ORIENTUL YOGA - PARTE A CULTURII DE PE VALEA INDUSULUI

VEDELE sunt cele mai vechi scripturi descoperite până acum. Ele au fost aduse de arieni din ţinuturile lor nordice şi sunt în număr de patru: Rig, Yajur, Soma şi Atharva. Toate patru au caracter liturgic. Rig Veda este cea mai importantă şi este alcătuită dintr-o serie de cântece.

Fiecare dintre cele patru Vede este formată din trei părţi: Mantra, Brahmana şi Upanishade.
Mantrele, care se mai numesc şi Samitha,  sunt culegeri de imnuri sacre. Brahmanele, în schimb, conţin normele şi obligaţiile religioase, în timp ce în Upanishadele se regăsesc bazele spirituale ale gândirii hinduse.

Zeul Shiva în poziţie ascetică. 

Mahayogi este creatorul şi protectorul disciplinei Yoga.

Yoga a apărut în jurul anului 2500 î.Hr. în zona Fluviului Indus, atestări fiind ruinele a două centre: Mohenjodaro şi Harappa, unde au fost descoperite numeroase amulete, sigilii şi tablete cu reprezentări ale poziţiilor de Yoga, cum ar fi Plugul sau Lotusul.

Civilizaţia ariană îşi are rădăcinile ascunse în legendă şi mister. Din limba arienilor au apărut limbile europene, latina şi greaca.

Arienii erau împărţiţi în clase sociale:

• sacerdoţi (brahmani)
• războinici (ksatryia) şi
• agricultori, crescători de animale şi comercianţi (vaisya).

Încă de timpuriu, civilizaţia ariană de pe Valea Indusului a evoluat în domeniul cunoaşterii şi astfel în primul mileniu î.Hr. a apărut culegerea şi comunicarea învăţăturilor prin intermediul Vedelor - culegera de texte sanscrite care reprezintă esenţa înţelepciunii lor. Tradiţia spune că cele patru Vede au fost dictate arienilor direct de către Dumnezeu şi, datorită vechimii şi importanţei acestora, pot fi asemănate cu ceea ce înseamnă pentru creştini Vechiul Testament.
Prin Vede s-a făcut trecerea de la transmiterea cunoştinţelor de pe calea orală pe cea scrisă, înaintea acestora singura metodă fiind cuvântul maestrului către discipolii săi. Ei au învăţat să înţeleagă "sensul" cuvintelor lor rostite şi să asculte de energia conţinută în aceste cuvinte. 

Până în 1968, Yoga a fost practic necunoscută. 
Din momentul descoperirii sale, farmecul Indiei exercitat asupra Occidentului şi căutarea unei noi forme de spiritualitate au făcut ca Yoga să se extindă în Europa. 
De atunci numărul practicanţilor a crescut continuu, chiar şi printre oamenii reticenţi la început să practice o disciplină aparent iraţională. De exemplu, practicanţii din Italia au ajuns astăzi la 1.300.000, adică 2% din populaţie.

Termenul de Yoga îşi are rădăcina în cuvântul sanscrit Yuj, care înseamnă "a lega", "a pune sub jug". Fiinţa umană este văzută ca uniunea dintre corp, minte şi suflet, iar integrarea armonioasă a acestor aspecte se poate obţine şi menţine prin Yoga. În acest scop, omul trebuie să se forţeze (să se subjuge) prin autodisciplină să ajungă la o asemenea concentrare, încât să reducă la tăcere componenta raţională a personalităţii sale şi să înceapă astfel procesul de renaştere şi de eliberare (se naşte din nou).

În poemul antic Bhagavad Gita, Krishna îl învaţă pe Arjuna tehnici de Yoga. Scopul principal al acestei discipline este de a-i ajuta pe cei care o practică să înţeleagă esenţa dintre spirit şi materie. Cele două entităţi fac parte din aceeaşi realitate din care se conturează şi viaţa, datorită vibraţiilor emise de forţa de viaţă din care este compusă: prana. Cu cât este mai rapidă vibraţia, cu atât mai mult conştiinţa se manifestă ca o persoană fizică. Această căutare a adevărului este oarecum contracarată de egoul nostru, adică de atman, care este responsabil pentru sentimentul de nemulţumire, separare şi disconfort psihic.

Yoga ne învaţă că putem găsi un echilibru în fiecare domeniu al vieţii noastre, fie de natură fizică - munca, sportul  şi nutriţia, fie de natură psihică: relaţiile emoţionale şi de studiu. Prin practică, vom percepe un sentiment de unitate şi de interdependenţă cu sufletul universului.

Modurile de a face Yoga sunt multiple şi au anumite particularităţi fiecare. Maestrul Poojya Sri Maharishi Gitananda a redat plastic aceste particularităţi comparându-le cu un diamant bine tăiat cu multe faţete, fiecare dintre ele reflectând o culoare diferită în lumină, cu diferite nuanţe. Astfel este şi mulţimea şcolilor de Yoga, fiecare cu o nuanţă diferită din întreaga gamă a comportamentului uman pentru a obţine pacea şi fericirea interioară.

Disciplinele Yoga - conform tradiţiei, sunt şase:

• Hatha Yoga (Yoga poziţiilor),
• Mantra Yoga (Yoga sunetelor sacre),
• Karma Yoga (Yoga acţiunii),
• Jnana Yoga (Yoga cunoaşterii),
• Bhakti Yoga (Yoga devoţiunii) şi
• Raja Yoga (Yoga regală), ultima cuprinzându-le pe toate celelalte.

Patanjali a făcut cunoscute cele opt etape (sau ramuri) ale disciplinei Yoga, care conduc la unirea cu Paramatman - Sufletul Cosmic. 
Cele opt etape sunt:

1. Yama - învăţarea celor cinci norme sau porunci morale universale, şi anume: nonviolenţa, renunţarea la lăcomie, onestitatea, puritatea morală, dragostea şi sinceritatea (mai ales cu noi înşine).
2. Niyama -învăţarea celor cinci reguli de purificare de sine şi de curăţare, care sunt: fericirea spirituală (mulţumirea), dorinţa de evoluţie spirituală, căutarea interioară, dăruirea de sine lui Dumnezeu în toate acţiunile noastre.
3. Asanele - poziţii de Yoga.
4. Pranayama - controlul respiraţiei.
5. Pratyahara - eliberarea minţii şi retragerea sa de la obiectele simţurilor.
6. Dharana - abilităţile de concentrare.
7. Dhyana - meditaţia.
8. Samadhi - atingerea stării de conştiinţă înaltă; aceasta este unirea cu Paramatman sau Sufletul Cosmic.

Hatha Yoga recomandă 7 practici de purificare fizică:

1. Neti - curăţarea căilor nazale,
2. Dhauti - curăţarea organelor interne,
3. Shank Prakshalana - evacuarea colonului,
4. Bhasti - evacuarea intestinelor,
5. Trataka - purificare ochiului şi a minţii,
6. Nauli - pruficarea plexului solar,
7. Kapaiabhati - purificarea Nadisurilor.

Scopul final al tuturor acestor practici este obţinerea realizării sinelui. Realizarea de sine nu este veşmântul purtat în exterior, ci rochia de lumină care se ţese în jurul inimii. 

Energia curge prin corp prin cele şapte centre numite şi chakre. Acestea se deschid când corpul tău primeşte energia vieţii (se presupune că între luna a doua şi a treia de sarcină) şi se închid ultimele în momentul morţii. Circulaţia energiei prin nadisuri şi aceste puncte de energie este vitală pentru buna fucţionare şi sănătatea corpurilor. Chakrele pot fi considerate puncte în care are loc întâlnirea dintre lumea fizică şi cea spirituală. Ele mai sunt numite şi padma (lotus) şi fiecare are un sens de rotaţie şi un grad de puritate.

Cele şapte chakre sunt, începând de la bază:

1. Muladhara - simbolizată de o floare de lotus cu patru petale; este sediul energiei vitale numită Kundalini şi este situată în perineu. Este prima chakra alimentată cu energie vitală la naştere.
2. Svadishtana - o floare de lotus cu zece petale situată în plexul nervos al zonei genitale (zona uterului la femei).
3. Manipura - o floare de lotus cu zece petale; este centrul nervos al ombilicului.
4. Anahata - o floare de lotus cu douăsprezece petale; este chakra inimii.
5. Visuddha - un lotus cu şaisprezece petale; este chakra tiroidă. 
6. Ajna - un lotus cu două petale; este situată în mijlocul frunţii, între sprâncene; este chakra celui de-al treilea ochi.
7. Sahasrara - un lotus cu o mie de petale; este sediul lui Vishnu şi se află în afara corpului, deasupra capului.

Sufletul corpului material se află în inimă şi este un mic magnet care atrage sau emite unde electromagnetice în câmpul invizibil. Dar omul nu are doar un singur suflet şi nici un singur corp. Fiecărei chakre îi corespunde un corp energetic şi un suflet în câmpul invizibil. Aceste suflete nu le primim în totalitate la naştere ci pe parcursul vieţii. 

Ultimul este sufletul divin, de cea mai înaltă vibraţie şi puritate. Tocmai de aceea el nu ţi-e dat în viaţa pământească ci rămâne în astral, dar poţi conversa şi primi răspunsuri de la el prin Eul tău interior. Sufletul divin îţi va fi ghidul tău interior şi te va însoţi permanent, având rolul de înger păzitor. În foarte rare cazuri, cei care au reuşit întreaga transformare în viaţa pământească, au reuşit să se unească cu sufletul divin şi atunci s-au transformat în înţelepţii şi iluminaţii lumii. Se mai spune şi că "au primit duh". Unirea aceasta în spirit cu sufletul divin nu e obligatorie, poţi trăi ca un orb, ignorându-l. Dar dacă treci prin toate etapele şcolii Yoga cu sinceritate şi reuşeşti să-l accesezi, obţii iluminarea sau realizarea sinelui. Vei fi o fiinţă completă pe toate cele şapte planuri, corpuri şi suflete. Din acel moment nu mai ai nevoie de ghidare divină ci vei deveni tu însuţi un ghid pentru restul oamenilor şi câteodată al întregii lumi.

Cei care ating starea aceasta, de realizare de sine, se vor îmbogăţi cu toate cele 22 de chakre, faţă de doar 7 pe care le au toţi muritorii de rând. Aura lor s-ar putea să ajungă atât de mare încât să acopere un întreg oraş sau poate chiar şi o ţară. Atunci el va ghida prin energia inimii lui toate celelalte suflete din acea regiune, toţi oamenii şi toate vieţuitoarele, care se vor simţi în prezenţa lui extrem de confortabil şi de elevat, urmându-l automat. Pot fi date exemple cazurile rare ale marilor ghizi spirituali care au trăit pe pământ, dar au fost şi unele care au rămas în anonimat, lucrând pentru binele omenirii din umbră. Dar Dumnezeu oare cu câte chakre a reuşit să se îmbogăţească? Poate 5000, poate mai mult. Atunci 5000 de chakre şi corpuri energetice e greu să se blocheze şi prin urmare iată o posibilă explicaţie a vieţii veşnice. În acelaşi timp ce magnet puternic al Universului poate fi un corp cu un înveliş energetic de 5000 de corpuri de lumină şi cu o aură care cu siguranţă acoperă tot Universul ! De aceea noi şi toate vieţuitoarele trăim în câmpul auric al Domnului.

