepciune, încă destul de egoistă, nu-i era îndeajuns. El mergea până la exces:

"Dacă cineva te loveşte pe obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt".

"Dacă cineva vrea să-ţi ia haina, dă-i şi cămaşa".

"Iubiţi-i pe duşmanii voştri, faceţi bine acelora care vă urăsc; rugaţi-vă pentru cei care vă chinuiesc".

"Nu judecaţi şi nu veţi fi niciodată judecaţi. Iertaţi şi vi se va ierta. Fiţi milostivi, după cum Tatăl vostru ceresc este milostiv. E mai bine să dai decât să primeşti".

"Cel care se umileşte va fi înălţat, cel care se înalţă va fi umilit".
Asupra pomenii, milostiveniei, operelor de binefacere, blândeţii, dragostei de pace, deplinei dezinteresări a inimii, el avea puţine lucruri de adăugat doctrinei sinagogii, dar punea un accent plin de duioşie, reînnoind aforismele uitate de mult timp.

El nu vorbea niciodată împotriva legii mozaice, dar e limpede că îi vedea lipsurile şi lăsa să se înţeleagă asta. Repeta fără încetare că trebuie să se facă mai mult decât spuseseră cei vechi. Nu pronunţa nici cel mai mic cuvânt aspru, interzicea divorţul şi orice jurământ, dojenea legea talionului, condamna camăta şi socotea plăcerile voluptoase tot aşa de criminale ca şi adulterul. Dorea o iertare obştească a greşelilor.

Motivul pe care se sprijineau aceste maxime de înaltă milostivire era întotdeauna acelaşi: "...pentru ca să fiţi fiii Tatălui vostru ceresc, care face să strălucească soarele său asupra celor buni, ca şi asupra celor răi. Dacă nu iubiţi, adăuga el, decât pe cei ce vă iubesc, ce merit aveţi? Negustorii fac la fel. Dacă nu salutaţi decât pe fraţii voştri, ce preţ are aceasta? Păgânii fac la fel. Fiţi desăvârşiţi, după cum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit".

Iisus promova un cult curat, o religie fără preoţi şi fără obiceiuri exterioare, sprijinindu-se în întregime pe dragoste, pe imitarea lui Dumnezeu, pe raportul direct al conştiinţei cu Tatăl ceresc. Iisus nu a dat niciodată înapoi în faţa acestor principii, care făceau din el, în sânul iudaismului, un revoluţionar înfocat. Pentru ce să existe mijlocitori între om şi Tatăl său, Dumnezeu?

Tradiţia însăşi, lucru aşa de sfânt pentru evrei, nu înseamnă nimic în comparaţie cu dragostea curată.

"Şi când te rogi, nu imita pe făţarnici, cărora le place să-şi facă rugăciunea în picioare prin sinagogi şi la colţurile pieţelor, ca să fie văzuţi de oameni. Adevăr vă zic vouă, că ei îşi vor primi răsplata lor. Iar tu, dacă vrei să te rogi, intră în odaia ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău tainic, şi Tatăl tău, care vede totul, te va asculta. Şi când te rogi, nu ţine discursuri lungi ca păgânii, care-şi închipuie că sunt ascultaţi datorită cuvintelor. Dumnezeu-Tatăl ştie de ce ai nevoie, înainte ca tu să-i fi cerut".

Iisus nu arăta niciun semne exterior de ascetism, mulţumindu-se să se roage sau mai curând să mediteze pe munţi şi în locuri singuratice, unde omul l-a căutat întotdeauna pe Dumnezeu. Această înaltă concepţie a legăturilor dintre om şi Dumnezeu, de care puţine suflete, chiar şi după el, trebuie să fi fost capabile, se mărginea la o rugăciune, pe care discipolii lui o învăţau încă de pe atunci. Acea rugăciune era "Tatăl nostru".

Nimeni nu a fost vreodată mai puţin preot ca Iisus şi nimeni mai duşman al formelor care înăbuşă religia sub cuvânt că o apără. Prin aceasta, noi suntem toţi discipolii şi urmaşii săi şi, prin aceasta, el a pus o piatră veşnică, fundament al adevăratei religii.

O idee absolut nouă, a unui cult sprijinit pe curăţenia sufletului şi pe frăţia omenească, îşi făcea prin el intrarea în lume.

A concepe binele nu este îndeajuns; trebuie să-l faci să învingă printre oameni. Pentru aceasta sunt necesare uneori căi mai puţin curate.

Fireşte, dacă Evanghelia s-ar fi mărginit la câteva capitole din Matei şi Luca, ea ar fi desăvârşită şi nu ar fi supusă acum la atâtea observaţii.

Dar fără miracole, ar fi convertit lumea? Isus (fiul lui Sirah) şi Hillel spuseseră aforisme aproape tot aşa de înalte ca acelea ale lui Iisus. Cu toate acestea, Hilell nu va fi niciodată considerat ca adevăratul întemeietor al creştinismului. În morală, ca şi în artă, a spune nu înseamnă nimic: a face este totul. De asemenea, în morală, adevărul nu are preţ decât dacă devine sentiment şi nu-şi atinge toată valoarea decât atunci când se înfăptuieşte. Oameni de o mediocră moralitate au scris maxime foarte puternice, iar oameni foarte virtuoşi, nu au făcut nimic pentru a continua în lume tradiţia virtuoşilor. Meritul este al aceluia care a fost puternic în vorbe şi în fapte, care a simţit binele şi, cu preţul sângelui său, l-a făcut să triumfe. Iisus, din acest punct de vedere, e fără pereche. Gloria lui rămâne întreagă şi va fi mereu reînnoită.

Doctrina lui Iisus era aşa de puţin dogmatică încât nu s-a gândit niciodată să pună pe cineva să o scrie. Câteva maxime culese după amintiri şi mai ales tipul său moral şi amintirea pe care a lăsat-o au fost tot ceea ce a rămas de la el. Iisus nu este un întemeietor de dogme, creator de simboluri, el este iniţiatorul lumii într-un spirit nou. Religia lui Iisus este religia definitivă. Dreptul tuturor oamenilor la Împărăţia lui Dumnezeu a fost proclamat de Iisus. Datorită lui Iisus, drepturile conştiinţei, sustrase legii politice, au ajuns să alcătuiască o putere nouă, "puterea spirituală". Iisus a fost primul care a proclamat împărăţia spiritului şi care a întărit-o prin faptele sale: "Împărăţia mea nu este din lumea aceasta". Întemeierea adevăratei religii este opera lui. După el, nu mai rămâne decât s-o dezvolţi şi s-o faci să rodească.

