Harta Imperiului Roman sub Hadrian, arătând locația goțilot (gotonilor), care la acea vreme locuiau pe malul estic al Vistulei
Migrând spre sud de la Marea Baltică, ostrogoții au construit un imens imperiu care se întindea de la Don, până la râurile Nistru (în Ucraina actuală) și de la Marea Neagră, până la Mlaștinile Pripet (sudul Belarusului). Regatul a atins punctul său culminant sub regele Ermanaric, despre care se spune că s-a sinucis la o vârstă înaintată când hunii i-au atacat pe oameni și i-au subjugat - în jurul anului 370. Deși multe morminte ostrogote au fost excavate la sud și sud-est de Kiev, se știe puțin despre Imperiul lor. Ostrogoții erau probabil deja alfabetizați în secolul al III-lea, iar comerțul lor cu romanii era foarte dezvoltat.
După supunerea lor de către huni, despre ostrogoți nu s-a mai știu nimic timp de aproximativ 80 de ani, după care reapar în Panonia, pe mijlocul fluviului Dunărea, ca federați ai romanilor. Dar o parte dintre ei au rămas în Peninsula Crimeea până când, majoritatea lor s-a mutat în Europa centrală, iar acești ostrogoți din Crimeea și-au păstrat identitatea până în Evul Mediu. După prăbușirea Imperiului hun (455), ostrogoții, sub Teodoric cel Mare, au început să se mute din nou, mai întâi în Moesia (c. 475–488) și apoi în Italia. Teodoric a devenit rege al Italiei în 493 și a murit în 526. A urmat apoi o perioadă de instabilitate în dinastia conducătoare, provocându-l pe împăratul bizantin Iustinian să declare război ostrogoților în anul 535, într-un efort de a smulge Italia din mâna lor. Războiul a continuat cu finaluri variate timp de aproape 20 de ani și a provocat daune nenumărate Italiei, iar ostrogoții nu au mai avut nicio existență națională. Se pare că au fost convertiți la creștinismul arian, la scurt timp după evadarea lor din stăpânirea hunilor, și în această erezie au persistat până la dispariția lor. Toate textele gotice existente au fost scrise în Italia înainte de 554, după care nu s-a mai găsit nimic.
150 - 180. Goţii, seminţie est-germanică originară probabil din S. Scandinaviei sau insula Gotland, stabilită în sec.1 î.Hr. în regiunea Vistulei Inferioare, încep migraţia lor spre SE, în ţinutul stepelor nord-pontice; până în 230 ating gurile Niprului şi ţărmul Mării Negre. În contact cu popoarele nomade iraniene (sarmaţi, alani), ei preiau influenţe ale acestora în domeniul militar (rol sporit al cavaleriei), în cultura materială şi în artă (motive ale artei animaliere). În următorul secol, goţii îşi subordonează coloniile greceşti de pe litoralul nordic al Mării Negre (Olbia, Tyras), precum şi Regatul Bosporan.
Imperiul Roman în anul 117 e.n.
238. Primul atac al goţilor (în alianţă cu carpii) la frontiera romană de la Dunărea de Jos este respins de guvernatorul Moesiei Inferior, Tullius Menophilus. Incursiunile din următorul deceniu (242, 248) devin tot mai incisive, ţinuturi situate tot mai adânc în interiorul Peninsulei Balcanice cad pradă jafului (în anul 254 ajung în faţa oraşului Tesalonic). În acest răstimp, deprinzând arta navigaţiei în Marea Neagră, ei încep pustiirea provinciilor din Asia Mică (253), aventurându-se cu ambarcaţiunile lor uşoare până în Marea Egee (267).
251. Goţii conduşi de Kniva înfrâng armata romană în bătălia de la Abrittus (= Razgrad, Bulgaria), în care însuşi împăratul Decius îşi găseşte moartea.
Decius emperor
267. Mare invazie, pe uscat şi pe mare, a goţilor, aliaţi cu herulii şi cu alte seminţii din nordul Mării Negre, în Asia Mică şi Balcani. Împăratul Gallienus înfrânge în bătălia de pe râul Nestos forţele germanice.
269. Invazie gotă în Peninsula Balcanică; părăsindu-şi ţinutul cu familii şi bunuri, goţii traversează Dunărea urmărind o stabilire durabilă pe teritoriul Imperiului Roman. Victoria repurtată de împăratul Claudiu II la Naissus (= Nis, Iugoslavia), ce îi aduce cognomentul de Gothicus, opreşte pentru câteva decenii alte incursiuni în imperiu.
