LUMEA ROMANĂ - PRINCIPATUL (partea I)

Roma antică s-a format prin unirea unui grup de sate care erau situate în jurul râului Tiber (în italiană Tevere), pe teritoriul Italiei de astăzi. Aceste sate s-au unit formând orașul Roma în jurul anului 750 î.Hr.

<<Râul Tiber, (italianul Fiume Tevere), râul istoric al Europei și al doilea cel mai lung râu italian după Po, care se ridică pe versantul Monte Fumaiolo, un afluent major al lui Appennino Tosco-Emiliano. Are o lungime de 405 km. Curgând într-o direcție în general sudică, trecând printr-o serie de chei pitorești și văi largi, Tiberul curge prin orașul Roma și intră în Marea Tireniană a Mediteranei lângă Ostia Antica. Principalii afluenți sunt: Chiascio, Nestore, Paglia, Nera și Aniene. Sub Roma, Tiberia se întinde într-o deltă, principalul canal fiind Fiumara, Fiumicino funcționând ca o ramură distributivă în partea de nord. Unii scriitori străvechi susțin că era cunoscută inițial ca Albula - o referire la albitatea apelor sale - dar a fost redenumită Tiberis după Tiberin, un rege al Albei Longa (o zonă cu centrul Lago Albano, la sud de Roma), care s-a înecat în apa acestuia.>>

Tipurile de guvernare cunoscute:

• monarhie 753 - 509 BC (î.Hr);
• republică 509 - 27 BC (î.Hr.);
• imperiu 27 BC - 476 AD (d.Hr.).

Guvernarea era împărțită în 3 mari ramuri:

1. Puterea executivă

• 2 lideri ai ramurii executive - consulii aleși de clasa superioară (elita) în fiecare an; îndatoriri: să supervizeze senatul și să comande armata în timpul războaielor;
• alți membri ai puterii executive: colectori de taxe, primari, poliția orașului, alte poziții de putere în cadrul orașului.

2. Puterea legislativă - SENATUL

• un grup de aproximativ 300 de cetățeni onorabili ai orașului;
• cea mai mare parte a puterii legislative era aceea că decidea pe ce pot fi cheltuiți banii și în ce sumă;
• erau aleși prin alegeri libere.

3. Puterea juridică

• formată din 6 judecători;
• decid pedepsele pentru infractori și criminali;
• munca și atribuțiile lor erau similare celor ale judecătorilor de astăzi din India.

Patricieni și plebei:

• la început, toți cetățenii aleși în senat erau patricieni;
• ei controlau legea până când au ajuns să fie singurii cetățeni admiși ca judecători;
• plebeii erau oamenii de rând, care aveau drept de vot liber dar nu puteau ocupa funcții publice, asta până în anul 287 î.Hr., an în care și-au obținut drepturi egale cu patricienii.

Formarea Republicii Romane

Pentru mai mult de 200 de ani, regii au condus Roma. În anul 509 BC (î.Hr.), Roma a devenit republică. Senatul roman era un grup de reprezentanți ai cetățenilor aleși democratic. Senatul era singurul cel mai puternic organism de conducere al Republicii Romane. Sub conducerea unor generali foarte ambițioși, soldații din armată au fost antrenați foarte bine pentru a putea cuceri, în prima etapă, teritoriile din jurul Mării Mediterane. Romanii antici numeau Marea Mediterană ”mare nostrum” (”marea noastră”).

Sfârșitul Republicii Romane

Un general roman de succes și un orator de primă clasă, Julius Caesar a fost guvernatorul teritoriului Galiei, ca și a celor mai multe teritorii învecinate.

Notă: Galia (Gaul - en) era o regiune veche din Europa care corespunde Franței moderne, Belgiei, Olandei de Sud, Germaniei de sud-vest și nordului Italiei. Zona de la sud de Alpi a fost cucerită în 222 î.Hr. de către romani, care au numit-o Cisalpine Gaul. Zona de nord a Alpilor, cunoscută sub numele de Transalpine Gaul, a fost luată de Julius Caesar între 58 și 51 î.Hr. Se crede că foștii locuitori ai Marii Britanii au fost celți sau gali, pe baza similitudinilor găsite în locurile străvechi din Galia și Marea Britanie.

Caesar se temea că Senatul îi va cere să demisioneze și el avea alte idei. Astfel, pe baza planurilor lui, luptând pentru a obține controlul asupra tuturor acestor teritorii, a câștigat și a ajuns un dictator al lumii romane, în perioada de sfârșit a Republicii Romane. Dar, în mai puțin de un an, un grup de senatori furioși au organizat un complot, înjunghiindu-l pe Julius Caesar. Așa a murit Julius Caesar, pe pardoseala Senatului Roman în anul 44 BC (î.Hr.) Moartea lui Julius Caesar a declanșat un război civil care a durat mai mulți ani.

În anul 27 BC (î.Hr.), fiul adoptiv al lui Caesar, Octavian, a devenit primul împărat al Romei. (Imperiul este o națiune sau un grup de națiuni, ale căror teritorii au o conducere unică, un împărat.) Augustus a condus Imperiul Roman pentru mai mult de 40 de ani, perioadă numită ”era augustană”.

Perioada augustană

În această perioadă, imperiul a continuat să se extindă. Augustus a distribuit soldații de-a lungul tuturor frontierelor pentru a apăra pacea în toată lumea romană. În această perioadă, a înflorit comerțul, în special cel cu ulei de măsline, vin, ceramică, marmură și cereale care erau transportate de-a lungul întregii Mări Mediterane. De asemenea, literatura a cunoscut o perioadă de înflorire.

Prima dată fiind monarhie, apoi republică și în final imperiu, toate drumurile au dus la Roma pentru mai mult de 1200 de ani. Roma a avut câțiva generali sclipitori, dar a și suferit din cauza unor generali răi, corupți, cu adevărat nebuni.

Când imperiul a ajuns prea mare pentru a putea fi guvernat efectiv și eficient, armata nu mai era ce trebuia să fie din cauza dezonoarei și corupției unor generali, și a încorporării multor soldați care nu erau romani, ci străini, civilii erau dezbinați de prea multele grupări politice apărute, lipsa de obiectivitate în selectarea generalilor conducători, aceștia începând să fie aleși după data nașterii (astrograme) sau nivelul de violență potențială, nemaiavând lideri competenți, Imperiul Roman a decăzut. 
Începerea folosirii din ce în ce mai mult a sclavilor pentru realizarea diferitelor munci a lăsat mulți romani pe drumuri, fără obiect de activitate și resurse de trai. Bogații au devenit leneși, fiind prea bogați ca să-i intereseze să rezolve problemele Romei. Oamenii săraci erau supuși unor taxe exagerate și unor munci suprasolicitante, devenind nemulțumiți în masă. Taxele au crescut, în timp ce economia (în special comerțul) a scăzut. Populația era în continuă scădere datorită foametei și bolilor.

Aceste lucruri au făcut tot mai dificilă guvernarea.

Partea estică a Imperiului Roman s-a desprins, primind numele de Imperiul Bizantin care a dăinuit pentru încă 1000 de ani.

Familia romană

Familia romană era o familie paternală, fiind condusă de paterfamilias (capul familiei sau stâlpul casei, de obicei bărbatul cel mai în vârstă din familie). Paterfamilias conducea întreaga gospodărie, ce includea nevestele, copiii și sclavii. Romanii își creșteau copiii în casă. Sclavii angajați erau în aproape toate cazurile foarte educați, și de obicei erau greci angajați pentru a se ocupa de copii și a-i învăța.

Băieții erau învățați cum să administreze gospodăria și veniturile familiei, să știe să citească și să scrie, să cunoască principiile morale, valorile familiale, legea, retorica, și în plus cum să se antreneze fizic pentru ca la nevoie să devină soldați în armata imperiului. Fetele erau învățate să citească și să scrie, să țină gospodăria și să administreze veniturile și bunurile acesteia.

Băieții, absolvenți la vârsta de 16 ani, erau considerați adulți și li se permitea să poarte toga.

Capul familiei aranja căsătoria fiicelor. Căsătoria era legală la 12 ani pentru fete și 14 ani pentru băieți, deși căsătoria la aceste vârste fragede nu era un lucru obușnuit. Femeile erau adeseori însoțite de bărbați care le păzeau când mergeau în locuri publice. Căsătoria era menită să fie pe viață, dar erau permise și divorțurile. Femeile singure aveau dreptul să aibă proprietăți, să le administreze sau să le vândă, să aibă propriile venituri, dar nu erau admise în politică și nu aveau voie să dețină funcții publice.

Începând cu secolul II d.Hr., autoritatea capului familiei scade, el nemaiputând să-și vândă copiii ca sclavi sau să-i pedepsească cu moartea, iar femeile nu mai erau obligate să umble păzite de gardieni în locurile publice.