"Creştinismul" a devenit astfel sinonim cu "Religie". Tot ceea ce se va face, în afară de această mare şi bună tradiţie creştină, va fi sterp. Iisus a întemeiat religia în lume după cum Socrate a întemeiat filozofia şi după cum Aristotel a întemeiat ştiinţa. A mai fost filozofie înainte de Socrate şi ştiinţă înainte de Aristotel, dar de la Socrate şi Aristotel filozofia şi ştiinţa au făcut progrese imense, totul fiind clădit pe temelia pusă atunci.

De asemenea, înainte de Iisus, gândirea religioasă străbătuse multe revoluţii, însă de la Iisus ea a făcut mari cuceriri. El a stabilit pentru totdeauna ideea cultului curat.

Iisus nu a fost desăvârşit, el a învins aceleaşi pasiuni cu care luptăm şi noi. Niciun înger al lui Dumnezeu nu l-a întărit, în afară de buna sa conştiinţă. Nicio satană nu l-a ispitit, în afara celei pe care fiecare o purtăm în sufletul nostru. Posibil că multe din greşelile lui au fost ascunse de discipoli, după cum multe dintre marile lui calităţi sunt pierdute din nepriceperea discipolilor. Dar nimeni, niciodată, nu a făcut să predomine mai mult decât el, în viaţa lui, interesul omenirii asupra amorului propriu. Închinat fără nicio rezervă idealului său, el a subordonat orice lucru acestuia în aşa măsură încât, spre sfârşitul vieţii sale, universul nu mai exista pentru el. Şi prin acest exces de voinţă eroică a cucerit Cerul. Nu au existat oameni care să fi călcat ca el în picioare familia, bucuriile acestei lumi, orice grijă pământească. El nu a trăit decât prin Tatăl ceresc şi din misiunea divină cu care era convins că era însărcinat.

Puterea civilă, cu toate că poate fi nevinovată de moartea lui Iisus, pentru că nu a făcut decât să contrasemneze sentinţa care i se dăduse, trebuia să poarte cu greutate răspunderea. Fiind de faţă la scena calvarului, statul a dat lovitura cea mai mare.

O legendă plină de necuviinţe a supravieţuit şi a făcut ocolul lumii, legendă în care autorităţile stabilite joacă un rol mârşav, în care acuzatul are dreptate, în care judecătorii şi oamenii poliţiei se unesc împotriva adevărului. Revoltătoare în cel mai înalt grad, Istoria Patimilor, răspândită în mii de icoane populare, arăta pe vulturii romani îngăduind pe cel mai neomenos dintre chinuri, pe soldaţi executându-l, pe un prefect poruncindu-i. Ce lovitură pentru toate puterile stabilite! De atunci, ele nu şi-au revenit niciodată. Cum să-ţi iei faţă de oamenii săraci aere de neprihănire şi de împărţitor al dreptăţii, când ai pe conştiinţă marele dispreţ de la Gethsemani?!?

Dar Iisus nu a fost învins, dovedindu-se încă o dată că prin forţă şi cruzime nu se rezolvă nimic. Legenda lui Iisus va stârni lacrimi fără sfârşit în cei mai mulţi ochi şi suferinţele lui vor înduioşa cele mai tari inimi. Şi toate generaţiile care se vor naşte în secolele ce vor urma, vor recunoaşte că, între fiii oamenilor, nu s-a născut un altul mai mare decât Iisus.

Mai puteţi citi şi:

Contextul istoric si politic din timpul vietii lui Iisus

Copilăria şi tinereţea lui Iisus

Educaţia lui Iisus şi ideile în care a fost crescut

Creștinism. Religiile greco-romane și începutul civilizației în Europa

Max's concept.

© Copyright 2018 MAX'S CONCEPT

Creștinism - CONTEXTUL ISTORIC ŞI POLITIC DIN TIMPUL VIEŢII LUI IISUS

Fără să despartă soarta omenirii de cea a micii lor rase, gânditorii evrei sunt primii care au avut cunoştinţă de o teorie generală asupra mersului speciei noastre. Grecia, mereu închisă în ea însăşi şi preocupată numai de certurile dintre orăşelele ei, a avut istorii minunate dar, înainte de epoca romană, în zadar am căutat la ea un sistem general de filozofie a istoriei care să îmbrăţişeze întreaga omenire. Dimpotrivă, evreul, mulţumită unui fel de simţ profetic, a încorporat istoria în religie. Poate că o parte din acest fapt o datorează perşilor. Persia a conceput istoria lumii, încă din timpurile vechi, ca o serie de evoluţii deasupra căreia priveghează câte un profet. Fiecare profet îşi are domnia lui de 1000 de ani şi din aceste epoci succesive se compune urzeala evenimentelor care pregătesc domnia lui Ormuz. La sfârşitul timpurilor, când cercul revoluţiilor se va sfârşi, va veni paradisul etern. Atunci oamenii vor trăi fericiţi, pământul va fi o câmpie, nu va mai exista decât o limbă, o lege şi o cârmuire pentru toţi oamenii. Dar... înălţarea aceasta va fi precedată de calamităţi îngrozitoare. Dahak, Diavolul Persiei, va zdrobi fiarele care-l înlănţuie şi se va năpusti asupra lumii. Doi profeţi vor veni să-i mângâie pe oameni şi să pregătească marea schimbare.

Aceste idei cutreierau pământul şi pătrundeau până la Roma, unde inspirau un ciclu de poeme profetice ale căror idei fundamentale erau: împărţirea istoriei omenirii în perioade, succesiunea zeilor corespunzători acestor perioade, o completă reînnoire a lumii şi, la sfârşit, venirea unei epoci de aur. Cartea lui Daniel, Cartea lui Enoch, unele părţi ale cărţilor sibiline, sunt expresia iudaică a aceleiaşi teorii. Desigur, nu toţi gândeau la fel. Aceste idei au fost adoptate la început de câteva persoane cu imaginaţie vie şi înclinate către doctrine străine. Autorul arid şi mărginit al cărţii Esther nu s-a gândit la restul lumii, decât ca să o dispreţuiască şi să-i dorească răul.

