Fără să despartă soarta omenirii de cea a micii lor rase, gânditorii evrei sunt primii care au avut cunoştinţă de o teorie generală asupra mersului speciei noastre. Grecia, mereu închisă în ea însăşi şi preocupată numai de certurile dintre orăşelele ei, a avut istorii minunate dar, înainte de epoca romană, în zadar am căutat la ea un sistem general de filozofie a istoriei care să îmbrăţişeze întreaga omenire. Dimpotrivă, evreul, mulţumită unui fel de simţ profetic, a încorporat istoria în religie. Poate că o parte din acest fapt o datorează perşilor. Persia a conceput istoria lumii, încă din timpurile vechi, ca o serie de evoluţii deasupra căreia priveghează câte un profet. Fiecare profet îşi are domnia lui de 1000 de ani şi din aceste epoci succesive se compune urzeala evenimentelor care pregătesc domnia lui Ormuz. La sfârşitul timpurilor, când cercul revoluţiilor se va sfârşi, va veni paradisul etern. Atunci oamenii vor trăi fericiţi, pământul va fi o câmpie, nu va mai exista decât o limbă, o lege şi o cârmuire pentru toţi oamenii. Dar... înălţarea aceasta va fi precedată de calamităţi îngrozitoare. Dahak, Diavolul Persiei, va zdrobi fiarele care-l înlănţuie şi se va năpusti asupra lumii. Doi profeţi vor veni să-i mângâie pe oameni şi să pregătească marea schimbare.
Aceste idei cutreierau pământul şi pătrundeau până la Roma, unde inspirau un ciclu de poeme profetice ale căror idei fundamentale erau: împărţirea istoriei omenirii în perioade, succesiunea zeilor corespunzători acestor perioade, o completă reînnoire a lumii şi, la sfârşit, venirea unei epoci de aur. Cartea lui Daniel, Cartea lui Enoch, unele părţi ale cărţilor sibiline, sunt expresia iudaică a aceleiaşi teorii. Desigur, nu toţi gândeau la fel. Aceste idei au fost adoptate la început de câteva persoane cu imaginaţie vie şi înclinate către doctrine străine. Autorul arid şi mărginit al cărţii Esther nu s-a gândit la restul lumii, decât ca să o dispreţuiască şi să-i dorească răul.
Epicurianul dezamăgit, care a scris Ecleziastul, gândeşte atât de puţin la viitor, încât nu găseşte necesar să muncească pentru copiii săi. În ochii acestui celibatar egoist, ultima expresie a înţelepciunii este să-şi plaseze banii în rente viagere. Dar, în cazul unui popor, lucrurile mari le înfăptuiesc de obicei cei puţini.
Cu marile sale defecte: aspru, egoist, crud, batjocoritor, strâmt la inimă, dibaci, sofist, poporul evreu este totuşi autorul celei mai frumoase mişcări de entuziasm dezinteresat despre care se vorbeşte în istorie. Împotrivirea face întotdeauna strălucirea unei ţări. Într-o privinţă, cei mai mari oameni ai unei naţiuni sunt cei pe care ea îi condamnă la moarte. Socrate a făcut strălucirea Atenei, care a socotit că nu poate trăi împreună cu el. Spinoza e cel mai mare dintre evreii timpului său şi a fost îndepărtat de sinagogă din sânul ei, cu ocară. Iisus a fost strălucirea poporului lui Israel, care l-a răstignit.
Un vis uriaş urmărea de secole poporul evreu şi îl împrospăta mereu în decadenţa lui. Străină de civilizaţia profană, Iudeea îşi concentrase asupra viitorului naţional toată puterea iubirii şi dorinţei sale. Ea îşi închipuia că are făgăduiala divină a unui viitor fără sfârşit. Pornind de la această convinegre, Iudeea se îndrepta spre cele mai imposibile legături de idei, încercând schimbările cele mai stranii.