Sclavia era foarte răspândiă în perioada antică și esențială pentru societatea romană. În perioada 200 î.Hr. - 200 d.Hr., numărul sclavilor crescuse atât de mult încât reprezentau 1/3 din populația Romei. Romanii erau dependenți de munca sclavilor, cei mai mulți dintre sclavi fiind foști prizonieri străini de război. Sclavii greci erau căutați ca tutori, doctori, muzicieni și artiști. Ceilalți sclavi erau folosiți pentru a construi drumuri, apeducte și alte proiecte de dezvoltare și înfrumusețare a localităților. Unii sclavi erau tratați bine ani de zile, dar alții erau brutalizați și tratați inuman, în special lucrătorii din mine și cei care făceau agricultură pe scară largă. Unii puteau ajunge sclavi dacă împrumutau bani și nu-i mai puteau restitui, dar majoritatea proveneau din raidurile pentru jafuri și cuceriri ale altor teritorii. Ei erau considerați importanți pentru confortul locuitorilor Romei și ca resursă de forță de muncă. 

Bogații Romei locuiau în case mari gen vile (vilas - un grup de mai multe case). Săracii locuiau în clădiri cu apartamente numite insule (insulae), care aveau cel mult 6 etaje, făcute din beton și care adesea se prăbușeau, pentru că erau construite prost, din materiale slabe. Ele erau amenințate mereu de incendii din cauza folosirii flăcării deschise pentru gătit, torțe și candele pentru iluminat, etc. Chiriile mari obligau familii întregi de săraci să locuiască în insulae de 1 cameră. Fără instalații sanitare sau încălzire centrală, aceste ”insulae” erau inconfortabile și neigienice.

Împărații romani au construit în cadrul imperiului, băi, teatre, stadioane, piețe, temple, care erau destinate uzului public.

De asemenea, împărații obișnuiau să împartă alimente săracilor, în mod gratuit. Peste 200.000 de cetățeni primeau cereale gratis. Spectacolele și sărbătorile erau frecvente în tot imperiul, pentru că porneau de la ideea că dacă dai poporului mâncare destulă și distracții, nu se va mai revolta împotriva clasei superioare. Sintagma ”pâine și circ” datează din acea vreme. Stadioanele mari cum ar fi Colosseum și Circus Maximus erau folosite pentru spectacole cu gladiatori, cai și care de curse și alte distracții. Împăratul Titus a deschis Colosseum-ul în anul 80 AD (d.Hr.), cu 100 de zile de jocuri, timp în care au murit peste 9000 de animale. Circus Maximum era folosit mai mult pentru întreceri la curse de care. Acolo încăpeau pe puțin 250.000 de oameni odată. Erau încă multe alte circuri în Roma antică.

Religia romană

Religia romană căzuse în dizgrație spre sfârșitul perioadei republicane. Augustus a readus în atenție festivalurile și ceremoniile tradiționale pentru a reînvia religia romană. Religia romană era politeistă și se baza pe credința în mai mulți zei, în special zeii greci. Romanii credeau că, practicând ritualurile potrivite, te puteai apropia de zei, ajungând în relații bune cu aceștia. Romanii erau foarte toleranți cu religiile popoarelor cucerite de ei. Religiile estice (orientale) au devenit populare printre romani după cucerirea teritoriilor grecești. Viziunea asupra lui Dumnezeu, a oamenilor și a lumii, era total diferită față de cea greco-romană. Inițial, apărut ca o sectă iudaică, creștinismul a fost promovat în tot imperiul de împăratul Constantin I (sec. al IV-lea d.Hr.), între anii 378 - 395 devenind religia oficială a imperiului. Încă din timpul Imperiului Roman, creștinismul a devenit  cea mai practicată religie în comparație cu restul religiilor.

Economia și transporturile

Balanța economică a fost bine ținută între bogatul și prosperul est, și relativ săracul și înapoiatul vest. Astfel, taxele cele mai mari erau în est, iar banii colectați erau folosiți pentru a cumpăra mărfuri din est și a le trimite în vest. Comerțul a fost puternic stimulat de adoptarea monedei unice pe întreg teritoriul imperiului, dar și de construirea unei  rețele de drumuri care ofereau securitate și permiteau transporturi rapide. Cel mai mare trafic de mărfuri se făcea la Mediterană și se făcea în siguranță.

Italia importa din provinciile imperiului cereale, carne, materii prime. Comercianții aduceau mătăsuri, lenjerii de pat, sticlărie, bijuterii, mobilă din Asia. Roma și Alexandria au devenit puternice centre comerciale. Activitatea comercială s-a dezvoltat datorită teritoriilor din jurul Mării Mediterane, drumurile care o înconjurau și legau localitățile imperiului între ele însuma 50.000 de mile. Cele mai multe drumuri au fost modernizate în scopuri militare, dar transportul maritim fiind mai ieftin decât cel pe uscat, majoritatea mărfurilor erau transportate pe mare. Economia Romei nu era nici pe departe atât de complexă ca cea de astăzi. Romanii antici erau în marea majoritate agricultori și sclavi. Senatul a fost reținut pentru că a acorda prea mult prestigiu noului regim. 

Declinul Romei și implicit al imperiului, s-a datorat unor factori ca:

• anii lungi de războaie purtate au costat mult și au sărăcit vistieria;
• agricultura era în colaps datorită cultivării în regim intensiv și agresiv a terenurilor agricole;
• taxele au fost mărite în exces pentru a acoperi lipsa de argint și aur;
• Bolile și foametea s-au răspândit în tot imperiul.

Sfârșitul imperiului a fost inevitabil.

Să o luăm pe rând...

Perioada principatului

Domnia lui Augustus (27 î.Hr.-14 d.Hr.) reprezintă, prin instaurarea unei noi forme de stat, o placă turnantă în istoria Romei. Augustus și-a ales pentru sine termenul de princeps, astfel încât primele trei secole ale imperiului au primit din antichitate numele de principat. Rod al violentei crize a societății romane din sec.1, principatul constituie transformarea statului dintr-un organ al aristocrației romane (din capitală și Italia) într-un organ al clasei proprietarilor de sclavi din întregul imperiu. Timp de aproape 200 de ani, în perioada așa-numitei pax-romana, înscrisă între domniile împăraților Augustus și Antonius Pius, statul roman atinge apogeul expansiunii sale teritoriale, al puterii și al înfloririi civilizației sale. 

La sfârșitul războaielor civile, Caius Octavianus, fostul triumvir, din punct de vedere juridic doar primul cetățean al republicii, concentrează de fapt în mâinile sale aproape întreaga putere în stat. În următoarele decenii, prin cumularea treptată a principalelor magistraturi republicane, Octavian își creează un suport legal, constituțional, al puterii sale. După ce la 13 ianuarie renunță la puterile excepționale deținute, la 16 ianuarie Senatul îi acordă numele sacral de Augustus, imperiul preconsular pe 10 ani și administrația provinciilor considerate nespecificate. Anul 27 este considerat data tradițională a începutului principatului. În anul 23, Augustus primește puterea tribuniciană pe viață, imperiumul consular nelimitat și asupra provinciilor senatoriale, în 11 î.Hr. i se acordă puterea consulară pe viață iar în 12 î.Hr. preia titlul de pontifex maximus. 

Anii domniei lui Augustus rămân și anii de aur ai epocii latine. Ideologia augustană proclamă superioritatea Romei, conștiința misiunii ei divine, reînvierea religiei și moralei strămoșești; este întreprinsă o vastă acțiune de înfrumusețare a orașelor (pe primul plan fiind Roma), se construiesc noi temple, teatre, amfiteatre, terme, etc. Plenitudinea dezvoltării sale o cunoaște în această perioadă literatura, care se bucură de patronajul împăratului însuși și al altor personalități de vază, precum Maecena. Vergiliu (Eneida) și Horațiu (Satire și Ode) în poezie, Titus Livius (Ab urbe conditia) în proză conturează imaginea ideală a vechii Rome, exaltă virtuțile strămoșești sau bucuria unei vieți pașnice, austere, topind într-o splendidă unitate mitul, istoria și actualitatea. Dreptul, filologia, filosofia, arhitectura (Vitruviu), geografia (Strabon) își găsesc acum reprezentanți de prestigiu.

26 - 19 î.Hr. Supunerea triburilor iberice din NV Spaniei. Peninsula Iberică se află acum în întregime sub stăpânire romană.

25. Galatia este transformată în provincie romană.

15 - 13 î.Hr. Ocuparea ținuturilor dintre Alpi și cursul superior al Dunării, organizate în vremea lui Claudius ca provincia Raetia et Vindelicia.

12 - 9. Cucerirea regiunii dintre Alpii răsăriteni și Dunărea Mijlocie (viitoarea Pannonie) și alipirea ei provinciei Illyricum.

2.î.Hr. Augustus creează garda pretoriană ca sprijin militar al împăratului la Roma.