Epicurianul dezamăgit, care a scris Ecleziastul, gândeşte atât de puţin la viitor, încât nu găseşte necesar să muncească pentru copiii săi. În ochii acestui celibatar egoist, ultima expresie a înţelepciunii este să-şi plaseze banii în rente viagere. Dar, în cazul unui popor, lucrurile mari le înfăptuiesc de obicei cei puţini.

Cu marile sale defecte: aspru, egoist, crud, batjocoritor, strâmt la inimă, dibaci, sofist, poporul evreu este totuşi autorul celei mai frumoase mişcări de entuziasm dezinteresat despre care se vorbeşte în istorie. Împotrivirea face întotdeauna strălucirea unei ţări. Într-o privinţă, cei mai mari oameni ai unei naţiuni sunt cei pe care ea îi condamnă la moarte. Socrate a făcut strălucirea Atenei, care a socotit că nu poate trăi împreună cu el. Spinoza e cel mai mare dintre evreii timpului său şi a fost îndepărtat de sinagogă din sânul ei, cu ocară. Iisus a fost strălucirea poporului lui Israel, care l-a răstignit.

Un vis uriaş urmărea de secole poporul evreu şi îl împrospăta mereu în decadenţa lui. Străină de civilizaţia profană, Iudeea îşi concentrase asupra viitorului naţional toată puterea iubirii şi dorinţei sale. Ea îşi închipuia că are făgăduiala divină a unui viitor fără sfârşit. Pornind de la această convinegre, Iudeea se îndrepta spre cele mai imposibile legături de idei, încercând schimbările cele mai stranii.

Înainte de robie - când orice viitor terestru al naţiunii se nimicise prin despărţirea triburilor din nord - visa la reîntronarea dinastiei lui David, la împăcarea între cele două părţi ale poporului, la triumful teocraţiei şi al cultului lui Iehova asupra idolatriei.

Între timp, Persia ajunsese la un fel de monoteism.

Sub Achemenizi, Israel se odihni şi sub Xerxes (Asuerus) se făcu temut chiar de către iranieni. Dar pătrunderea triumfătoare şi deseori brutală a civilizaţiei greceşti şi romane în Asia îl trimise din nou la visurile sale.

Iisus, îndată ce începu să gândească, intră în atmosfera înfierbântată pe care o creau, în Palestina, ideile arătate mai sus. Aceste idei nu se învăţau în nicio şcoală, dar pluteau în aer şi au pătruns de la început în sufletul său. Iisus nu a avut niciodată ezitări şi îndoieli. Lipsit de egoism - izvorul tristeţilor noastre - Iisus nu se gândea decât la opera sa, la neamul său şi la omenire. Pe vârful de munte al Nazarethului, Iisus s-a aşezat de zeci de ori fără nicio îndoială. Iisus nu a dat mare importanţă evenimentelor politice din timpul său şi probabil că era puţin informat asupra lor. Dinastia Irozilor trăia într-o lume atât de deosebită faţă de a lui încât, fără îndoială, nu a cunoscut-o decât din auzite şi doar după nume.

Irod cel Mare muri chiar în anul naşterii lui Iisus, lăsând amintiri nepieritoare, monumente care aveau să silească şi posteritatea cea mai răuvoitoare să îi alăture numele de cel al lui Solomon. Era totuşi o operă neterminată, cu neputinţă de continuat. Ambiţios, nelegiuit, rătăcit în lupte religioase încâlcite, acest edomit viclean a avut avantajul pe care-l dau sângele rece şi chibzuiala, lipsite de moralitate, în mijlocul unor fanatici înflăcăraţi. Dar ideea sa, cea a unui regat lumesc al lui Israel, chiar dacă n-ar fi fost un anacronism în epoca în care a conceput-o, ar fi dat greş, ca şi planul asemănător al lui Solomon, în faţa greutăţilor prezentate chiar de caracterul specific al naţiunii. Cei trei fii ai săi nu au fost decât locţiitori ai romanilor, aidoma rajahilor Indiei sub dominaţia engleză. Antipater sau Antipas, tetrarhul Galileei şi al Pereei, căruia Iisus i-a fost supus toată viaţa, era un principe leneş şi neînsemnat, favorit şi linguşitor al lui Tiberiu, prea deseori rătăcit de influenţa rea a celei de a doua soţii, Irodiada. Filip, tetrarhul Gaulonitidei şi Bataneei, în ţinuturile căruia Iisus a călătorit de multe ori, era un cârmuitor cu mult mai bun. Cât priveşte pe Arhelasu, etnarhul Ierusalimului, Iisus nu l-a putut cunoaşte, căci avea abia vreo 10 ani când, acest om slab şi fără caracter, violent uneori, a fost înlăturat de către Cezar August.

În acest fel, Ierusalimul pierdu şi ultima urmă de autonomie. Unită cu Samaria şi Idumeea, Iudeea forma un fel de anexă a provinciei Siria, unde senatorul Publius Sulpicius Quirinius, un personaj foarte cunoscut în lumea consulilor, era delegat imperial. O serie de procuratori romani, subordonaţi pentru marile chestiuni delegatului imperial al Siriei: Coponius, Marcus Ambivius, Annius Rufus, Valerius Gratus şi, în sfârşit, în anul 26 al erei noastre, Pontus Pilatus, se perindară, preocupaţi fără încetare să stingă vulcanul care sta să le izbucnească în picioare.

În tot acest timp, răscoale dese, aţâţate de mozaici zeloşi, nu încetară să tulbure Ierusalimul. Moartea răsculaţilor era asigurată. Dar când era vorba de păstrarea Legii, ei chiar căutau moartea. Răsturnarea drapelelor, distrugerea operelor de artă înălţate de Irod şi, acolo unde legile mozaice nu erau totdeauna respectate, răzvrătirea împotriva pajurelor pline de promisiuni ridicate de procuratori. Iuda, fiul lui Sarifeu, şi Matei, fiul lui Margalot, doi celebri cunoscători ai Legii, formară astfel un partid de agresiune îndrăzneaţă împotriva ordinei stabilite, care se menţinu şi după supliciul lor. Samaritenii erau tulburaţi de mişcări de acelaşi fel. Începură să se ivească "zeloţii" sau "sicarii", ucigaşii pioşi, gata să-şi asume misiunea de a ucide pe toţi cei care, după părerea lor, se depărtau de Lege.

Reprezentanţii unei concepţii cu totul diferite, făcătorii de minuni, consideraţi un fel de fiinţe divine, găseau crezare, consecinţă a nevoii imperioase de supranatural şi dumnezeiesc pe care o resimţea acel secol.

O mişcare cu mult mai multă influenţă asupra lui Iisus a fost aceea a lui Iuda Gaulonitul sau galileeanul. Dintre toate obligaţiile la care era supusă ţara de curând cucerită de Roma, cel mai rău văzut era censul. Această măsură, care surprinde totdeauna popoarele puţin obişnuite cu sarcinile marilor administraţii centrale, era de nesuportat, mai ales pentru evrei. Încă din timpul lui David, un recensământ a provocat proteste violente şi ameninţări ale profeţilor. Censul, într-adevăr, era baza impozitului, or, impozitul, după ideile teocraţiei pure, era aproape o nelegiuire. Banul din vistieria publică era considerat ban furat.

Recensământul poruncit de Quirinius (anul 6 al erei creştine) trezi din nou, cu putere, aceste idei, provocând o mare fierbere. În provinciile de nord izbucni o mişcare. Un oarecare Iuda, din oraşul Gamala, pe malul de apus al lacului Tiberiadei şi un fariseu, numit Sadok, negând legitimitatea impozitului, îşi făcuseră numeroşi adepţi şi ajunseseră la o revoltă pe faţă.

Maximele fundamentale ale acestei şcoli spuneau că nu trebuie să numeşti pe nimeni "stăpâne", acest titlu cuvenindu-i-se numai lui Dumnezeu, şi că libertatea e mai scumpă decât viaţa. Iuda a fost, de bună seamă, şeful unei secte galileene, preocupat de ideile mesianice, şi a ajuns la o mişcare politică. Procuratorul Coponius nimici răscoala gaulonitului, dar şcoala rămase şi îşi păstra aceiaşi conducători. Sub conducerea lui Menahen, fiul întemeietorului, şi a unui anumit Eleazar, rudă a sa, o găsim din nou foarte activă în timpul ultimelor lupte ale evreilor împotriva romanilor.

Poate că Iisus l-a văzut pe acest Iuda, care a conceput revoluţia evreilor într-un chip atât de deosebit faţă de el. În orice caz, i-a cunoscut şcoala şi probabil că axioma sa asupra dinarului lui Cezar a pronunţat-o ca o reacţie împotriva rătăcirii aceluia.

Înţeleptul Iisus, departe de orice răscoală, a profitat de greşeala înaintaşului său, visând o altă împărăţie şi o altă izbăvire.

Galileea era un fel de cuptor uriaş, în care se agitau în clocot elementele cele mai diferite. Urmarea acestor fierberi a fost un dispreţ extraordinar faţă de viaţă, sau mai bine zis, un fel de poftă pentru moarte. În marile mişcări fanatice, experienţa nu contează. Foarte aspră în unele privinţe, dar încă nu prea supărătoare, dominaţia romană îngăduia multă libertate. Aceste mari stăpâniri brutale, grozave în pedepse, nu erau bănuitoare ca puterile care au drept scop numai paza. Îngăduiau să se facă orice până în ziua în care credeau că trebuie să intervină. În toată viaţa lui hoinară, Iisus nu a fost niciodată stânjenit de poliţie. O astfel de libertate şi, mai presus de orice, norocul Galileei de a fi mult mai puţin încătuşată e pedanteria fasriseilor, îi dădeau acestui ţinut o îndreptăţită prioritate asupra Ierusalimului. Revoluţia sau, cu alte cuvinte, aşteptarea Mesiei, preocupa toate minţile. Se credeau în ajunul reînnoirii celei mari. Scriptura, răsucită în toate felurile, alimenta cele mai mari speranţe. În fiecare rând al scrierii simple a Vechiului Testament, ei vedeau asigurarea că, programul domniei viitoare, avea să aducă pacea drepţilor şi să pecetluiască pentru vecie opera lui Dumnezeu.

Galileea 

Orice popor sortit unui destin înalt trebuie să fie o mică lume completă, care să cuprindă cei doi poli opuşi. În toate timpurile, această împărţire în două grupe de interese diferite şi idei diferite a poporului evreu a fost un izvor de fecunditate morală.

Mai puţin strălucită într-o anume privinţă decât dezvoltarea Ierusalimului, cea din nord a fost totuşi mai fecundă. Cele mai vii opere ale poporului evreu veniseră întotdeauna de acolo. O lipsă completă a sentimentului naturii, orientarea spre arid, îngust şi sălbatic, au imprimat tuturor operelor ierusalimite un caracter măreţ, dar trist, uscat şi respingător. Cu doctorii săi solemni, cu canonicii săi lipsiţi de gust, cu evlavioşii săi ipocriţi şi melancolici, Ierusalimul nu ar fi cucerit omenirea. Nordul a dat lumii pe sfioasa Sulamita, umila Cananeancă, înflăcărata Magdalena, bunul părinte Iosif, Fecioara Maria. Nordul singur a creat creştinismul. Ierusalimul, dimpotrivă, e adevărata patrie a iudaismului îndărătnic, care, întemeiat de farisei şi fixat prin Talmud, a trecut prin evul mediu şi a ajuns până la noi.

Galileea este o ţară foarte verde, foarte umbrită, foarte surâzătoare, adevărata patrie a "Cântării cântărilor" şi a cântecelor celui mai iubit. În martie şi aprilie, câmpia e un covor de flori de un colorit fără seamăn. Animalele sunt mici, dar foarte blânde. Turturele subţiri şi iuţi, mierle albastre, atât de uşoare încât se sprijină pe o buruiană fără să o aplece, ciocârlii moţate, care intră aproape sub picioarele călătorului, broaşte ţestoase mici, de pârâu, cu ochi ageri şi blânzi, berze pudice şi serioase, lepădându-se de orice sfială, lasă omul să se apropie oricât de mult şi parcă-l şi cheamă.

În nicio ţară din lume, munţii nu se întind mai armonios şi nu inspiră gânduri mai înalte. Iisus pare să-i fi iubit în mod deosebit.

Această ţară frumoasă, devenită astăzi, în urma sărăciei grozave pe care islamismul a adus-o în viaţa oamenilor, e acum atât de posomorâtă şi tristă, dar unde omul nu a putut încă distruge, arată blândeţe, duioşie. În timpul lui Iisus avea, cu prisosinţă, bunăstare şi veselie. Galileenii treceau drept energici, viteji şi muncitori. În afară de Tiberiada, ridicată de Antipas în cinstea lui Tiberiu (pe la anul 15) în stil roman, Galileea nu avea nicio cetate mare. Ţara era totuşi foarte populată, plină de orăşele şi sate mari, cultivată cu pricepere peste tot. Din ruinele rămase după fosta strălucire, se ghiceşte un popor agricol, neînzestrat pentru artă, fără gust pentru lux, nepăsător la frumuseţile formei, doar idealist. Câmpia era bogată în ape limpezi şi în fructe, conacele mari erau umbrite de vii şi smochini, grădinile erau pline de mere, nuci şi rodii. Vinul era minunat, dacă îl socotim după cel pe care evreii îl mai au încă la Safed şi care se bea mult. Această viaţă uşor mulţumită nu ducea la materialismul greoi al zilelor noastre, ci se spiritualiza în visuri etnice, într-un fel de misticism poetic, care asemuia cerul cu pământul...

Lăsaţi-l pe asprul Ioan Botezătorul să propovăduiască pocăinţa, să trăiască în tovărăşia şacalilor, mâncând lăcuste. De ce ar posti prietenii soţului, când soţul e cu ei?

Veselia va face parte din Împărăţia lui Dumnezeu...

Toată istoria începuturilor creştinismului a devenit o astfel de delicioasă pastorală.

Iisus trăia şi creştea în acest mediu îmbătător. Din copilărie, a făcut aproape în fiecare an drumul la Ierusalim, pentru sărbători. Pelerinajul era pentru evreii din provincie o solemnitate plină de farmec. Serii întregi de psalmi cântau fericirea de a călători aşa în familie, timp de câteva zile, primăvara, printre văi şi coline, toţi având în perspectivă minunăţiile Ierusalimului, groaza de tinda sacră a templului, bucuria fraţilor de a locui împreună. Calea pe care o urma de obicei Iisus în aceste călătorii era aceea urmată şi astăzi, prin Ginea şi Sihem. Între Sihem şi Ierusalim ea era foarte tristă, dar vecinătatea vechilor sanctuare din Silo şi Bethel, pe lângă care treceau, ţineau sufletul treaz.

Ain-el-Haraime, ultima escală, e un loc melancolic şi încântător, şi puţine impresii o egalează pe cea pe care o ai oprindu-te acolo pentru popasul de noapte.

Valea e strâmtă şi întunecoasă, iar o apă neagră iese din stâncile săpate de mormintele care îi formează pereţii. Este "valea plângerii" sau a apelor care se preling, cântată ca unul din popasurile drumului într-un minunat psalm, devenit, pentru misticismul domol şi trist al evului mediu, simbolul vieţii. Şi a doua zi, în zori, vei ajunge la Ierusalim...

Israel - Ierusalim, Muntele Măslinilor

Mai puteţi citi şi:
COPILARIA SI TINERETEA LUI IISUS

EDUCATIA LUI IISUS SI IDEILE IN CARE A FOST CRESCUT

IDEILE LUI IISUS DESPRE DUMNEZEU TATĂL ŞI DESPRE O RELIGIE CURATĂ

Sursa articolelor pe această temă: Ernest Renan, Viaţa lui Iisus. 

Max's concept.

© Copyright 2018 MAX'S CONCEPT

Creștinism - EDUCAŢIA LUI IISUS ŞI IDEILE ÎN CARE A FOST CRESCUT

Natura surâzătoare şi grandioasă din locul său natal, Nazareth, a fost singura educaţie a lui Iisus. Desigur, a învăţat să scrie şi să citească după metoda din Orient, care constă în a pune în mâna copilului o carte pe care, repetând-o în cor cu ceilalţi colegi, o învaţă pe de rost. Învăţătorul din şcolile orăşelelor evreieşti era "hazzanul", sau cititorul din sinagogă. Iisus nu prea a mers la şcolile mai răsărite de scribi (poate nici nu erau în Nazareth) şi nu avea niciunul din titlurile unui om de ştiinţă. Ar fi totuşi o mare greşeală să ne închipuim că Iisus era un neştiutor. Pentru noi, educaţia din şcoală face o deosebire clară între cei care au primit-o şi cei care au fost lipsiţi de ea, în ceea ce priveşte valoarea lor personală. Nu tot aşa se petreceau lucrurile în Orient şi, în general, în acele timpuri străvechi. Starea de necioplire în care rămâne la noi, în urma unei vieţi izolate şi individuale, cel care n-a umblat la şcoală, e necunoscută în aceste societăţi, unde eeducaţia morală şi mai ales spiritul timpului se transmiteau prin legăturile continue dintre oameni. Arabul care nu a avut niciun învăţător e, totuşi, de multe ori, foarte distins, deoarece cortul e un fel de academie mereu deschisă, în care, din întâlnirea oamenilor bine crescuţi, se poate naşte o mare mişcare intelectuală şi chiar literară. Purtările frumoase şi ascuţimea minţii nu au nimic în comun, în Orient, cu ceea ce numim noi educaţie. Ba, dimpotrivă, omenii cu şcoală trec de multe ori predanţi şi prost educaţi. În această stare socială, neştiinţa, care la noi îl condamnă pe om la un rang inferior, în Orient e o condiţie a faptelor mari şi a originalităţii.

Ilustraţie, 1895. Curs părintesc

Comerciant arab

Nu se prea crede că Iisus a ştiut greceşte, limbă puţin răspândită în Iudeea, cu excepţia claselor care luau parte la cârmuire şi a oraşelor locuite de păgâni, cum era Cesareea. Limba maternă a lui Iisus era dialectul sirian împestriţat cu ebraica, grai care se vorbea atunci în Palestina. Cu atât mai probabil e că nu a cunoscut deloc cultura greacă. Această cultură era proscrisă de către doctorii palestinieni, care aruncau acelaşi blestem "asupra celui care creşte porci şi a celui care îşi învaţă fiul ceva despre cultura greacă". În orice caz, cultura greacă nu pătrunsese în oraşele mici ca Nazarethul. Chiar şi la Ierusalim, greaca era foarte puţin studiată. Studiile greceşti erau considerate primejdioase şi servile şi se spunea că sunt bune cel mult ca podoabe pentru femei. Numai învăţătura Legii trecea drept liberală şi demnă de un om serios. Un savant rabin, întrebat când era bine să înveţe copiii "înţelepciunea greacă", răspunsese: "În ceasul când nu e nici zi şi nici noapte".