Înainte de robie - când orice viitor terestru al naţiunii se nimicise prin despărţirea triburilor din nord - visa la reîntronarea dinastiei lui David, la împăcarea între cele două părţi ale poporului, la triumful teocraţiei şi al cultului lui Iehova asupra idolatriei.
Între timp, Persia ajunsese la un fel de monoteism.
Sub Achemenizi, Israel se odihni şi sub Xerxes (Asuerus) se făcu temut chiar de către iranieni. Dar pătrunderea triumfătoare şi deseori brutală a civilizaţiei greceşti şi romane în Asia îl trimise din nou la visurile sale.
Iisus, îndată ce începu să gândească, intră în atmosfera înfierbântată pe care o creau, în Palestina, ideile arătate mai sus. Aceste idei nu se învăţau în nicio şcoală, dar pluteau în aer şi au pătruns de la început în sufletul său. Iisus nu a avut niciodată ezitări şi îndoieli. Lipsit de egoism - izvorul tristeţilor noastre - Iisus nu se gândea decât la opera sa, la neamul său şi la omenire. Pe vârful de munte al Nazarethului, Iisus s-a aşezat de zeci de ori fără nicio îndoială. Iisus nu a dat mare importanţă evenimentelor politice din timpul său şi probabil că era puţin informat asupra lor. Dinastia Irozilor trăia într-o lume atât de deosebită faţă de a lui încât, fără îndoială, nu a cunoscut-o decât din auzite şi doar după nume.
Irod cel Mare muri chiar în anul naşterii lui Iisus, lăsând amintiri nepieritoare, monumente care aveau să silească şi posteritatea cea mai răuvoitoare să îi alăture numele de cel al lui Solomon. Era totuşi o operă neterminată, cu neputinţă de continuat. Ambiţios, nelegiuit, rătăcit în lupte religioase încâlcite, acest edomit viclean a avut avantajul pe care-l dau sângele rece şi chibzuiala, lipsite de moralitate, în mijlocul unor fanatici înflăcăraţi. Dar ideea sa, cea a unui regat lumesc al lui Israel, chiar dacă n-ar fi fost un anacronism în epoca în care a conceput-o, ar fi dat greş, ca şi planul asemănător al lui Solomon, în faţa greutăţilor prezentate chiar de caracterul specific al naţiunii. Cei trei fii ai săi nu au fost decât locţiitori ai romanilor, aidoma rajahilor Indiei sub dominaţia engleză. Antipater sau Antipas, tetrarhul Galileei şi al Pereei, căruia Iisus i-a fost supus toată viaţa, era un principe leneş şi neînsemnat, favorit şi linguşitor al lui Tiberiu, prea deseori rătăcit de influenţa rea a celei de a doua soţii, Irodiada. Filip, tetrarhul Gaulonitidei şi Bataneei, în ţinuturile căruia Iisus a călătorit de multe ori, era un cârmuitor cu mult mai bun. Cât priveşte pe Arhelasu, etnarhul Ierusalimului, Iisus nu l-a putut cunoaşte, căci avea abia vreo 10 ani când, acest om slab şi fără caracter, violent uneori, a fost înlăturat de către Cezar August.
În acest fel, Ierusalimul pierdu şi ultima urmă de autonomie. Unită cu Samaria şi Idumeea, Iudeea forma un fel de anexă a provinciei Siria, unde senatorul Publius Sulpicius Quirinius, un personaj foarte cunoscut în lumea consulilor, era delegat imperial. O serie de procuratori romani, subordonaţi pentru marile chestiuni delegatului imperial al Siriei: Coponius, Marcus Ambivius, Annius Rufus, Valerius Gratus şi, în sfârşit, în anul 26 al erei noastre, Pontus Pilatus, se perindară, preocupaţi fără încetare să stingă vulcanul care sta să le izbucnească în picioare.