6 - 9 d.Hr. Puternică răscoală antiromană a triburilor din Pannonia și Dalmația.

8 - 17. Relegat la Tomis din ordinul lui Augustus, poetul Ovidiu își trăiește ultimii ani ai vieții printre geți (greci), perioadă în care scrie Tristele scrisori din Pont.

9. Răscoală antiromană a triburilor germanice. P.Quinctilius Varus este înfrânt în marea bătălie din pădurea Teutoburg de către principele cherusc Arminius. 

14. Censul înregistrează 4.937.000 de cetățeni romani, din care c.4.000.000 în Italia.

14 - 68. Dinastia iulio-claudică. Instituționalizarea noului regim politic, cristalizarea nucleului administrației centrale a princepsului, în care liberții familiei imperiale dețin un rol important. Pentru provincii, în care se intensifică procesul de romanizare, începe o perioadă de prosperitate.

Literatura, intrată în așa numita perioadă ”de argint”, își pierde măreția și își creează un nou stil, căruia îi sunt caracteristice teatralitatea, gustul pentru ornamentul excesiv, pentru formularea scânteietoare și imprevizibilă. Operele autorilor reprezentativi (Seneca - filosofie și tragedie, Persius - satira, Lucanus - epopeea istorică) aduc o înnoire estetică prin interesul pentru conflictul pasiunilor și aprofundarea psihologică.

14 - 37. Domnia lui Tiberius. Fiu vitreg al lui Augustus, Tiberius a beneficiat înainte de ocuparea tronului de o strălucită educație, a acumulat o bogată experiență pe câmpul de luptă și în administrarea statului. Spirit energic și cumpătat, el a continuat politica lui Augustus de întărire a autorității principelui, a îmbunătățit starea finanțelor statului și administrația provinciilor.

15. Constituirea provinciei romane Moesia.

16. Tiberius renunță definitiv la o politică ofensivă în Germania, retrăgând trupele pe linia Rinului, care rămâne pentru patru secole granița imperiului cu lumea germanică liberă.

17. Transformarea regatelor clientelare Cappadocia și Commagene din Asia Mică în provincii romane.

17 - 24. Răscoală antiromană în Africa de Nord, condusă de numidul Tacfarinas.

21. Răscoală antiromană în Gallia de NE - a treverilor în frunte cu Florus și a haedurilor conduși de Sacrovir.

29 sau 30. Data crucificării la Ierusalim, din ordinul prefectului roman al Iudeii, Pontius Pilatus, a lui Iisus din Nazareth. Discipolii lui pun, după moartea sa, bazele unei noi religii în Iudeea, de unde se răspândește treptat în întregul imperiu. Datorită monoteismului intransigent, a moralei sale distincte, a completei respingeri a panteonului tradițional roman și a cultului imperial, a izolaționismului său, creștinismul devine o religie ilicită, ai cărei adepți erau tolerați sau persecutați de autorități.

31 octombrie 18. Denunțat lui Tiberius, ambițiosul prefect al pretoriului, Seian, este arestat, judecat și executat în aceeași zi, împreună cu familia, sub acuzația de conspirație împotriva împăratului.

Caligula

37 - 41. Domnia lui Caligula (fiul generalului Germanicus), caracterizată printr-o politică despotică, de inspirație orientalo-elenistică, marcată de arbitrariul, extravaganțele și cruzimile împăratului, de risipa tezaurului și măsuri fiscale opresive.

41 ianuarie 24. Caligula este asasinat în palatul său din Roma de o conspirație a pretorienilor. Claudius, fratele generalului Germanicus, este proclamat împărat de garda pretoriană și recunoscut, după unele ezitări, de către Senat.

43. Începutul cuceririi Britanniei. SE Angliei este transformat în provincie romană. 

Licia, regiune muntoasă din SE Asiei Mici este transformată în provincie romană, căreia îi este anexat și ținutul învecinat, Pamfilia.

44. Iudeea și Samaria redevin provincie romană la moartea regelui clientelar Irod Agrippa.

Regatul lui Agrippa

46. Regatul clientelar al Traciei este transformat în provincie romană. Întreaga Peninsulă Balcanică, din Pelopones până la Dunăre, devine o neîntreruptă posesiune romană.

54 octombrie 13. Moartea lui Claudius, otrăvit de Agrippina, soția sa. Nero, fiul Agrippinei, este proclamat împărat, grație sprijinului gărzii pretoriene. După moartea lui Burrus și îndepărtarea lui Seneca, dascălul tânărului împărat, regimul lui Nero evoluează pe linia unui despotism orientalo-elenistic.

Bustul lui Nero

61. Răscoala antiromană a populației autohtone din Britannia, condusă de regina icenilor, Boudicca, provocată de jaful și brutalitatea administrației imperiale.

Teritoriul icenilor

63. Regatul clientelar Pont este transformat în posesiune romană și alipit provinciei Galatia.

64 iulie 18/19. Izbucnește un uriaș incendiu care, în 9 zile, distruge două treimi din Roma. Pentru a curma zvonurile care-l învinuiau că ar fi provocat incendiul, Nero declanșează prima persecuție împotriva creștinilor, pe seama cărora este pus această calamitate.

65. Conspirație eșuată a lui C. Calpunius Piso împotriva lui Nero. Filosoful Seneca, poetul Lucanus, senatorul Caius Petronius, prezumtivul autor al ”Satiriconului”, sunt obligați să se sinucidă.

66. Pace de compromis între Imperiul Roman și Regatul Part. Armenia se recunoaște stat vasal Romei, condus însă de o dinastie partă. Tiridates I este încoronat rege al Armeniei în forumul din Roma de către Nero.

68 martie. C. Iulius Vindex, guvernatorul Galliei Lugdunensis, se revoltă împotriva lui Nero. Lui i se raliază guvernatorul Hispaniei Tarraconensis, S. Sulpicius Galba.

68 iunie 8. Galba este recunoscut ca împărat la Roma, de către Senat.
     iunie 9. Decretat hostis publicus și condamnat la moarte de către Senat, Nero se sinucide în apropiere de Roma. 
Sfârșitul dinastiei iulio-claudice.

68 - 69. Anul celor patru împărați. Prima criză a principatului.

69 ianuarie 1. Aulus Vitellius este proclamat împărat de către legiunile Germaniei Inferior.

        ianuarie 15. Galba este ucis în for de către pretorienii răzvrătiți. M. Salvius Otho este proclamat împărat de către garda pretoriană.

69 aprilie 14. În N Italiei, la Bedriacum, are loc bătălia decisivă dintre armatele lui Otho și cele ale lui Vitellius. Înfrânt, Otho se sinucide două zile mai târziu.

69 (primăvara) - 70 (toamna). Răscoala antiromană a triburilor celtice și germanice din regiunea Rinului Inferior, condusă de batavul Iulius Civilis, sprijinit de galii treveri și lingoni.

69 iulie 1. Vespasian, comandantul legiunilor din Iudeea, este proclamat împărat la Alexandria, de trupele din Orient.

     octombrie 24. Bătălia de la Cremona (în apropiere de Bedriacum); victoria legiunilor lui Vespasian asupra forțelor lui Vitellius.

Vespasian

69 - 96. Epoca Flavienilor reprezintă, după tulburările aduse de războiul civil din anii 68 - 69, o perioadă de stabilitate, reconstrucție și prosperitate.

Capul lui Vespasianus, Palatul Massimo, Roma

69 - 79. Domnia lui Vespasianus, primul împărat de origine nesenatorială. Personalitate energică și lucidă, administrator talentat, Vespasian a reorganizat finanțele și armata, a completat Senatul cu elemente provenite din rândul aristocrației municipale din Italia și din provinciile occidentale, a acordat cetățenia romană orașelor din Spania.

70 august. Titus, fiul lui Vespasian, cucerește la capătul unui îndelungat asediu, Ierusalimul. Ultimele fortărețe ocupate de răsculați, Herodeium, Macherus și Masada, sunt ocupate în anii 72 - 73.

70. Armenia de la V de Eufrat (Armenia Minor) este alipită provinciei Cappadocia.

74. Ocuparea regiunii dintre Rin, Main și Neckar (cunoscută sub numele de decumates agri) și alipirea ei la Germania Superior. 

78 - 84. Ch. Iulius Agricola, guvernator al Britanniei, extinde stăpânirea romană până în podișul Scoției.

79 - 81. Domnia lui Titus. General talentat, practic coregent al imperiului alături de tatăl său, Titus se impune ca un om de stat ponderat și echilibrat.

79 august 24 - 26. O puternică erupție a Vezuviului acoperă sub un strat de lavă și cenușă trei orașe din Campania: Pompei, Herculaneum și Stabiae; victimele sunt estimate la circa 15.000 de persoane (între care și Plinius Secundus, autorul monumentalei Naturalis Historia - Istoria naturală, lucrare enciclopedică cuprinsă din 37 de cărți.

Construcția Colosseum-ului a fost începută de Vespasian și terminată de fiul său, Titus

81 - 96. Domnia lui Domițian, fratele lui Titus, se înscrie în tradiția autocratică inaugurată de Caligula și Nero. Bilanțul administrației sale interne este însă în general pozitiv, iar măsurile militare pe care le-a inițiat vor facilita politica ofensivă a imperiului urmată de Traian în regiunile carpato-dunărene.

85 iarna. Invazie a dacilor, aliați cu sarmații și bastarnii, la S Dunării, în provincia Moesia.

86. Intervenție personală a împăratului Domițian pe frontul din Moesia, împărțit cu această ocazie în două provincii de rang consular - Moesia Superior și Moesia Inferior (în componența căreia intră și Dobrogea).

87 - 106. Domnia lui Decebal, în timpul căruia statul dac atinge apogeul puterii sale. Timp de două decenii, confruntarea cu Dacia va constitui principala problemă a politicii externe romane.

87. Generalul roman Cornelius Fuscus este înfrânt și ucis de Decebal. În anul 88, Tettius Iulianus obține la Tapae o importantă victorie asupra lui Decebal, dar încheie o pace de compromis cu regele dac.

96 septembrie 18. Domițian cade victimă unei conjurații de palat.

96 - 192. Epoca Antoninilor, ”secolul de aur” al imperiului.
Statul roman atinge acum apogeul puterii și expansiunii sale teritoriale. Înflorirea economică a provinciilor favorizează dezvoltarea fără precedent a orașelor pe întregul cuprins al imperiului. Legată inseparabil de apogeul civilizației urbane și de progresele procesului de romanizare, are loc maxima răspândire și înflorire a culturii greco-romane clasice. Economia este marcată de declinul muncii sclavilor și progresul colonatului, care devine principala formă de exploatare a muncii umane în agricultura imperiului. 

În legiuni încep să fie înrolați provinciali; alături de unitățile auxiliare, alcătuite din populații războinice puțin romanizate, își fac apariția, din vremea lui Marcus Aurelius, unități recrutate printre barbarii din afara granițelor imperiului.

Pe plan extern, toate forțele sunt concentrate în vederea desăvârșirii sistemului defensiv a limesului care separă lumea romană de cea barbară.

În cultură, străvechiul spirit italic este prezent în opera lui Tacit, cel mai de seamă istoric al Romei, în satirele lui Juvenal, ultimul mare reprezentant al genului. După ei, literatura latină cedează întâietatea celei grecești, care reînvie cu o extraordinară forță; filosofia (stoicul Epictet, sofistul Aelius Aristide), istoria (Appian din Alexandria), proza (Plutarh și Pausanias), satira (Lucian din Samosata), știința (medicul Galenus, geograful și astronomul Ptolemeu) își găsesc acum o fericită expresie în limba greacă, în care însuși Marc Aureliu își scrie ”Cugetările” sale.

96 - 98. Domnia lui M. Cocceius Nerva. La 27 octombrie 97 el adoptă pe unul dintre cei mai talentați generali, M. Ulpius Traianus, guvernatorul Germaniei Superior, desemnându-l coregent și succesor la tron.

98 ianuarie 27. Traian, originar din municipiul Italica din S Spaniei, este primul provincial care ocupă tronul. În egală măsură administrator eficient și excelent militar, Traian este cel mai însemnat cuceritor roman după Caesar. În vremea sa, principatul realizează ultimul mare efort ofensiv la Dunăre și Eufrat.

Traian

101 - 102. Primul război dacic. În primăvara anului 101, Traian traversează Dunărea pe două poduri de vase și pătrunde în Dacia. Încercarea lui Decebal de a stăvili înaintarea romană în bătălia de la Tapae, din toamna anului 101, eșuează. La începutul anului 102, importante forțe dacice, aliate cu contingente sarmate și bastarne, atacă prin Dobrogea provinciile sud-dunărene. Bătălia decisivă de pe platoul de la Adamclisi se încheie cu victoria legiunilor romane. După reluarea ofensivei de către Traian, Decebal solicită pacea, care se încheie în condiții dificile pentru regele dac.

103 - 105. Arhitectul Apollodor din Damasc construiește, din ordinul împăratului Traian, un pod de piatră peste Dunăre lung de 1.135 metri, între Drobeta și Pontes, capodoperă a tehnicii romane.

105. Transformarea părții de NV a regatului clientelar al nabateilor în provincie romană (Arabia).

105 - 106. Al doilea război dacic. Traian poartă războiul ”mai mult cu cumpătare decât cu înfocare”. După un prelungit asediu, Sarmizegetusa, capitala regatului dac, este cucerită în vara anului 106, iar Decebal, urmărit de cavaleria romană, se sinucide. Statul dac este desființat, cea mai mare parte a lui fiind transformată în provincie romană.

Europa la anul 117 AD

106 - 271. Dacia - provincie romană. Populația dacă suferă de la început de influența civilizației romane superioare și își însușește treptat cultura materială, limba, obiceiurile și credințele învingătorilor, ceea ce aduce cu sine, treptat, romanizarea autohtonilor. Prin fuziunea elementului dac cu cel roman se constituie populația daco-romană de limbă română, element determinant în procesul formării poporului român.

Una dintre cele mai evidente căi prin care Roma a format lumea modernă sunt limbile pe care le vorbesc astăzi oamenii. Această hartă arată unde vorbesc limbi romane (latine), cum ar fi spaniolă, franceză, italiană și română, care sunt descendente din latină. Observați că, linia dintre părțile vorbitoare de limbă franceză și germană ale Europei, arată foarte mult ca linia dintre acele porțiuni ale Europei cucerite de romani și cele care au rămas dincolo de frontiera romană. Celălalt lucru notabil despre hartă este că majoritatea oamenilor din jumătatea estică a Imperiului Roman nu vorbeau limbi romane înainte de cucerire. 
Asta pentru că atunci când Roma a cucerit Estul, acolo era deja o civilizație sofisticată bazată pe limba greacă. În timp ce limba latină a devenit limba guvernării, oamenii de rând au continuat să vorbească în limba greacă. Și, pe măsură ce Imperiul Roman de Vest s-a prăbușit, limba greacă a redevenit limba dominantă a majorității provinciilor răsăritene din est... cu excepția României, deoarece pe teritoriul Transilvaniei se vorbea deja limba latină încă din sec.1 î.Hr., când triburi din sudul actualei Italii au fost colonizate în această regiune.

Decebalus per Scorilo

Continuarea în partea a II-a (va urma).

Hărți ale Imperiului Roman, în ordine cronologică

Max's concept.

© Copyright 2018 MAX'S CONCEPT

ORIENTUL - INDIA

Păunul indian - pasărea națională a Indiei

milen.5 - 4 î.Hr. Zona de NV a Indiei (principala poartă de comunicare cu restul Asiei și totodată de pătrundere a tuturor invaziilor), având ca axă valea fluviului Indus, cunoaște din această epocă o dezvoltare economică și socială mai rapidă în comparație cu restul subcontinentului. Trecerea la o agricultură sedentară (inițial în ținuturile Deltei), răspândirea creșterii animalelor, începutul timid de prelucrare a metalelor sunt însoțite de un accentuat proces de diferențiere socială. Locuitorii unor mari părți ale Indiei vor continua încă timp de milenii viața de simpli culegători, vânători sau pescari proprie comunei primitive. Conviețuirea unor popoare și populații cu nivele diferite de dezvoltare social-economică și politică rămâne de-a lungul întregii antichități o caracteristică a istoriei hinduse. La sfârșitul mileniului 4 și la începutul mileniului 3 î.Hr., pe teritoriul Indiei pot fi deja întâlnite, bine definite, 5 din cele 6 principale grupuri etnice care îi vor determina istoria până în epoca contemporană. Elementul etnic cel mai vechi este cel negroid, căruia îi urmează, succesiv, cel proto-australoid (veddoid), mediteranean, mongoloid (în N și NE), brahicefal apusean; în mileniul 2 î.Hr. li se va alătura tipul indo-arian. 
Deplasarea elementelor culturale are direcția V-E.