269. Data tradiţională a separării goţilor în două mari ramuri, care vor cunoaşte în următoarele secole destine diferite: ostrogoţii (greutungii), ramura răsăriteană, se stabilesc între Don şi Nistru, iar vizigoţii (tervingii) între Nistru şi Dunărea de Jos.
Imperiul Roman în 271 e.n.
c. 350. Constituirea, în N Mării Negre, a unui întins regat ostrogot în frunte cu Ermanaric, fondatorul dinastiei Amalilor; el impune hegemonia ostrogotă unui mozaic de triburi germanice, slave şi fino-ugrice aşezate, potrivit informaţiei istoricului Iordanes, între Marea Baltică, Volga şi Marea Neagră.
Altă grupare, minoritară, condusă de Alatheus şi Saphrax, se alătură vizigoţilor, împreună cu care este admisă, în 376, în S Dunării, în Imperiul Roman; alături de vizigoţi, vor participa şi la bătălia de la Adrianopol (378). Un mic număr de goţi au supravieţuit până în epoca modernă în Crimeea şi în Peninsula Taman.
Bustul lui Attila Hunul
380. Ostrogoţii conduşi de Alatheus şi Saphrax se stabilesc ca federaţi în Pannonia, cu încuviinţarea împăratului Gratian.
Harta Europei în 400 e.n.
405 - 406. Sub presiunea hunilor, o grupare ostrogotă refugiată în Pannonia, condusă de Radagaisus, traversează Alpii invadând Italia. După ce asediază fără succes Florenţa, Radagaisus este înfrânt şi ucis de Stilicon în august 406, în bătălia de la Faesulae (= Fiesole) de lângă Florenţa.
Imperiul Hun la 450 e.n.
454. În urma destrămării Imperiului Hun (bătălia de la Nedao), ostrogoţii îşi redobândesc independenţa. Ei se stabilesc, în calitate de federaţi ai Imperiului Roman, în provinciile Norricum şi Pannonia; adoptarea creştinismului în forma sa ariană.
Imperiul lui Attila Hun
469. Sub presiunea scirilor şi a altor populaţii, după lupta de la Bolia ostrogoţii părăsesc Pannonia, aşezându-se în V Peninsulei Balcanice; o parte minoritară, în frunte cu Vidimer, migrează spre apus, topindu-se în marea vizigoţilor din Gallia.
473. F o e d u s (pact, înțelegere) între conducătorul Imperiului Roman de Răsărit, Leon I, şi ostrogoţi; în urma neînţelegerilor cu autorităţile imperiale, ostrogoţii întreprind în următorii ani raiduri în Tracia, Macedonia şi Dalmaţia.
489. La instigaţia curţii din Constantinopol, ostrogoţii (c.150.000) conduşi de Teodoric I, investit cu titlul de Magister militum per Italiam, părăsesc Peninsula Balcanică şi pătrund în Italia, stăpânită de Odoacru.
Monedă cu chipul lui Teodoric I (cel Mare)
493. La capătul a 5 ani de lupte aprige (bătăliile de la Isonzo şi Verona - 489, Adda - 490, asediul Ravennei - 490 - 493), Teodoric devine stăpânul Italiei, unde pune bazele unui regat ostrogot cu reşedinţa la Ravenna, care mai cuprinde Pannonia, Noricum, Raetia, Sicilia. Om de stat energic şi echilibrat ("prefigurarea lui Carol cel Mare" - G. Calmette), Teodoric urmăreşte o politică de convieţuire între elementul roman şi cel germanic, păstrând vechea structură administrativă, dar numind în posturile cheie reprezentanţi ai nobilimii gotice; printre sfetnicii săi se numără şi senatorii romani Boethius şi Cassiodorus. Personalitate covârşitoare în epocă, Teodoric (m. 526) a căpătat treptat atributele miticului, apărând în legendele medievale germanice (Hildebrandslied, Wolfdietrichsage) sub numele de Dietrich din Bern (Verona).
553. Dispariţia Regatului Ostrogot sub loviturile Imperiului Bizantin, în urma înfrângerii şi morţii regelui Teia în bătălia de la Mons Lactarius, de lângă Napoli.
Regatul Ostrogoţilor
Harta Europei în secolul V e.n.
Despre goți și vizigoți mai puteți citi aici:
Sursa acestei serii de articole pe teme istorice: "O ISTORIE A LUMII ANTICE" - compendiu; Internet (poze, hărţi); traduceri din istoria universală.
Max's concept.
© Copyright 2018 MAX'S CONCEPT