Deci, nici direct, nici indirect, nu a ajuns vreun element al doctrinei profane până la Iisus. Iisus nu a cunoscut nimic în afară de iudaism, sufletul său păstrând acea sinceră naivitate pe care cultura întinsă şi variată o slăbeşte întotdeauna. Chiar fiind în sânul iudaismului, el a rămas străin de multe eforturi, uneori paralele cu ale sale. Pe de o parte, viaţa pioasă a esenienilor sau a terapeuţilor, pe de alta, frumoasele încercări de filozofie religioasă ale şcolii iudaice din Alexandria, al cărei ingenios interpret era Filon, contemporanul său, i-au fost necunoscute. Desele asemănări dintre el şi Filon, acele minunate maxime despre iubirea lui Dumnezeu, mila, odihna întru Domnul, ecouri din Evanghelie şi scrierile strălucitului gânditor alexandrin, vin din tendinţele comune pe care cerinţele timpului le inspirau tuturor sufletelor înalte.

Din fericire pentru el, nu a cunoscut nici măcar scolastica bizară care se învăţa la Ierusalim şi care trebuia să alcătuiască în curând Talmudul. Chiar dacă fusese adusă în Galileea de câţiva farisei, Iisus nu îi frecventa, şi când atinsese mai târziu această cazuistică naivă, ea nu îi inspiră decât dezgust.

Cu toate acestea, se poate presupune că principiile lui Hillel nu i-au fost necunoscute. Hillel, cu 50 de ani înaintea lui, pronunţase aforisme foarte asemănătoare cu ale sale.

Prin sărăcia lui îndurată cu smerenie, prin atitudinea luată împotriva ipocriţilor şi a preoţilor, Hillel a fost adevăratul maestru al lui Iisus, dacă se poate vorbi de un maestru în cazul unei atât de înalte originalităţi.

Citirea cărţilor Vechiului Testament l-a impresionat mult. Canonul cărţilor sfinte se compunea din două părţi principale: Legea - adică Pentateucul, şi Profeţii - aşa cum îi avem noi astăzi. Pentru aceste cărţi exista o vastă metodă de interpretare alegorică, extrăgându-se din ele tot ce era potrivit aspiraţiilor timpului. Dar adevărata poezie a Bibliei, care le scăpa doctorilor din Ierusalim, s-a relevat din plin în geniul lui Iisus.

Se pare că Legea nu l-a încântat prea mult şi credea că poate face una mai bună.

Dar poezia religioasă a psalmilor s-a potrivit de minune cu sufletul lui liric. Aceştia i-au rămas ca hrană şi sprijin pentru toată viaţa. Profeţii, îndeosebi Isaia şi urmaşul său din timpul captivităţii, cu strălucitoarele lor visuri despre viitor, i-au fost adevăraţii maeştri.

Profetul Isaia

Fără îndoială, Iisus a citit şi scrierile apocrife, adică scrieri destul de noi, ai căror autori, pentru a căpăta o autoritate ce nu se mai acorda decât scrierilor străvechi, se ascundeau sub numele profeţilor şi ale patriarhilor.

L-a impresionat mai ales una din aceste cărţi: cea a lui Daniel. Această carte, compusă de un evreu exaltat din vremea lui Antiohus Epifanul şi pusă la adăpostul numelui unui vechi înţelept, era rezumatul spiritului ce domina în acel timp. Autorul său, adevăratul creator al filozofiei istoriei, îndrăznise pentru prima dat să nu vadă, în mişcarea din lume şi în şirul stăpânirilor, decât o serie de fapte subordonate destinului poporului evreu. Iisus s-a lăsat pătruns la început de aceste speranţe înalte.

Poate că a citit şi cărţile lui Enoch, considerate atunci ca şi cărţi sfinte, precum şi alte scrieri de acest fel, care aveau un mare răsunet în imaginaţia populară.

Venirea Mântuitorului, cu strălucirea şi grozăvia sa, popoarele năruindu-se unele peste altele, cataclismul cerului şi al pământului, au alcătuit hrana obişnuită a imaginaţiei sale, deoarece se presupunea că aceste schimbări se vor îndeplini curând, iar ordinea supranaturală în care îl transportau astfel de viziuni, lui i s-a părut la început foarte simplă şi naturală.

Faptul că nu avea cunoştinţe generale asupra universului rezultă din fiecare rând al celor mai autentice cuvântări ale sale. Pământul întreg i se înfăţişa împărţit în împărăţii, care se războiesc între ele. Se pare că nu ştia de "pacea romană" şi de noua stare socială care apăruse în secolul său. Nu a avut nicio idee precisă despre puterea romană, dar numele lui Cezar a ajuns până la el.

Cezar August

A văzut construindu-se, în Galileea sau împrejurimi, în Tiberiada, Iuliada, Diocesareea, Cesareea, lucrări măreţe ale Irozilor, lucrări impunătoare prin care ei vroiau să-şi dovedească admiraţia pentru civilizaţia romană şi devotamentul faţă de membri familiei lui August. Printr-un capriciu al soartei, numele (curios stâlcite) ale acelor lucrări măreţe, desemnează astăzi cătunele mizerabile ale beduinilor.

Arhitectura aceasta de ochii lumii, ajunsă în Iudeea prin multe transporturi, aceste sute de coloane de acelaşi diametru, podoabele unei oarecare "străzi Rivoli" lipsite de gust, iată ce numea el "Împărăţiile lumii şi toată strălucirea lor". Dar acest lux de a comanda, această artă administrativă şi oficială îi displăceau. Îl încântau satele din Galileea, amestec încâlcit de colibe, arii şi teascuri tăiate în stâncă, fântâni, morminte, smochini, măslini. A rămas mereu aproape de natură. Considera curtea regilor ca un loc în care oamenii poartă haine frumoase. Fermecătoarele imposibilităţi care mişună în parabolele sale, când vorbeşte despre regi şi bogătaşi, dovedesc că nu a conceput societatea aristocratică decât ca un tânăr ţăran, care priveşte lumea prin prisma naivităţii sale.

Cu atât mai puţin a cunoscut ideea cea nou creată de ştiinţa greacă, baza oricărei filozofii, confirmată întru totul de ştiinţa modernă: excluderea forţelor supranaturale, cărora naiva credinţă a timpurilor vechi le atribuia cârmuirea universului. În această privinţă, Iisus nu se deosebea deloc de compatrioţii săi. Miraculosul nu avea pentru el nimic excepţional, ci era cu totul obişnuit. Noţiunea de supranatural, cu imposibilităţile sale, nu apare decât în ziua în care se naşte ştiinţa experimentală a naturii.

Un om cu totul străin de orice idee de fizică şi care crede că schimbă mersul norilor prin rugăciune, îndepărtează boala şi chiar moartea, nu găseşte nimic extraordinar într-o minune, căci întreaga succesiune a evenimentelor e pentru el rezultatul voinţei libere a Divinităţii. Dar, în inima sa largă, o astfel de credinţă producea efecte cu totul deosebite de cele la care ajungeau oamenii de rând. La aceştia, credinţa în intervenţia specială a lui Dumnezeu ducea la o credulitate neroadă şi la păcălelile şarlatanilor.

Pentru Iisus ea era legată de o noţiune pătrunzătoare a raporturilor obişnuite dintre om şi Dumnezeu şi de o încredere exagerată în puterile omului.

Toate acestea sunt erori frumoase, care au constituit şi principiul puterii sale. Căci dacă, într-o zi, fizicianul şi chimistul aveau să le găsească cusururi, ele dădeau asupra lui o putere pe care nicun om nu a mai avut-o înainte, şi nici după el.

Iisus şi-a relevat de timpuriu caracterul său deosebit. Legenda ni-l arată în copilărie revoltat împotriva autorităţii părinteşti şi ieşind din calea obişnuită pentru a-şi urma chemarea. E sigur că legăturile de rudenie au însemnat foarte puţin pentru el.

Se pare că familia sa nu l-a prea iubit, iar el era uneori aspru cu ea.

Iosif din Nazareth

Fecioara Maria şi pruncul

Iisus, ca toţi oamenii preocupaţi numai de o idee, nu a fost prea interesat de legăturile sale de sânge. Singura legătură pe care o recunosc acest tip de firi este cea de idei. "Iată pe mama şi pe fraţii mei - spunea arătând cu mâna spre discipolii săi. Iată pe fratele şi pe sora mea, cei ce fac voia tatălui meu!"

Oamenii simpli nu-l înţelegeau imediat şi se spune că, într-o zi, o femei strigă, trecând pe lângă el: "Ferice de pântecele care te-a purtat şi de sânul pe care l-ai supt!"

"Fericit, mai curând - răspunse el - e acela care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl urmează!".

Mai puteţi citi şi:
Contextul istoric si politic din timpul vietii lui Iisus

Copilăria şi tinereţea lui Iisus

Ideile lui Iisus despre Dumnezeu Tatăl şi despre o religie curată

Sursa articolelor pe această temă: Ernest Renan, Viaţa lui Iisus.

Max's concept.

© Copyright 2018 MAX'S CONCEPT

Creștinism - COPILĂRIA ŞI TINEREŢEA LUI IISUS

Evenimentul cel mai însemnat al istoriei lumii este schimbarea prin care cele mai nobile părţi ale omenirii au trecut de la vechile religii, cuprinse sub numele vag de păgânism, la o religie întemeiată pe unitatea divină, trinitatea, încarnarea trimisului lui Dumnezeu. Acestei conversiuni i-au trebuit aproape o mie de ani să se îndeplinească. Formarea noii religii a durat, ea însăşi, vreo trei sute de ani. Dar originea schimbării despre care vorbim e un fapt petrecut în timpul domniilor lui Cezar Flavius Augustus Vespasianus şi a lui Tiberiu. Atunci a trăit fiinţa superioară care, prin iniţiativa sa îndrăzneaţă şi prin iubirea pe care a ştiut să o inspire, a creat subiectul şi a fixat punctul de plecare al credinţei viitoare a omenirii.

Iisus s-a născut în Nazareth, un orăşel din Galileea, care nu era deloc vestit până atunci. Toată viaţa i s-a spus "Nazariteanul" şi numai printr-un subterfugiu destul de încurcat s-a putut crea legenda că s-a născut la Betleem. Acest subterfugiu a fost necesar ca urmare a rolului atribuit ulterior lui Iisus. Nu se cunoaşte data precisă a naşterii lui, dar cu siguranţă s-a întâmplat sub domnia lui Cezar Flavius Augustus Vespasianus, pe la anul 750 de la înfiinţarea Romei, probabil cu câţiva ani înainte de anul 1 al erei pe care toate popoarele civilizate o socotesc din ziua în care s-a născut.

Populaţia Galileei era foarte amestecată. Această provincie număra printre locuitorii ei, pe vremea lui Iisus, mulţi de alt neam decât evreii: fenicieni, sirieni, arabi şi chiar greci. Convertirile la iudaism nu erau rare în astfel de ţări mixte. Deci, e cu neputinţă să ridicăm chestiunea rasei şi să cercetăm ce fel de sânge curgea în venele celui care a contribuit, în cea mai mare măsură, la nesocotirea diferenţelor de rase şi sânge în omenire.

Iisus a provenit din popor. Tatăl său, Iosif, şi mama sa, Maria, erau de condiţie modestă, fiind lucrători şi trăind din munca lor, în acea stare atât de obişnuită în Orient, care nu e nici belşug, nici sărăcie.

Simplitatea vieţii în astfel de ţinuturi, înlăturând nevoia confortului, face privilegiul bogăţiei aproape inutil şi, din toţi oamenii, săraci de bună voie. Pe de altă parte, lipsa totală de interes faţă de artă şi pentru ceea ce înseamnă eleganţa vieţii materiale, imprimă casei aceluia căruia nu-i lipseşte nimic, înfăţişarea de sărăcie. Oraşul Nazareth de pe vremea lui Iisus nu era prea deosebit de cel de astăzi. Vedem şi astăzi în drumurile pietroase, sau în micile răscruci care despart locuinţele, străzile pe care Iisus s-a jucat în copilărie. Casa lui Iosif semăna mult, desigur, cu aceste dughene sărăcăcioase, luminate prin uşă, servind în acelaşi timp de tarabă, bucătărie, odaie de dormit, având drept mobilă o rogojină, câteva perne pe jos, un vas sau două de pământ şi un cufăr pictat.

Familia, provenită din una sau mai multe căsătorii, era destul de numeroasă. Iisus avea fraţi şi surori, între care se crede că el era cel mai mare. Toţi au rămas necunoscuţi căci, se pare, cei patru inşi care sunt daţi drept fraţii săi şi dintre care unul, Iacob, a ajuns vestit în primii ani de dezvoltare a creştinismului, îi erau veri primari. Într-adevăr, Maria avea o soră cu acelaşi nume, care se căsătorise cu un oarecare Alfeu sau Cleophas (se pare că aceste două nume aparţin aceleiaşi persoane) şi devenise mama mai multor fii, care au avut un rol important între primii discipoli ai lui Iisus. Aceşti veri primari, care se alăturară tânărului învăţător, pe câtă vreme fraţii săi îi stăteau împotrivă, luară numele de "fraţi întru Domnul". Adevăraţii fraţi ai lui Iisus, ca şi mama lor, n-au avut importanţă decât după moartea lui. Şi chiar şi atunci, nu au ajuns atât de respectaţi ca verii lor, a căror creştinare fusese spontană şi care, pare-se, au dovedit mai multă tărie de caracter în comportament.

La Nazareth s-au căsătorit surorile sale şi aici şi-a petrecut el primii ani ai tinereţii. Nazarethul era un orăşel aşezat într-o vale a munţilor cre închid, spre nord, Câmpia Esdrelonului. Populaţia e acum de vreo 4000 de suflete şi e posibil să nu se fi schimbat prea mult. Iarna, frigul e aspru şi clima sănătoasă. Oraşul, ca toate aşezările evreieşti din acel timp, era format dintr-o grămadă de colibe construite fără stil şi trebuie să fi avut acea înfăţişare uscată şi sărăcăcioasă a satelor din ţările orientale. Casele, pe cât se pare, nu se deosebeau mult de acele cuiburi de piatră, fără aspect, care acoperă astăzi părţile cele mai bogate ale Libanului şi care, ascunse între vii şi smochini, sunt totuşi foarte plăcute. De altfel, împrejurimile sunt minunate şi nici un loc pe lume nu ar fi fost atât de potrivit pentru visul fericirii absolute.

Chiar şi astăzi, Nazarethul e încă un locaş desfătător, poate singurul din Palestina unde sufletul se simte puţin eliberat de povara care îl apasă în mijlocul acestui pustiu fără pereche.

Locuitorii sunt politicoşi şi surâzători, grădinile verzi şi răcoroase.

Antoniu Martirul, la sfârşitul secolului al VI-lea, face un tablou încântător al fertilităţii împrejurimilor, pe care le compară cu raiul. Câteva văi dinspre apus îndreptăţesc din plin descrierea. Fântâna, unde se concentra altădată viaţa şi veselia orăşelului, e azi distrusă: jgheaburile sale crăpate nu mai au decât apă tulbure. Dar frumuseţea femeilor care se adună acolo seara, această frumuseţe remarcată încă din secolul al VI-lea şi în care se vedea un dar al Fecioarei Maria, s-a păstrat uimitor de bine. E tipul sirian în toată graţia sa plină de melancolie. Fără îndoială, Maria se afla acolo în fiecare zi şi îşi aştepta rândul, cu ulciorul pe umăr, în şirul tovarăşelor sale rămase în întuneric. Antoniu Martirul observa că femeile evreice, care în alte părţi îi dispreţuiesc pe creştini, sunt aici pline de blândeţe. Şi astăzi încă, ura religioasă e mai puţin puternică în Nazareth, decât în alte părţi.

Din oraş, priveliştea e restrânsă, dar, dacă urci puţin şi ajungi pe platforma biciuită necontenit de briză, care domină şi casele cele mai înalte, perspectiva e minunată.

La apus, se întind contururile cele mai frumoase ale Carmelului, terminate cu un vârf prăpăstios, care se cufundă parcă în mare. Apoi se desfăşoară dubla creastă care domneşte peste Mageddo, munţii Sichemului, cu locurile lor sfinte din vremea patriarhilor, munţii Gelboe, grupul mic şi pitoresc, de care se leagă amintirea atrăgătoare şi grozavă a lui Sulem şi Endor, Taborul, cu forma sa frumoasă şi rotunjită, pe care cei mai vechi o compară cu un sân.

Muntele Tabor

Printr-o depresiune dintre munţii Sulem şi Tabor, se zăresc valea Iordanului şi câmpiile înalte ale Pereului, care formează spre răsărit o linie neîntreruptă. Spre nord, munţii Safed, plecându-se spre mare, îl ascund pe Sfântul Ioan din Acra, dar lasă ochilor priveliştea golfului Haifa.

Marea Galileei 

Grădinile Bahai - Haifa şi Golful omonim

Acesta a fost orizontul lui Iisus!

Acest loc fermecat, leagănul Împărăţiei lui Dumnezeu, a fost lumea sa ani întregi. Şi chiar în viaţa sa a trecut foarte puţin peste hotarele cunoscute în copilărie. Căci, dincolo, spre nord, se întrevede aproape, pe coastele Hermonului, Cesareea lui Filip, ţinta sa cea mai înaintată în lumea celor buni, iar spre sud se întrezăreşte, dincolo de munţii întunecaţi ai Samariei, trista Iudee, uscată ca de un vânt arzător al despărţirii şi al morţii.

Iudeea

Dacă vreodată lumea rămasă creştină, ajunsă la o concepţie mai bună asupra respectului datorat originilor, va dori să înlocuiască prin locuri sfinte veritabile, sanctuarele false şi meschine de care se leagă credinţa timpurilor străvechi, păgâne, pe această înălţime a Nazarethului îşi va zidi templele. Acolo, în punctul de apariţie a creştinismului şi în centrul de acţiune al creatorului său, ar trebui să se înalţe biserica în care s-ar putea ruga toţi creştinii.

Toto acolo, pe acel pământ în care dorm tâmplarul Iosif şi miile de nazariteni uitaţi, care n-au trecut dincolo de orizontul văii lor, filosoful ar sta mai bine decât în orice alt loc de pe pământ, să privească mersul lucrurilor omeneşti, să se consoleze de nesiguranţa lor, să se încredinţeze asupra scopului divin, pe care lumea îl urmăreşte străbătând nesfârşitele piedici, cu toată vanitatea ei.

Mai puteţi citi şi:
Contextul istoric si politic din timpul vietii lui Iisus

Educaţia lui Iisus şi ideile în care a fost crescut

Ideile lui Iisus despre Dumnezeu Tatăl şi drespre o religie curată

Sursa articolelor pe această temă: Ernest Renan, Viaţa lui Iisus.