Harta care prezintă siturile și amploarea civilizației din Valea Indusului. Harappa a fost reședința uneia dintre regiunile centrale ale civilizației de pe valea Indusului, situată în centrul Punjabului. Arhitectura Harappan și civilizația Harappan au fost una dintre cele mai dezvoltate din vechea epocă a bronzului.

milen. 3 î.Hr. Geneza primei mari civilizații de pe teritoriul Peninsulei Hindustan - Civilizația Indus. Săpăturile arheologice din anii 1921 - 1924 dezveleau primele vestigii a două impresionante centre urbane care revizuiau radical imaginea asupra antichității indiene, situându-i începuturile cu peste un mileniu mai înainte; orașele Mohenjo-daro (în actuala provincie Sind, Pakistan) și Harappa, la c.800 km spre NE (în provincia Punjab, Pakistan). Identitatea elementelor culturale nu lasă niciun dubiu asupra apartenenței celor două metropole la una și aceeași civilizație preariană. Cercetările arheologice ale epocii postbelice au dovedit că elementele culturale proprii acestei civilizații, axată pe cursul Indusului și al afluenților lui, numită civilizația Indus (uneori sunt folosite și denumirile Mohenjo-daro sau Harappa), se întâlnesc pe o vastă arie geografică însumând aproape 800.000 km² și măsurând 1800 de km de la E la V și 1300 de km de la N la S. Valea Indusului se înscrie astfel, alături de acelea ale Nilului, Eufratului și Tigrului și a fluviului Galben (Huanghe), printre regiunile în care omenirea a pășit pentru prima dată de la preistorie la civilizație, la viața urbană și statală. Aria geografică pe care se desfășoară acest proces în India depășește însă ca suprafață cu mult Egiptul și Mesopotamia. 

Imagini votive miniaturale sau modele de jucării din Harappa, cca. 2500 î.Hr. 
Figurine din teracotă (lut ars) modelate manual, cu policromie.

Orașelor Mohenjo-daro și Harappa li se adaugă, prin descoperirile din 1960, și Kalibangan (statul Rajasthan, India). Rigoarea planificării urbanistice și tehnica contrucțiilor sunt impresionante în cele mai importante dintre cele peste 70 de așezări atribuite acestei civilizații. Străzile frumos pavate respectă un plan rectangular, casele, din cărămidă arsă, cu 1, 2 sau 3 etaje, sunt construite în jurul unei curți interioare și beneficiază de băi și un avansat sistem de canalizare. În V orașului, pe o înălțime, se ridică așa-numita citadelă, probabil reședința dinastului-sacerdot, puternic fortificată, dispunând de o sală de consiliu, templu, depozit de grâne și un spațios bazin ritual. Cu o suprafață oscilând în jurul a 80 de ha, marile orașe adăposteau o populație de 30 - 40.000 de locuitori. Majoritatea populației o reprezentau agricultorii, viețuind în comunități sătești; se cultivau grâu, orz, mai puțin orez, bumbac, sesam, ș.a., și se creșteau bovine, ovine și porcine. La sfârșitul mileniului, își fac apariția cămila, elefantul și calul. Meșteșugarii prelucrau o largă gamă de materii prime, realizând produse pentru consumul intern (ceramică roșie, pictată cu motive florale sau geometrice, faianță, obiecte din piatră, din aramă, argint, rar aur și bronz, dar și pentru negoțul cu zone îndepărtate (țesături, ș.a.). Sigilii cu scrierea proprie aceste civilizații (nedescifrată până astăzi) descoperite în Mesopotamia și Asia Centrală ne indică direcțiile acestui comerț.

Descoperirea portului Lothal a relevat o bază a comerțului maritim cu destinația Golful Persic. Date precise asupra organizării social-politice lipsesc. Standardizarea sistemului de măsuri și greutăți, respectarea unor norme atât de riguroase în planificarea urbană, pe suprafețe atât de întinse, sugerează o autoritate administrativ-politică foarte puternică. Citadelele marilor orașe adăposteau, probabil, asemenea Mesopotamiei, reședințele unor preoți-regi, deținători ai întregii puteri politice și sacerdotale. Manifestările artistice, mai puțin variate decât în Mesopotamia, excelează în domeniul plasticii, prin statuetele de piatră și de bronz (antropo și zoomorfe) și figurinele de teracotă (cu personaje feminine, probabil divinități).  

Chanhudaro. Fragmentul dintr-un vas mare, adânc, datat circa 2500 î.Hr. Ceramica roșie cu decor roșu și negru, 4 15/16 × 6? inch (12,5 x 15,5 cm). Muzeul Brooklyn

Geneza, cronologia, precum și cauzele dispariției civilizației Indus nu sunt până în prezent satisfăcător elucidate. Originile ei pur autohtone nu mai sunt astăzi contestate; în unele așezări, ”preharappa” (precum cele de la Amri sau Kot Diji) se găsesc germenii viitoarelor evoluții.
Constituită în jurul anului 2500 î.Hr., civilizația Indus cunoaște apogeul între 2300 și 1900. După 1700, unitatea și uniformitatea culturală se sparg, iar nivelul civilizației decade rapid. Nicio ipoteză nu explică mulțumitor acest declin. Deteriorarea climei și a mediului înconjurător, repetatele catastrofe naturale sau invazia arienilor sunt aduse ca tot atâtea argumente. Influența civilizației Indus se resimte până în Podișul Deccan; obiecte, obiceiuri și credințe ale civilizației indiene contemporane își regăsesc în ea rădăcinile străvechi. Odată cu dispariția acestei civilizații, Valea Indusului decade ca centru cultural.

Fortul Gwalior, Gwalior

c.1500. În Valea fluviului Indus încep să pătrundă dinspre NV, din Asia Centrală și Podișul Iranian, triburi indo-europene de păstori nomazi. Treptat,  noii veniți care își zic arya și se delimitează strict de restul conlocuitorilor prin limbă, religie, moravuri și structură socială, vor modifica radical fizionomia întregului subcontinent. Ei iau în stăpânire Punjabul distrugând civilizația Indus, subjugând sau izgonind spre sud populația autohtonă (dravidiană), numită de ei dasa sau dasyu. Prezența arienilor în India, atestată doar lingvistic, nu și arheologic, este situată ipotetic în contextul mai larg al migrației unor populații indo-europene în Mitanni, a kasiților în Mesopotamia, a triburilor iraniene în N Persiei. În noua patrie are loc trecerea noilor veniți, de la nomadism, la viața în comunități sătești sedentare, cu o economie bazată pe agricultură și păstorit. Societatea urbană proprie civilizației Indus este înlocuită de societatea vedică rurală.

India. Templul vechi Armakantara

1200 / 1000. Perioada de creație a Rigvedei, o culegere de imnuri religioase în sanscrita arhaică, prima creație literară indiană, transmisă timp de secole exclusiv pe cale orală. Panteonul vedic timpuriu, extrem de prolix, are ca divinități principale pe Indra (încarnând fulgerul), Varuna (cerul), Agni (focul), Surya (soarele), ș.a.

Mai târziu, panteonul brahmanic, regăsit în cărțile sfinte Brahmanas și Upanișade, venerează ca triadă supremă pe Brahma (simbolizând creația lumii), Vișnu (conservarea) și Șiva (distrugerea).

milen.1 (prima jumătate). Răspândirea fierului (folosit inițial la confecționarea armelor, apoi și a uneltelor), ca și a calului în întregul subcontinent, fenomen în strânsă, dar nu exclusivă legătură cu expansiunea populației de limbă indo-ariană. În sud, unde grupul de limbi dravidiene rămâne dominant, se remarcă în această epocă o serie de culturi megalitice.

India. Templul lui Șiva - Bojpur

800 - 500. Continuă migrația progresivă a triburilor ariene spre est, în bazinul superior și mijlociu al fluviului Gange, precum și spre sud, până în Munții Vindhya și fluviul Narmada. Din așezările de pe văile fluviilor Gange și Yamuna se dezvoltă treptat noi centre urbane, în jurul cărora se constituie mici state ariene. Între acestea se impune regatul Kasi, urmat la c.600 î.Hr. de regatul Kosala. În cursul mileniului 1 î.Hr., se cristalizează treptat sistemul castelor, structură social-religioasă unică prin amploarea, rigoarea și rolul ei istoric, marcând profund, până în sec.20, evoluția întregului subcontinent. 

Societatea indiană se împarte în 4 caste (warna) majore: brahmanii (preoți și dascăli), kșatryia (războinicii, deținătorii puterii politice), vaisya (țărani, crescători de animale, meșteșugari, negustori) și sudra (sclavi recrutați din populațiile neariene subjugate). Castele sunt grupări închise, formate din persoane cu aceeași origine, exercitând aceleași ocupații, cu drepturi și obligații strict precizate. Membrul unei caste trebuia să se căsătorească în interiorul propriei caste și nu putea lua masa decât în prezența reprezentanților castei sale. Apartenența la o castă era dată de naștere, trecerea în altă castă fiind imposibilă. Cu timpul, subdiviziunile în cadrul unei caste s-au înmulțit, osificând și mai mult întregul edificiu social. Valea Gangelui devine pentru un mileniu pivotul lumii indiene antice. 

Din această epocă datează subiectul epopeilor Mahabharata și Ramayana, mixtură de istorie și legendă.

sec.6 - 5. Valea Gangelui cunoaște o rapidă dezvoltare social-economică și culturală. Numărul așezărilor urbane sporește, meșteșugurile și comerțul înfloresc, moneda de argint și aramă se răspândește începând din sec.5 î.Hr. Scrisul începe să fie larg folosit; cele mai răspândite limbi sunt: prakrit și magadhi (în care predică Buddha), sanscrita rămânând limba cultă și a religiei vedice. Cel mai folosit sistem de scriere este brahmani. Procesul istoric începe să poată fi mai bine urmărit grație izvoarelor istorice; acestea menționează în Valea Gangelui și a afluenților săi un număr de 16 state mai importante (mahajanapada), care domină jumătatea nordică a subcontinentului. Unele dintre acestea au o existență semnalată deja de literatura vedică: Kasi, Kosala, Kuru-Pancala, Matsya, Kamboja, Grand-hara, altele, precum Avanti, Asvaka, Vrjji, Vatsa, Magadha sau Anga, apar menționate pentru prima dată în această epocă. Sistemul politic al acestor state, angrenate în nesfârșite conflicte pentru hegemonie, este fie cel monarhic, fie cel republican. 

Republicile, reprezentând un trib sau o confederație de triburi, aveau în frunte un șef ales (ganaparti sau ganaraja), asistat de un consiliu al bătrânilor și votat de o adunare generală (parisad).

Hărțile Indiei în diferite perioade istorice

  

Templul Chausath Yogini, Mitavli, Morena

sec.6 - 4. Apariția budismului și jainismului, ca reacție la sistemul castelor și la abuzurile religiei brahmane. Buddha sau Siddhartha Gautama (c.560 - 480 î.Hr.) este filosoful care, alături de Confucius, a influențat cel mai puternic civilizația din Extremul Orient antic. Învățătura sa are ca premisă egalitatea tuturor oamenilor în fața suferințelor și dreptul fiecăruia la mântuire în Nirvana, salvare dobândită urmând ”cele 8 nobile căi”, prin autodisciplinarea efortului individual. Morala se bazează pe compasiunea față de toate ființele, pe asceză, meditație și neîmpotrivire la rău. 
Refuzând organizarea ecleziastică, dogmele, sacerdoțiul și ritualurile, budismul timpuriu era mai mult o morală decât o religie; la sfârșitul milen.1 î.Hr. și în primele secole de după Hristos, fondatorul începe să fie venerat ca un profet, sunt introduse elemente de cult și este impusă o doctrină religioasă. Mahavira Vardhamana (c.549 - c.477 î.Hr.), contemporan al lui Buddha, este fondatorul jainismului, doctrină al cărei nume derivă din epitetul Jinna (”Biruitorul”), dat lui. Jainismul se grefează pe străvechi tradiții de asceză indiene și urmărește salvarea sufletului supus inexorabilelor legi karma, ale reîncarnărilor succesive care-l împiedică să atingă viața eternă. Mijloacele mântuirii sunt autoperfecționarea morală și asceza riguroasă.

Pictură a lui Mahavira, Rajasthan, datată 1900

c.543 - c.491. Domnia lui Bimbisara marchează începutul ascensiunii Regatului Magadha ca element unificator al Peninsulei Hindustan. Cucerind statul vecin Anga, Bimbisara devine stăpânul Deltei Gangelui, controlând întregul curs inferior al fluviului, precum și comerțul din Golful Bengal.

519. NV Indiei este cucerit în vremea lui Darius I de către Imperiul Persan și organizat sub forma unei satrapii. 

SATRAPÍE s.f. Provincie, țară guvernată de un satrap; (fig.) guvernare despotică. [Gen. -iei. / cf. fr. satrapie, lat. satrapia].   
Controlată de statul ahemenid, Valea Indusului devine astfel o poartă prin care influențe iraniene și central-asiatice pătrund în India septentrională (nordică).

c.491 - c.459. Ajatasatru continuă politica expansionistă a tatălui său, Bimbisara. După ce anexează regatele Kosi și Kosala, el supune, în urma unui conflict de 16 ani, confederația Vrjji, împingând hotarele septentrionale ale statului până la poalele munților Himalaia. Ajatasatru întărește capitala, Rajagrha, și contruiește pe cursul mijlociu al Gangelui un mic fort, Pataliputra (= Patna), care se va transforma în strălucita capitală a Indiei unificate de dinastia Maurya. Se constituie acum un sistem administrativ eficient; fiecare sat are în frunte o căpetenie, responsabilă în fața monarhului și cu strângerea dărilor și taxelor datorate autorității centrale.

sec.5 (a doua jumătate) - sec.4 (prima jumătate). Continuă ascensiunea politică a statului Magadha, care se impune ca factor hegemon în jumătatea septentrională a Indiei. Ultimul reprezentant al dinastiei Haryanka, Nagadasaka, este înlăturat de ministrul său Sisunaga, care fondează o nouă dinastie (Sisunaga), înlocuită și ea după scurt timp de dinastia Nanda, fondată de uzurpatorul Mahapadma, un reprezentant al castei sudra, care răstoarnă puterea castei kșatriya. Pataliputra devine un strălucit centru cultural și politic.

327 mai - 325 septembrie. Campania de 18 luni a lui Alexandru cel Mare în India. Chemat în ajutor de suveranul din Taxila angrenat într-un conflict cu vecinul său Porus, Alexandru traversează în februarie 326 fluviul Indus, îl învinge pe Porus în bătălia de pe râul Hydaspes, dar revolta soldaților săi îl obligă, odată ajuns la râul Hyphasis (Beas de astăzi), să ordone retragerea. O parte a armatei macedonene, îmbarcată pe navele amiralului Nearchos, coboară fluviul Indus până în Oceanul Indian, revenind în Mesopotamia pe calea mării. Anexarea Punjabului la Imperiul lui Alexandru este efemeră; anularea puterii suveranilor locali de către armata macedoneană, superioară prin mobilitate, tehnică și disciplină, ușurează însă unificarea Indiei de către Ciandragupta.

324. Ciandragupta, din casta kșatriya, sprijinit de sfetnicul Kautilya (remarcabil om politic și literat, prezumtivul autor al Arthasastrei - Știința statului, care i-a adus porecla de ”Machiavelli al Indiei antice”), ocupă tronul Regatului Magdha, înlăturându-l pe ultimul reprezentant al dinastiei Nanda; noua dinastie fondată de el - Maurya - va conduce statul până în 187 î.Hr. Profitând de slăbirea autorității macedonene în urma morții lui Alexandru cel Mare (323) și a luptelor dintre diadohi, Ciandragupta izgonește garnizoanele grecești cucerind Punjabul și Sindul. În continuare, el unifică cea mai mare parte a Indiei centrale și meridionale (până la Mysore) sub autoritatea sa, punând bazele primului imperiu din istoria Indiei. După ce respinge încercările lui Seleucos Nicator de a recuceri teritoriile indiene stăpânite de Alexandru cel Mare, Ciandragupta încheie cu suveranul seleucid un tratat prin care acesta, în schimbul a 500 de elefanți de luptă, renunță la revedincările sale. Relațiile imperiului Maurya cu statul seleucid vor fi pașnice în tot restul sec.3 î.Hr. După un deceniu petrecut, începând din 300 î.Hr., la strălucita curte de la Pataliputra, grecul Megasthenes, solul lui Seleucos I, oferea la întoarcerea în patrie, cu Indike, prima viziune închegată asupra lumii indiene. Ciandragupta abdică în 297 în favoarea fiului rău Bindusara, retrăgându-se, potrivit tradiției, la o mânăstire jainistă din S Indiei.

Seleucos, succesorul lui Alexandru cel Mare

sec.2 î.Hr. - sec.3 d. Hr. Destrămarea imperiului Maurya permite înflorirea a numeroase regate, dintre care unele reușesc temporar să unifice mari părți ale subcontinentului. În Podișul Decan, punte de legătură între N și S, se constituie acum primele formațiuni statale importante; Kalinga își redobândește independența. Prestigiul regatelor Tamil din S - Cola, Cera și Pandya - rămâne neschimbat. Caracteristică pentru NV Indiei în această epocă este invazia unor popoare nomade din Asia Centrală, Punjabul și Kashmirul fiind incluse în imperii ale căror centre sunt în afara peninsulei. Viața economică progresează, comerțul cu regiuni îndepărtate  ca Orientul Apropiat, Roma, Indonesia, Asia de SE și China înflorește în mod deosebit. Pe plan spiritual asistăm la evoluția spre hinduism; budismul se separă în două mari ramuri: hinaiana (micul vehicul) răspândit în Ceylon, Asia de SE, și mahaiana (marele vehicul), răspândit în Asia Centrală, Tibet, China și Japonia.

Sec.2 (prima jumătate). Regatul greco-bactrian își extinde în vremea suveranului Demetrios stăpânirea asupra Punjabului, apoi a întregii văi a Indusului; succesorul său Menandros, cunoscut din textele indiene sub numele de Milinda, s-ar fi convertit, potrivit tradiției, chiar la religia budistă. Tentativa greacă de a-și extinde autoritatea spre E, pe Valea Gangelui, eșuează în fața opoziției statului Magadha condus de dinastia Sunga.