Reprezentanţii unei concepţii cu totul diferite, făcătorii de minuni, consideraţi un fel de fiinţe divine, găseau crezare, consecinţă a nevoii imperioase de supranatural şi dumnezeiesc pe care o resimţea acel secol.
O mişcare cu mult mai multă influenţă asupra lui Iisus a fost aceea a lui Iuda Gaulonitul sau galileeanul. Dintre toate obligaţiile la care era supusă ţara de curând cucerită de Roma, cel mai rău văzut era censul. Această măsură, care surprinde totdeauna popoarele puţin obişnuite cu sarcinile marilor administraţii centrale, era de nesuportat, mai ales pentru evrei. Încă din timpul lui David, un recensământ a provocat proteste violente şi ameninţări ale profeţilor. Censul, într-adevăr, era baza impozitului, or, impozitul, după ideile teocraţiei pure, era aproape o nelegiuire. Banul din vistieria publică era considerat ban furat.
Recensământul poruncit de Quirinius (anul 6 al erei creştine) trezi din nou, cu putere, aceste idei, provocând o mare fierbere. În provinciile de nord izbucni o mişcare. Un oarecare Iuda, din oraşul Gamala, pe malul de apus al lacului Tiberiadei şi un fariseu, numit Sadok, negând legitimitatea impozitului, îşi făcuseră numeroşi adepţi şi ajunseseră la o revoltă pe faţă.
Poate că Iisus l-a văzut pe acest Iuda, care a conceput revoluţia evreilor într-un chip atât de deosebit faţă de el. În orice caz, i-a cunoscut şcoala şi probabil că axioma sa asupra dinarului lui Cezar a pronunţat-o ca o reacţie împotriva rătăcirii aceluia.
Înţeleptul Iisus, departe de orice răscoală, a profitat de greşeala înaintaşului său, visând o altă împărăţie şi o altă izbăvire.
Galileea era un fel de cuptor uriaş, în care se agitau în clocot elementele cele mai diferite. Urmarea acestor fierberi a fost un dispreţ extraordinar faţă de viaţă, sau mai bine zis, un fel de poftă pentru moarte. În marile mişcări fanatice, experienţa nu contează. Foarte aspră în unele privinţe, dar încă nu prea supărătoare, dominaţia romană îngăduia multă libertate. Aceste mari stăpâniri brutale, grozave în pedepse, nu erau bănuitoare ca puterile care au drept scop numai paza. Îngăduiau să se facă orice până în ziua în care credeau că trebuie să intervină. În toată viaţa lui hoinară, Iisus nu a fost niciodată stânjenit de poliţie. O astfel de libertate şi, mai presus de orice, norocul Galileei de a fi mult mai puţin încătuşată e pedanteria fasriseilor, îi dădeau acestui ţinut o îndreptăţită prioritate asupra Ierusalimului. Revoluţia sau, cu alte cuvinte, aşteptarea Mesiei, preocupa toate minţile. Se credeau în ajunul reînnoirii celei mari. Scriptura, răsucită în toate felurile, alimenta cele mai mari speranţe. În fiecare rând al scrierii simple a Vechiului Testament, ei vedeau asigurarea că, programul domniei viitoare, avea să aducă pacea drepţilor şi să pecetluiască pentru vecie opera lui Dumnezeu.
