Creștinism - IDEILE LUI IISUS DESPRE DUMNEZEU TATĂL ŞI DESPRE O RELIGIE CURATĂ

Iosif a murit înainte ca Iisus să fie cunoscut şi să aibă vreun rol public. Maria a rămas capul familiei şi de aceea Iisus era numit deseori "fiul Mariei". După moartea lui Iosif, Maria rămăsese străină în Nazareth şi se pare că s-a retras în Cana, locul său de baştină. Cana este un orăşel aflat la aproximativ 2 ore de Nazareth şi este situat la poalele munţilor care mărginesc la miazănoapte câmpia Asochis. Se pare că acolo şi-a petrecut Iisus o parte din tinereţe. El se îndeletnicea cu meseria tatălui său, dulgheritul. Faptul că era dulgher nu era ceva umilitor, pentru că obiceiul evreiesc cerea ca, omul ce urma să devină intelectual, să înveţe şi o meserie. Doctorii cei mai vestiţi aveau la bază o meserie - astfel, sfântul Pavel, a cărui educaţie era de nivel înalt, era şi fabricant de corturi.

Iisus nu s-a însurat niciodată. Toată puterea lui de a iubi se îndrepta spre ceea ce considera el vocaţie cerească. Sentimentul extrem de delicat pe care-l avea pentru femeie nu a reuşit să-l despartă niciodată de devotamentul exclusiv pe care îl avea pentru ideea lui. El considera femeile ca pe nişte surori, ca şi Francisc d'Assisi şi Francisc de Sales, mai ales pe cele care aveau aceleaşi idei ca şi el. Aşa le-a avut pe sfânta Clara şi sfânta Francisca de Chantal. E de presupus că acestea au iubit mai mult persoana lui decât opera. A fost, fără îndoială, iubit mai mult decât a iubit el însuşi. Aşa cum li se întâmplă adesea fiinţelor superioare, duioşia inimii s-a transformat la el într-o blândeţe nemărginită.

Dar care a fost mersul gândirii lui Iisus în această perioadă umbrită a vieţii sale? Prin ce meditaţii intră el în cariera profetică?

O înaltă noţiune despre divinitate, pe care nu o datora iudaismului şi care pare să fi fost în întregime creaţia marelui său suflet, a constituit într-o măsură oarecare principiul forţei lui. Este ideea unui Dumnezeu-Tatăl, al cărui glas îl auzi în liniştea conştiinţei şi în tăcerea inimii.

Iisus nu avea viziuni, Dumnezeu nu-i vorbea ca unuia aflat în afara lui. El se simţea Dumnezeu şi scotea din inima lui ceea ce spunea despre tatăl său. El trăia în sânul Domnului printr-o comunicare, clipă de clipă. El nu-l vedea dar îl auzea, fără să fie nevoie de tunete şi de rug arzător ca la Moise, de furtuna revelatoare ca la Iov, de oracole ca la bătrânii înţelepţi greci, de geniul familiar al lui Socrate.

Iisus nu a enunţat niciodată ideea nelegiuită că el ar fi Dumnezeu, el se credea doar în legătură directă cu Dumnezeu şi fiul lui Dumnezeu. Cea mai înaltă conştiinţă despre Dumnezeu, din câte au existat în sânul omenirii, a fost cea a lui Iisus.

Dumnezeu, conceput de-a dreptul ca tată, iată toată teologia lui Iisus!

Iisus intrând în Ierusalim

Iisus nu a ajuns dintr-o dată la această afirmaţie despre el însuşi, dar e posibil ca, încă de la primii paşi, să se fi simţit în relaţie cu Dumnezeu, ca de la tată la fiu.

Aici este marele lui act de originalitate şi, prin acest act, el nu aparţinea deloc rasei sale. Nici evreii, nici musulmanii, nu au înţeles această delicată teologie a iubirii.

Dumnezeul lui Iisus nu este acel stăpân fatal care ne omoară când are el poftă, ne blesteamă când îi place şi ne mântuieşte când vrea.

Dumnezeul lui Iisus este tatăl nostru!

Dumnezeul lui Iisus nu este despotul care a ales poporul lui Israel ca popor al său şi îl apără împotriva tuturor. El este Dumnezeul omenirii !

Iisus nu va fi un patriot ca macabeii, un teocrat ca iuda Gaulonitul. Ridicându-se cu îndrăzneală deasupra prejudecăţilor neamului său, el va stabili universala paternitate a lui Dumnezeu. Gaulonitul spunea că este mai bine să mori decât să dai altuia, în afară de Dumnezeu, numele de "stăpân". Iisus lasă acest nume de "stăpân" oricui vrea să-l ia şi păstrează pentru Dumnezeu un nume mai blând: tatăl.

Denumirea de "Împărăţia lui Dumnezeu" sau de "Împărăţia cerului" a fost cuvântul ales al lui Iisus pentru a exprima revoluţia pe care el o aducea în această lume.

Împărăţia lui Dumezeu dădea naştere la interpretările cele mai felurite. În ultimul timp al vieţii sale, Iisus credea că domnia aceasta se va înfăptui materialiceşte printr-o bruscă reînnoire a lumii. Morala minunată pe care o scoate din sintagma "Dumnezeu-tatăl" nu este cea a entuziaştilor care cred că lumea esre aproape de sfârşit şi care se pregătesc, prin ascetism, pentru o catastrofă închipuită, ci a unei lumi care a trăit şi vrea să trăiască. "Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru", spune el acelora care căutau mereu semne exterioare. Astfel, Iisus, definind adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu, a pus bazele ei, el fiind cel care a întemeiat împărăţia celor blânzi şi umili.

În vremea aceea a sălăşluit şi Dumenzeu pe pământ, poate câteva luni, un an sau ceva mai mult de-atât. Poate Iisus l-a întâlnit în deşert (vocea lui), în timpul celor 40 de zile de post negru şi rugăciuni, sau pe munte, unde urca des. După aceea, glasul lui Iisus căpătase o dulceaţă nemaipomenită, şi un farmec nemărginit se împrăştia din făptura sa, iar cei care-l văzuseră până atunci, nu-l mai recunoşteau.

El nu avea încă discipoli şi ceata care se strângea în jurul lui nu era nici o sectă, nici o şcoală, dar se adunaseră pentru că simţeau în el un spirit pătrunzător şi blând.

Firea lui iubitoare, ajutată de una din cele mai fermecătoare figuri care a aparţinut vreodată rasei evreieşti, fascina oamenii din jurul lui şi astfel se formă treptat un cerc de oameni care-l urmau în toate.

Paradisul ar fi putut fi creat încă de atunci pe pământ, dacă nivelul tânărului predicator nu ar fi depăşit cu mult nivelul de mediocră bunătate, deasupra căreia nu s-a putut ridica, nici până astăzi, specia umană.

Ca toţi rabinii timpului său, Iisus, împins către raţionamente legate, închidea doctrina sa în aforisme scurte şi de o formă expresivă, uneori enigmatice şi ciudate. Unele din aceste maxime veneau din cărţile Vechiului Testament, altele porneau din gândurile înţelepţilor moderni ai vremii, îndeosebi de la Antigon de Soco, de la Isus, fiul lui Sirah şi Hillel, care ajunseseră până la el nu în urma unor studii înalte, ci ca proverbe adesea repetate. Sinagoga era bogată în maxime minunat exprimate, care alcătuiau un fel de literatură maximă. Iisus adoptase acest învăţământ oral, pătrunzându-l însă cu spiritul său superior. Exagerând datoriile prescrise de noile legi, el tindea la desăvârşire. Toate conceptele de umilinţă, de iertare, de milostivenie, de abnegaţie, de asprime pentru sine însuşi, virtuţi care au fost numite pe drept cuvânt creştineşti, dacă prin asta vrem să înţelegem că ele au fost propovăduite cu adevărat de Christos, erau în germen în această primă învăţătură.

Pentru dreptate, el se mulţumea să respecte axioma răspândită: "Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face".

Dar această bătrână înţelepciune, încă destul de egoistă, nu-i era îndeajuns. El mergea până la exces:

"Dacă cineva te loveşte pe obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt".

"Dacă cineva vrea să-ţi ia haina, dă-i şi cămaşa".

"Iubiţi-i pe duşmanii voştri, faceţi bine acelora care vă urăsc; rugaţi-vă pentru cei care vă chinuiesc".

"Nu judecaţi şi nu veţi fi niciodată judecaţi. Iertaţi şi vi se va ierta. Fiţi milostivi, după cum Tatăl vostru ceresc este milostiv. E mai bine să dai decât să primeşti".

"Cel care se umileşte va fi înălţat, cel care se înalţă va fi umilit".
Asupra pomenii, milostiveniei, operelor de binefacere, blândeţii, dragostei de pace, deplinei dezinteresări a inimii, el avea puţine lucruri de adăugat doctrinei sinagogii, dar punea un accent plin de duioşie, reînnoind aforismele uitate de mult timp.

El nu vorbea niciodată împotriva legii mozaice, dar e limpede că îi vedea lipsurile şi lăsa să se înţeleagă asta. Repeta fără încetare că trebuie să se facă mai mult decât spuseseră cei vechi. Nu pronunţa nici cel mai mic cuvânt aspru, interzicea divorţul şi orice jurământ, dojenea legea talionului, condamna camăta şi socotea plăcerile voluptoase tot aşa de criminale ca şi adulterul. Dorea o iertare obştească a greşelilor.

Motivul pe care se sprijineau aceste maxime de înaltă milostivire era întotdeauna acelaşi: "...pentru ca să fiţi fiii Tatălui vostru ceresc, care face să strălucească soarele său asupra celor buni, ca şi asupra celor răi. Dacă nu iubiţi, adăuga el, decât pe cei ce vă iubesc, ce merit aveţi? Negustorii fac la fel. Dacă nu salutaţi decât pe fraţii voştri, ce preţ are aceasta? Păgânii fac la fel. Fiţi desăvârşiţi, după cum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit".

Iisus promova un cult curat, o religie fără preoţi şi fără obiceiuri exterioare, sprijinindu-se în întregime pe dragoste, pe imitarea lui Dumnezeu, pe raportul direct al conştiinţei cu Tatăl ceresc. Iisus nu a dat niciodată înapoi în faţa acestor principii, care făceau din el, în sânul iudaismului, un revoluţionar înfocat. Pentru ce să existe mijlocitori între om şi Tatăl său, Dumnezeu?

Tradiţia însăşi, lucru aşa de sfânt pentru evrei, nu înseamnă nimic în comparaţie cu dragostea curată.

"Şi când te rogi, nu imita pe făţarnici, cărora le place să-şi facă rugăciunea în picioare prin sinagogi şi la colţurile pieţelor, ca să fie văzuţi de oameni. Adevăr vă zic vouă, că ei îşi vor primi răsplata lor. Iar tu, dacă vrei să te rogi, intră în odaia ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău tainic, şi Tatăl tău, care vede totul, te va asculta. Şi când te rogi, nu ţine discursuri lungi ca păgânii, care-şi închipuie că sunt ascultaţi datorită cuvintelor. Dumnezeu-Tatăl ştie de ce ai nevoie, înainte ca tu să-i fi cerut".

Iisus nu arăta niciun semne exterior de ascetism, mulţumindu-se să se roage sau mai curând să mediteze pe munţi şi în locuri singuratice, unde omul l-a căutat întotdeauna pe Dumnezeu. Această înaltă concepţie a legăturilor dintre om şi Dumnezeu, de care puţine suflete, chiar şi după el, trebuie să fi fost capabile, se mărginea la o rugăciune, pe care discipolii lui o învăţau încă de pe atunci. Acea rugăciune era "Tatăl nostru".

Nimeni nu a fost vreodată mai puţin preot ca Iisus şi nimeni mai duşman al formelor care înăbuşă religia sub cuvânt că o apără. Prin aceasta, noi suntem toţi discipolii şi urmaşii săi şi, prin aceasta, el a pus o piatră veşnică, fundament al adevăratei religii.

O idee absolut nouă, a unui cult sprijinit pe curăţenia sufletului şi pe frăţia omenească, îşi făcea prin el intrarea în lume.

A concepe binele nu este îndeajuns; trebuie să-l faci să învingă printre oameni. Pentru aceasta sunt necesare uneori căi mai puţin curate.

Fireşte, dacă Evanghelia s-ar fi mărginit la câteva capitole din Matei şi Luca, ea ar fi desăvârşită şi nu ar fi supusă acum la atâtea observaţii.

Dar fără miracole, ar fi convertit lumea? Isus (fiul lui Sirah) şi Hillel spuseseră aforisme aproape tot aşa de înalte ca acelea ale lui Iisus. Cu toate acestea, Hilell nu va fi niciodată considerat ca adevăratul întemeietor al creştinismului. În morală, ca şi în artă, a spune nu înseamnă nimic: a face este totul. De asemenea, în morală, adevărul nu are preţ decât dacă devine sentiment şi nu-şi atinge toată valoarea decât atunci când se înfăptuieşte. Oameni de o mediocră moralitate au scris maxime foarte puternice, iar oameni foarte virtuoşi, nu au făcut nimic pentru a continua în lume tradiţia virtuoşilor. Meritul este al aceluia care a fost puternic în vorbe şi în fapte, care a simţit binele şi, cu preţul sângelui său, l-a făcut să triumfe. Iisus, din acest punct de vedere, e fără pereche. Gloria lui rămâne întreagă şi va fi mereu reînnoită.

Doctrina lui Iisus era aşa de puţin dogmatică încât nu s-a gândit niciodată să pună pe cineva să o scrie. Câteva maxime culese după amintiri şi mai ales tipul său moral şi amintirea pe care a lăsat-o au fost tot ceea ce a rămas de la el. Iisus nu este un întemeietor de dogme, creator de simboluri, el este iniţiatorul lumii într-un spirit nou. Religia lui Iisus este religia definitivă. Dreptul tuturor oamenilor la Împărăţia lui Dumnezeu a fost proclamat de Iisus. Datorită lui Iisus, drepturile conştiinţei, sustrase legii politice, au ajuns să alcătuiască o putere nouă, "puterea spirituală". Iisus a fost primul care a proclamat împărăţia spiritului şi care a întărit-o prin faptele sale: "Împărăţia mea nu este din lumea aceasta". Întemeierea adevăratei religii este opera lui. După el, nu mai rămâne decât s-o dezvolţi şi s-o faci să rodească.

"Creştinismul" a devenit astfel sinonim cu "Religie". Tot ceea ce se va face, în afară de această mare şi bună tradiţie creştină, va fi sterp. Iisus a întemeiat religia în lume după cum Socrate a întemeiat filozofia şi după cum Aristotel a întemeiat ştiinţa. A mai fost filozofie înainte de Socrate şi ştiinţă înainte de Aristotel, dar de la Socrate şi Aristotel filozofia şi ştiinţa au făcut progrese imense, totul fiind clădit pe temelia pusă atunci.

De asemenea, înainte de Iisus, gândirea religioasă străbătuse multe revoluţii, însă de la Iisus ea a făcut mari cuceriri. El a stabilit pentru totdeauna ideea cultului curat.

Iisus nu a fost desăvârşit, el a învins aceleaşi pasiuni cu care luptăm şi noi. Niciun înger al lui Dumnezeu nu l-a întărit, în afară de buna sa conştiinţă. Nicio satană nu l-a ispitit, în afara celei pe care fiecare o purtăm în sufletul nostru. Posibil că multe din greşelile lui au fost ascunse de discipoli, după cum multe dintre marile lui calităţi sunt pierdute din nepriceperea discipolilor. Dar nimeni, niciodată, nu a făcut să predomine mai mult decât el, în viaţa lui, interesul omenirii asupra amorului propriu. Închinat fără nicio rezervă idealului său, el a subordonat orice lucru acestuia în aşa măsură încât, spre sfârşitul vieţii sale, universul nu mai exista pentru el. Şi prin acest exces de voinţă eroică a cucerit Cerul. Nu au existat oameni care să fi călcat ca el în picioare familia, bucuriile acestei lumi, orice grijă pământească. El nu a trăit decât prin Tatăl ceresc şi din misiunea divină cu care era convins că era însărcinat.

Puterea civilă, cu toate că poate fi nevinovată de moartea lui Iisus, pentru că nu a făcut decât să contrasemneze sentinţa care i se dăduse, trebuia să poarte cu greutate răspunderea. Fiind de faţă la scena calvarului, statul a dat lovitura cea mai mare.

O legendă plină de necuviinţe a supravieţuit şi a făcut ocolul lumii, legendă în care autorităţile stabilite joacă un rol mârşav, în care acuzatul are dreptate, în care judecătorii şi oamenii poliţiei se unesc împotriva adevărului. Revoltătoare în cel mai înalt grad, Istoria Patimilor, răspândită în mii de icoane populare, arăta pe vulturii romani îngăduind pe cel mai neomenos dintre chinuri, pe soldaţi executându-l, pe un prefect poruncindu-i. Ce lovitură pentru toate puterile stabilite! De atunci, ele nu şi-au revenit niciodată. Cum să-ţi iei faţă de oamenii săraci aere de neprihănire şi de împărţitor al dreptăţii, când ai pe conştiinţă marele dispreţ de la Gethsemani?!?

Dar Iisus nu a fost învins, dovedindu-se încă o dată că prin forţă şi cruzime nu se rezolvă nimic. Legenda lui Iisus va stârni lacrimi fără sfârşit în cei mai mulţi ochi şi suferinţele lui vor înduioşa cele mai tari inimi. Şi toate generaţiile care se vor naşte în secolele ce vor urma, vor recunoaşte că, între fiii oamenilor, nu s-a născut un altul mai mare decât Iisus.

Mai puteţi citi şi:

Contextul istoric si politic din timpul vietii lui Iisus

Copilăria şi tinereţea lui Iisus

Educaţia lui Iisus şi ideile în care a fost crescut

Creștinism. Religiile greco-romane și începutul civilizației în Europa

Max's concept.

© Copyright 2018 MAX'S CONCEPT