187. Generalul Pusyamitra îl înlătură pe Brihadrata, ultimul suveran Maurya, uzurpând tronula Magadhei și fondând o nouă dinastie - Sunga (187 - 75 î.Hr.). Cu Pusyamitra, descendent dintr-o familie de brahmani, se inițiază o puternică reacție a brahmanismului îndreptată în principal împotriva budismului. Fondatorul noii dinastii rămâne totodată și cel mai important reprezentant al ei; Pusyamitra oprește ofensiva regatului greco-bactrian condusă de Demetrios și Menandru vizând cucerirea Văii Gangelui. La curtea sa trăiește, potrivit tradiției, poetul și logicianul Patanjali, celebrul comentator al operei lui Panini. La conducerea Magadhei, dinastiei Sunga îi succede dinastia Kanva (75 - 30 î.Hr.), ai cărei reprezentanți aparțin tot castei brahmanilor.

Statuia lui Patanjali

sec.2 (a doua jumătate). Ofensiva suveranilor Han împotriva populațiilor nomade de la frontierele răsăritene ale Chinei (Xiongnu, Wu-sun, Yueh-chih), declanșează ample mișcări de populații în regiunile central-asiatice. Triburi scite, deplasate de o ramură a populației Yueh-chih, traversează Bactria și se stabilesc în Valea Indusului (în izvoarele indiene apar sub denumirea de șaka);  în sec.1 î.Hr. pătrund în NV Indiei și triburi de origine partă - pahlavas.

c.100.î.Hr. - 100 d.Hr. Regatul Cola exercită hegemonia în S Indiei și poartă războaiele victorioase în Ceylon.

c.50 î.He. - c. 200 d.Hr. În timpul dinastiei Satavahana, regatul Andhra din Podișul Deccan cunoaște o spectaculoasă înflorire economică și afirmare politică.

c.50 d.Hr. Kușanii, o ramură a populației Yueh-chih stabilită inițial la NV hotarelor Chinei, împinsă de huni, cucerește Bactria, apoi pătrunde în Valea Indusului inaugurând în timpul suveranului Kadfise, integrarea Indiei de N în nou înființatul imperiu Kușan. Prin intermediul imperiului Kușan, care se întindea de la Marea Caspică în India septentrională, civilizația indiană intră direct în contact, în sec.1-3, cu imperiile Roman și Chinez.

78 - 101 (sau 144 - 167). Domnia lui Kanișka marchează apogeul politic și cultural al statului Kușan, a cărui autoritate este recunoscută în întreaga Indie septentrională. 

Sprijinitor zelos al budismului, Kanișka contribuie în mod hotărâtor la răspândirea acestuia în Asia Centrală. Generos patron al oamenilor de știință și cultură, la curtea lui ar fi trăit, potrivit tradiției, poeții Așvaghosa și Vatitiyayana, logicianul Nagardsuna, medicul Tsaraka ș.a. În timpul succesorilor săi, imperiul Kușan decade, limitându-și stăpânirile indiene la Gandhara și Kashmir.

320 - c.550. Epoca Imperiului Gupta. După 5 secole de la destrămarea imperiului Maurya, cea mai mare parte a Indiei este din nou reunită sub o unică autoritate, cunoscând timp de aproape 200 de ani o epocă de prosperitate materială fără egal. Sistemul de administrație descentralizat deschide calea relațiilor de tip feudal. Epoca Gupta este considerată epoca de aur a științei și culturii antice indiene; discipline și genuri își fixează acum, pentru secole, structuri și norme precise. 

În domeniul matematicii sunt puse bazele trigonometriei, sunt folosite ecuațiile cu mai multe necunoscute, iar sistemul zecimal este valorificat prin ”invenția” cifrei zero. 

Astronomul Aryabhata susține sfericitatea pământului și rotația acestuia în jurul axei sale; tot el calculează anul solar la 365,3586 zile, iar valoarea lui Pi la 3,1416...

Medicina trece de la farmacia bazată pe plante la cea chimică, principiile Yoga, curent aplicate acum, vor fi valorificate de știința europeană abia în sec.20. 

Templul hindus își află în această etapă forma tradițională; cuceririle picturii murale indiene se răspândesc din Asia Centrală până în China. Prin Kalidasa, literatura sanscrită cunoaște un pisc neegalat. Hinduismul (evoluat în primele secole d.Hr. din brahmanism, după absorbția câtorva elemente budiste) devine ideologie religioasă națională, eliminând treptat budismul de pe subcontinentul indian. 

320. Începutul erei Gupta. Ciandra Gupta I, al treilea reprezentant al unei dinastii minore până atunci, devenit suveran al Maghadei, iar titlul de maharajadhiraja (”rege mai presus de marii regi. Prin căsătoria cu prințesa Kumaradevi, el își asigură alianța puternicului clan Licchavi și își extinde autoritatea asupra regiunilor centrale asupra Văii Gangelui.

Pataliputra devine capitala noului imperiu.

Imperiul Gupta

335 - 380. Samudra Gupta, fiul și succesorul lui Ciandra Gupta I, se impune ca un strălucit conducător (numit și ”Napoleonul Indiei” de V. A. Smith). După ce învinge, în prima etapă a domniei, puterile rivale din India septentrională, integrându-le imperiului său, Samudra Gupta poartă campanii victorioase în S, înfrângând, potrivit tradiției, 12 regi, transformați apoi în suverani vasali și tributari, pentru ca apoi să revină în N pentru a înăbuși rebeliunea unor dinaști din această regiune. Suveranii Sakas și Kușani, precum și un rege din Ceylon recunosc suzeranitatea Imperiului Gupta care se întinde de la Himalaia la fluviul Narmada în S. 

Samudra Gupta a rămas celebru nu numai ca neînfricat războinic, ci și ca un reputat mecena prin numărul poeților, artiștilor și muzicienilor strânși la curtea sa. Ministrul și poetul Harisena înălța la Allahabad un stâlp monolit pe care gravează un poem într-o frază, glorificând domnia suveranului său.

380 - 414. Domnia lui Ciandra Gupta II marchează apogeul politic și cultural al erei Gupta. În urma unor campanii victorioase supune E Punjabului, Malava, Gujaratul, eliberând după 300 de ani de dominație străină (șaka și kușană) India de NV, statul său întinzându-se acum de la Marea Arabiei la Golful Bengal. Fastul și splendoarea curții sale de la Ujjayini sunt pitoresc descrise de pelerinul budist chinez Fa-Xia, care colindă imperiul, începând din 339, timp de 10 ani. Printre numeroșii oameni de știință și cultură strânși la curtea lui Ciandra Gupta II se numără, potrivit tradiției, și poetul lui - Kalidasa.

Arta arhitectonică din timpul Imperiului Gupta

414 - 455. Kumara Gupta reușește în timpul domniei sale să mențină integritatea teritorială a imperiului. Din timpul domniei sale datează cele mai vechi picturi păstrate ale antichității indiene, cele din peșterile din Ajanta.

După anul 430, el este confruntat la hotarele de NV ale statului cu primele atacuri ale unui nou invadator nomad, originar din Asia Centrală - hunii albi (heftaliții din izvoarele bizantine), numiți de izvoarele indiene hunas, sau hoa (chinezesc), houna (indian). 

hunii albi sau heftaliții 

Dar oamenii de ştiinţă au emis mai multe ipoteze de identităţi pentru heftaliți: turci, mongoli, turco–mongoli, turco–manchu–mongoli, origini slave, origini germane, origini caucaziene.

Scurtă istorie a hunilor (heftaliților) în această perioadă istorică

În urma cercetărilor recente se pare că erau turci şi că erau micii fii ai turcilor asiatici. Limba hunilor din Vest era turcă.

Numele membrilor dinastiei sunt următoarele: 

• Karaton (Kada don: costum), 
• Muncuk (Cafard: tatăl lui Attila), 
• Attila (se crede că locul naşterii sale este Etil = Itil = Volga), 
• Ilek (= Ilig = Illig), fiul lui Attila, 
• Irnek (soldat mic), fiul lui Attila, 
• Aybras & Oktar (unchii lui Attila), 
• Arikan (Arikg–Kan: eminent, rege nobil). 
• Alte personalităţi din epocă: Basik, Kursik, Atakam, Eshkam. Nume de comunităţi: Agacheri, Shar, Ogur şi Kimiz. Se mai pot stabili legături de conexiuni cu tan–hu, turcii din est. 

După cucerirea regatului lui Alain în anul 375, hunii au fost văzuţi pe malurile fluviului Volga (Itil în turcă) în 394 d.Hr. 

În acel moment, câmpiile care înconjurau Marea Neagră erau ocupate de triburile germanice, în Galiţia se aflau gepizii, iar pe malurile râului Tisa, în Ungaria actuală, se găseau vandalii. Printre aceste populaţii germane se amestecaseră de asemenea triburi slave şi iraniene (sarmate).