Galileea
Orice popor sortit unui destin înalt trebuie să fie o mică lume completă, care să cuprindă cei doi poli opuşi. În toate timpurile, această împărţire în două grupe de interese diferite şi idei diferite a poporului evreu a fost un izvor de fecunditate morală.Mai puţin strălucită într-o anume privinţă decât dezvoltarea Ierusalimului, cea din nord a fost totuşi mai fecundă. Cele mai vii opere ale poporului evreu veniseră întotdeauna de acolo. O lipsă completă a sentimentului naturii, orientarea spre arid, îngust şi sălbatic, au imprimat tuturor operelor ierusalimite un caracter măreţ, dar trist, uscat şi respingător. Cu doctorii săi solemni, cu canonicii săi lipsiţi de gust, cu evlavioşii săi ipocriţi şi melancolici, Ierusalimul nu ar fi cucerit omenirea. Nordul a dat lumii pe sfioasa Sulamita, umila Cananeancă, înflăcărata Magdalena, bunul părinte Iosif, Fecioara Maria. Nordul singur a creat creştinismul. Ierusalimul, dimpotrivă, e adevărata patrie a iudaismului îndărătnic, care, întemeiat de farisei şi fixat prin Talmud, a trecut prin evul mediu şi a ajuns până la noi.
Galileea este o ţară foarte verde, foarte umbrită, foarte surâzătoare, adevărata patrie a "Cântării cântărilor" şi a cântecelor celui mai iubit. În martie şi aprilie, câmpia e un covor de flori de un colorit fără seamăn. Animalele sunt mici, dar foarte blânde. Turturele subţiri şi iuţi, mierle albastre, atât de uşoare încât se sprijină pe o buruiană fără să o aplece, ciocârlii moţate, care intră aproape sub picioarele călătorului, broaşte ţestoase mici, de pârâu, cu ochi ageri şi blânzi, berze pudice şi serioase, lepădându-se de orice sfială, lasă omul să se apropie oricât de mult şi parcă-l şi cheamă.
În nicio ţară din lume, munţii nu se întind mai armonios şi nu inspiră gânduri mai înalte. Iisus pare să-i fi iubit în mod deosebit.
Lăsaţi-l pe asprul Ioan Botezătorul să propovăduiască pocăinţa, să trăiască în tovărăşia şacalilor, mâncând lăcuste. De ce ar posti prietenii soţului, când soţul e cu ei?
Veselia va face parte din Împărăţia lui Dumnezeu...
Toată istoria începuturilor creştinismului a devenit o astfel de delicioasă pastorală.
Iisus trăia şi creştea în acest mediu îmbătător. Din copilărie, a făcut aproape în fiecare an drumul la Ierusalim, pentru sărbători. Pelerinajul era pentru evreii din provincie o solemnitate plină de farmec. Serii întregi de psalmi cântau fericirea de a călători aşa în familie, timp de câteva zile, primăvara, printre văi şi coline, toţi având în perspectivă minunăţiile Ierusalimului, groaza de tinda sacră a templului, bucuria fraţilor de a locui împreună. Calea pe care o urma de obicei Iisus în aceste călătorii era aceea urmată şi astăzi, prin Ginea şi Sihem. Între Sihem şi Ierusalim ea era foarte tristă, dar vecinătatea vechilor sanctuare din Silo şi Bethel, pe lângă care treceau, ţineau sufletul treaz.
Ain-el-Haraime, ultima escală, e un loc melancolic şi încântător, şi puţine impresii o egalează pe cea pe care o ai oprindu-te acolo pentru popasul de noapte.
Valea e strâmtă şi întunecoasă, iar o apă neagră iese din stâncile săpate de mormintele care îi formează pereţii. Este "valea plângerii" sau a apelor care se preling, cântată ca unul din popasurile drumului într-un minunat psalm, devenit, pentru misticismul domol şi trist al evului mediu, simbolul vieţii. Şi a doua zi, în zori, vei ajunge la Ierusalim...
Israel - Ierusalim, Muntele Măslinilor
Mai puteţi citi şi:
COPILARIA SI TINERETEA LUI IISUS
EDUCATIA LUI IISUS SI IDEILE IN CARE A FOST CRESCUT
IDEILE LUI IISUS DESPRE DUMNEZEU TATĂL ŞI DESPRE O RELIGIE CURATĂ
Sursa articolelor pe această temă: Ernest Renan, Viaţa lui Iisus.
Max's concept.
© Copyright 2018 MAX'S CONCEPT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu