milen. 2 - 1 î.e.n. Iberii sunt prima populaţie a Peninsulei Hispanice menţionată în izvoarele antice. Sub numele generic de iberi (derivat, se pare, de la cel al fluviului Hiberius = Ebru), lumea greco-romană a desemnat triburile autohtone dintre gurile Rhonului şi Coloanele lui Hercule (Gibraltar). Ca şi în cazul altor populaţii europene vechi, originea iberilor rămâne un subiect deschis disputelor: opinii mai vechi îi considerau urmaşi ai unor populaţii africano-mediteraneene migrate dinspre S, altele, mai noi, descendeţi direcţi ai culturilor neolitice aborigene; există şi ipoteze care admit reunite ambele posibilităţi.
Economia populaţiilor iberice este bazată pe agricultură (viţa de vie şi măslinul sunt introduse de coloniştii greci) şi creşterea vitelor (calul ocupând un loc preferenţial). Adevăratul Eldorado al zăcămintelor metalifere, Spania a beneficiat de cele mai bogate mine de argint ale lumii antice, de importante surse de minereuri de fier şi cupru. Aceste bogăţii au atras de timpuriu negustori, colonişti sau cuceritori străini, civlizaţia iberică beneficiind de influenţe cultural-feniciene, celtice, greceşti, cartagineze şi romane. Comunităţile tribale, relativ reduse ca dimensiuni, erau conduse de regi sau principi, asistaţi de un consiliu al bătrânilor şi de adunarea poporului, fiind constituite în jurul unor centre cu caracter urban (superioare celor create în aceeaşi epocă de alte populaţii "barbare" - germani, celţi, etc.). Confederaţiile de triburi erau fragile; reliefând caracterul războinic al iberilor, autorii antici nu uitau să adauge că aceştia sunt refractari oricărei autorităţi. Numărul triburilor iberice menţionate este mare: oretani, carpetani, edetani, sedetani, lergeţi, ş.a., peninsula nefiind unită politic niciodată înainte de cucerirea romană. Religia politeistă este puţin cunoscută; inscripţiile votive, consemnate într-un alfabet propriu (28 de semne derivate din alfabetele punic şi grec), au rămas până astăzi nedescifrate. În domeniul artei se remarcă sculpturile monumentale în piatră, pictura murală (frecvente sunt scenele de vânătoare), ceramica cu decor geometric şi rafinate realizări miniaturale în metal (aur, argint, bronz).
Limbile răspândite în Iberia preromană
1100 (după ~). Fenicienii încep procesul de explorare a coastelor meridionale ale Peninsulei Iberice; factoriile fondate aici se vor transforma în secolele următoare în colonii prospere: Gadir (= Cadix), Abdera (= Adra), Malacca (= Malaga), Sexi (= Almunecar), Lox Toscanos, ş.a. Prima aşezare din Insulele Baleare, Ebusus (= Ibiza), datează din 654 î.e.n.
Ibizza - oraşul vechi
800 - 500 î.e.n. Pătrunderea peste munţii Pirinei, în valuri succesive, a unor triburi celtice care antrenează poate în migraţia lor şi unele elemente germanice. În timp ce în regiunile din S şi E, aflate pe o treaptă superioară de dezvoltare, celţii nu reuşesc să se impună, în Hispania Centrală şi de NE simbioza dintre invadatori şi localnici va da naştere unei noi populaţii, menţionată din sec. 3 î.e.n. de izvoarele istorice sub numele de celtiberi (principalele triburi amintite sunt arevacii, belii, titii, lusonii). Dacă scrisul, moneda, sculptura sau pictura îi sunt necunoscute, lumea celtiberă, organizată în jurul unor puternice centre fortificate, excelează în ceramică, producţia de arme (de la ei preiau legiunile romane spada spaniolă cu dublu tăiş) şi de bijuterii (brăţări şi torquesuri de aur). Războinici aprigi, celtiberii opun în sec. 3 - 2, o îndârjită rezistenţă cartaginezilor, apoi romanilor.
Celtiberienii
sec. 7 - 6 î.e.n. Foceenii, apoi grecii din Massalia, întemeiază pe litoralul de E şi S al Hispaniei o serie de contoare şi colonii: Mainake (lângă Malaga), Akra Leuke (= Alicante), Rhode (= Rosa), ş.a., aflate într-o perpetuă rivalitate cu lumea feniciană.
sec. 5. Cartagina pune bazele unui imperiu maritim propriu în Mediterana Occidentală, în care include şi coloniile feniciene de pe coasta meridională a Peninsulei Iberice şi din Insulele Baleare. Bătălia de la Alalia (540) marchează începutul procesului de eliminare a coloniilor şi contoarelor greceşti de pe coasta mediteraneană a Hispaniei de către cartaginezi.