Marele atac sub comanda marelui şef hun Balamir a avut drept ţintă pe goţii din Est în anul 374. Regele acestora, Ermaric, s-a sinucis iar locul i-a fost luat de Hunimund. Dar atacul hunilor a continuat şi a dus la învingerea goţilor din Vest în apropiere de râul Dniepr. Regele Atanaric a fugit cu vizigoţii în 375.

Mai multe triburi care au fost vânate către Est sub forţa militară a armatei hunilor, au năvălit speriate în provinciile din Nord ale Imperiului Roman şi s-au îndreptat către Spania.

Marea saga a migraţiilor a început şi a schimbat aparenţa etnică a Europei. 

Pentru prima oară în primăvara anului 378, hunii împreună cu triburile goţilor, cu cele germanice, cu alanii şi taifalii, au trecut Dunărea şi au pătruns în Dacia fără nicio rezistenţă din partea armatei romane. Ca urmare, hunii care locuiau la Yayik şi Kama şi în regiunile de la Marea Caspică, între 100–300 după Hristos, au trecut în forţă Volga şi s-au îndreptat către Vest. Așa a început o incredibilă migraţie a triburilor germanice!

Hunii s-au pus în mişcare după moartea împăratului roman Teodosiu I, în 395. Dar mişcarea lor avea două fronturi: una prin Balcani şi Dacia, alta mai importantă către Anatolia, trecând prin Caucaz. Incursiunea în Anatolia s-a făcut sub comanda şefilor huni Basik şi Kursik şi întreprinsă prin aripa de Est a imperiului hunilor de-a lungul Donului.

Cavaleria hunică a trecut prin Erzurum, valea Karaşu apoi până la Malatya şi Cukurova, unde s-a înfruntat cu romanii şi sassanidenii. După cucerirea castelului din Urfa şi a localităţii Antakyra, două locuri puternice din regiune, hunii s-au îndreptat spre Siria, au intrat în Tyr, apoi în Ierusalem. În primăvară, au atins Cappadocia, Kayseri, Ankara şi împrejurimile, s-au întors către Baku şi Azerbaidjan şi au atins centrul lor administrativ în nord.

În timp ce o mare parte din huni au trecut Volga, hunii albi (ak huns) au coborât spre sud şi au sosit în Iran unde s-au instalat până în secolul V şi au fondat aici un stat. Dar această parte din istoria hunilor nu a fost prea bine explicată şi situaţia pare destul de confuză. Numeroase documente istorice indică faptul că ei şi-au stabilit suveranitatea de-a lungul malurilor Mării Caspice până în nordul Indiei, Afghanistan şi până în Asia Centrală. Raportul dintre aceste triburi diferite cu hunii sunt verificabile în documentele lui Song–Yun, celebru călător chinez (în jurul anului 520).

Șeful hunilor albi, care s-a luptat cu sassanideii în prima jumătate a sec.V., era numit Hakan (Khane), de către sassanidieni și era nimeni altul decât Yazdgard al II-lea (Yazdgird, Yezdegerd) (438-457) care era fiul lui Vahran (420-438) Kun–Han (Kunhas), (care apărea sub diferite nume: Huşnavaz, Ahşunavar, Aksungur, Kun–Han, Kunhas etc.), marele şef al hunilor albi, care l-a protejat pe Peroz (Firuz) şi l-a ajutat să urce pe tronul sassanideilor în 459, apoi şi-a întins suveranitatea asupra Afghanistanului, s-a reîntors către nordul Indiei şi a pus mâna pe imperiul Gupta aproximativ în jurul anului 470.

Două dintre cele mai importante triburi de ak–huns erau uran şi hunii. Uran–hunii au accentuat presiunea lor asupra Iranului şi au făcut un acord cu sassanideii în 358. Timp de trei generaţii a domnit pacea. Dar când Behram Gor a urcat pe tronul statului Sassanid, în 427, hunii au atacat, apoi Kun–Han s-a urcat pe tronul ak–hunilor şi Yazgird al II-lea pe tronul sassanideilor. Însă Kun–Han s-a băgat în problemele statului iranian, deşi Iranul nu a acceptat intruziunea lui Peroz (Firuz) rege care se afla sub “protecţia” hunilor. Urcându-se pe tronul sassanideilor, acesta din urmă trebuia să plătească un impozit statului ak–hunilor şi le-a abandonat regiunile Tirmiz şi Vasgirt până la râul Ceyhurn. Totodată, el a acceptat căsătoria fiicei sale cu căpetenia hun.

Când Kun–Han (Kunhas) i-a cerut lui Peroz fiica în scopul de a se căsători cu ea, acesta i-a trimis pe una din concubinele sale care a trecut drept fiica sa. Numai că femeia i-a dezvăluit secretul. Ca răspuns la această stratagemă, Kun–Han l-a ucis pe trimisul lui Peroz. Înfuriat, Peroz a organizat o expediţie militară pentru a răzbuna moartea mesagerului său şi pentru a se elibera de sub jugul lui Han. Khun–Han (Kunhas) şi-a luat precauţiile sale şi a antrenat armata sassanideilor în munţi şi în trecători înguste, apoi s-a prezentat în faţa forţelor invadatoare care înaintau fără nicio problemă.
Trupele lui Kun–Han au blocat trecătorile şi armata sassanidă era încercuită din toate părţile. Atunci Kunhas i-a cerut lui Peroz să se pună în genunchi în faţa sa pentru a-i cere iertare. Neavând nicio şansă, Peroz a fost nevoit să accepte toate condiţiile lui Kun–Han.

Armatele s-au retras fără luptă. Peroz şi-a pierdut onoarea dar şi-a salvat armata şi se putea gândi la răzbunare. Se gândea la o bătălie în plină câmpie. A reperat un loc unde putea să-şi plaseze armata, apoi a construit tranşee.

În timpul primului atac, Kun–Han nu a arătat o rezistenţă prea mare şi s-a retras cu soldaţii săi, după tactica cunoscută, în trecători înguste. Văzând manevra, Peroz l-a urmărit, însă armata sassanideană s-a văzut prizoniera propriilor tranşee săpate de ea. Au existat multe sacrificii în această armată nefericită şi Peroz a fost ucis. În final, s-a stabilit pacea. După moartea lui Peroz, hunii şi-au întins teritoriile până la Merv şi Herat. Apoi au cucerit Sogdiana şi Kușan. Hunii şi-au fondat “capitala” la Piandkikent, în apropiere de Samarkand, în valea Zaravshan.
Capitala a fost distrusă mai târziu, în timpul invaziilor arabe. Hunii au ales Badakșan drept “capitala” statului lor. Popor din stepe, hunii preferau să trăiască sub yurtă şi să se hrănească cu vânat mai degrabă în loc să stea în capitalele lor. Sursele chinezeşti semnalează cazuri de poliandrie la huni. Pe de altă parte, ei credeau în paradis şi în “foc”, ceea ce lasă să se întrevadă un posibil zoorathrism. Între 557 şi 561, regele pers Chosroes s-a aliat cu un alt trib nomad din Asia şi şi-a luat revanşa bunicului său Peroz asupra hunilor.

455 - 467. Skanda Gupta ”Vikramaditya” - ultimul mare suveran al dinastiei; războinic energic, el reușește după mari eforturi să respingă invaziile heftaliților (hunilor albi) și să înalțe un sistem de fortificații la hotarele de NV ale Indiei.

Buddha Gupta

477 - 495. Buddha Gupta. Disputele dinastice, emanciparea regilor și dinaștilor vasali, rebeliunile guvernatorilor provinciali, repetatele atacuri ale nomazilor la fruntarii contribuie la destrămarea Imperiului Gupta, redus treptat la teritoriul de odinioară al Magadhei.

Gupta Buddha

sec.6 (început). Heftaliții, conduși de regele Toramana, cuceresc Punjabul, apoi sub fiul acestuia - Mihirakula - își extind temporar dominația asupra unei părți a Indiei septentrionale; înfrânți după anul 528, sunt obligați să se retragă în Kașmir și Gandhara.

c.550. Este menționat ultimul suveran al dinastiei Gupta - Vișnu Gupta. Subcontinentul indian este din nou fărâmițat în nenumărate stătulețe.

Vishnu Gupta

c.567. Puterea hunilor heftaliţi în această regiune s-a terminat. Un grup supravieţuitor dintre aceştia ar fi putut fi strămoşii “avarilor” situaţi în regiunea Dunării.

Declinul hunilor a marcat o turnură importantă în istoria stepelor. Pentru Chosroes s-a deschis o nouă cale, cât şi pentru puternicul său aliat turc (şeful lor era Sinjibu). 
O nouă putere se pregătea să domine stepa timp de secole.

Sursa: Compendiu de istorie antică;

Encyclopedia

Max's concept.

© Copyright 2018 MAX'S CONCEPT