Iberia înainte de cucerirea cartagineză
237 î.e.n. Generalul Hamilcar Barcas iniţiază în S Peninsulei Iberice o politică de cuceriri, menite a compensa pierderea de către Cartagina a posesiunilor ei din Sicilia, Corsica şi Sardinia la sfârşitul primului război punic (264 - 241). După moartea sa într-o luptă cu tribul oretanilor în regiunea izvoarelor râului Baetis (229), comanda supremă a trupelor cartagineze din Hispania este preluată de ginerele său Hasdrubal, apoi, din 221, de fiul său Hannibal. Tratatul Ebrului (226) delimitează sferele de influenţă romane şi punice în peninsulă; fluviul Ebru este stabilit ca limită nordică a posesiunilor cartagineze.
197 î.e.n. Teritoriile cucerite de Roma în vremea celui de-al doilea război punic sunt organizate sub forma a două provincii - Hispania Citerior (cu reşedinţa la Tarraco) şi Hispania Ulterior (cu sediul la Corduba). Triburile iberice şi celtibere opun timp de aproape două secole o îndârjită rezistenţă încercărilor romane de a ocupa întreaga peninsulă, proces încheiat abia la începutul domniei lui Augustus (19 î.e.n.). Răscoale puternice zguduie în anii 195, 189, 181 - 179 autoritatea romană recent instalată.
154 î.e.n. Izbucnirea în V Peninsulei Iberice a unei răscoale antiromane a triburilor lusitanilor. Viriathus, un fost păstor local, devine în 147 conducătorul luptei pentru independenţă înfrângând armatele romane comandate de praetorul Vetilius (147) şi de consulul Maximus Aemilianus (145), obligând în 140 pe proconsulul Servilianus să capituleze cu întreaga armată. Viriathus este asasinat la instigaţia romanilor în 139, răscoala fiind apoi reprimată.
Războinici iberici
143 - 133 î.e.n. Triburile celtibere din N Hispaniei opun o ultimă şi eroică rezistenţă cuceririi romane, în aşa-numitul război numantin (Bellum Numantianum). P. Cornelius Scipio Aemilianus, învingătorul Cartaginei, cucereşte şi distruge, la capătul unei rezistenţe dârze de 10 luni, ultimul centru celtiber - oraşul Numantia (= Muela de Garray). Peste 2/3 din Peninsula Iberică se află la această dată sub stăpânire romană.
Cartagina
sec. 1 î.e.n. Sunt menţionate pentru prima dată, în opera lui Titus Livius, triburile bascilor (vascones) din N Spaniei, populaţie a cărei origine a rămas până astăzi o enigmă neelucidată a istoriei.
80 - 72 î.e.n. Quintus Sertorius, reprezentant de frunte al taberei popularilor dă curs chemării triburilor lusitane răsculate împotriva Romei, devenind conducătorul unui stătuleţ independent din N Peninsulei Iberice, opus lui L. Cornelius Sulla. General talentat, om politic lucid şi ponderat, Sertorius caută să-şi extindă autoritatea asupra întregii peninsule şi să constituie un stat iberic cu instituţii de tip roman (senat, guvernatori de provincii), stabilind totodată legături cu Mitradates VI Eupator, regele Pontului, cu Spartacus şi cu piraţii din Mediterană. Asasinat în 72, flăcările răscoalei antiromane sunt înăbuşite în anul următor de Consulul Pompeius.
28 - 19 î.e.n. Ultimele triburi libere ale Hispaniei, cantabrii şi asturii din NV peninsulei, sunt supuse, la capătul unor campanii dificile purtate de generalul lui Augustus, Agrippa. Peninsula Iberică, aflată acum în întregime sub stăpânire romană, este împărţită în trei provincii: Hispania Citerior sau Tarraconensis în N, Lusitania în V şi Hispania Ulterior sau Baetica în S. Romanizarea Hispaniei va fi completă, doar bascii reuşind să-şi păstreze limba proprie.
Sursa acestei serii de articole despre istoria antică: "O ISTORIE A LUMII ANTICE" - compendiu; Internet (poze, hărţi); traduceri din istoria universală.
Max's concept.
© Copyright 2018 MAX'S CONCEPT