Yoga este aspectul cel mai practic al tantrismului indian şi tibetan. Acestea stimulează chakrele şi ajută la perceperea clară a minţii şi a funcţiilor sale. Yoga te învaţă cum să te purifici, cum să vorbeşti cu Eul tău interior, cum să te detaşezi de obiectele simţurilor tale, considerate a fi o adevărată otravă, cum să creezi starea de linişte necesară şi să te concentrezi la divinitate, etc. Astfel poţi reuşi să-ţi măreşti câmpul vital şi încet-încet să ajungi la realizarea sinelui, scopul suprem al unei fiinţe care nu vrea să trăiască degeaba în univers, doar pentru propriile sale plăceri, distrându-se şi ocupându-se cu tot felul de nimicuri şi prostii. Dumnezeu apreciază efortul tuturor celor care sunt devotaţi Creaţiei şi vor să o ajute să crească.

India este considerată astăzi o ţară 100% spirituală. Să nu uităm că şi Iisus a locuit ani buni pe acele tărâmuri, studiind şi însuşindu-şi tainele hinduismului.

Iată cum chakrele corespund unor centrii emoţionali ai corpului. În momentul în care o chakră este blocată şi energia nu circulă liber prin ea, apar tulburări şi probleme diverse şi chiar boli grave. 

Chakrele sunt afectate în fucţionarea lor în special de stresul zilnic. Stresul este cel care duce la contractarea muşchilor organelor, perturbându-le funcţionarea. Chiar şi respiraţia este afectată de aceste contracţii. De-a lungul anilor, aceste contracţii devin cronice şi duc treptat la scăderea controlului asupra corpului. Moartea apare când toate chakrele sunt blocate, nemaifiind alimentate suficient cu energie sau prana, moment în care se vor închide singure. Fără forţa vitală, fără acest electromagnetism, corpul devine o materie inertă.

Yoga îţi prezintă tehnici de detaşare, relaxare şi eliminare a stresului şi te învaţă autocontrolul, inclusiv controlul asupra funcţionării corpului fizic, astfel că cel puţin factorul principal al îmbolnăvirilor, stresul, va fi anihilat.

CIVILIZAŢIA INDIEI ANTICE - ZEITĂȚI

Critica textelor şi filologia au stabilit că multe concepte din imensa literatură antică a Indiei sunt cu totul străine de tradiţiile indo-europene ale hinduismului.

Aşa este cazul zeului Şiva, a cărui imagine a fost găsită pe un sigiliu de la Mohendjo-Daro. Şiva era redat în postură de meditaţie şi înconjurat de animale. El mai este numit şi Şiva Pasupati, "stăpânul animalelor", pe care îl putem regăsi şi în literatura brahmanică. Originea sa pre-ariană nu poate fi negată deoarece în textele vedice nu era cunoscut. El a pătruns mult mai târziu în pantheonul indian ca reîncarnare a zeului Rudra. Din păcate, se pare că Şiva nu a fost unanim acceptat şi adorat.

Cea mai veche menţiune literară a lui Şiva este Şiva yoghin, Mahyogin, "marele Yoghin", Yogicvara, "stăpânul yoghinilor" sau Dhurjati, "cel ce poartă povara cocului", reprezentat peste tot pe jumătate gol şi încins cu cranii de om. Pe cap semiluna în chip de diademă. Coada părului său strâns în formă de corn simbolizează Gangele. La gât poartă un colier de şerpi. Foarte des este reprezentat în civilizaţia Indiei "linge" (phalusul), simbol al forţei vitale a lui Şiva.

Zeiţele au în general un rol şters în Vedele. Ele erau reprezentate în picturi în mărime mică atunci când erau însoţite de soţii lor pentru a li se arăta inferioritatea faţă de aceştia. Marea Zeiţă, numită şi Mahadevi sau Zeiţa Kali - marea zeiţă a hinduismului, face parte din divinităţile ne-indo-europene.

Cele mai multe similitudini există însă cu divinităţile tamile, ale locuitorilor din sudul Indiei, de origine dravidiană, care au culoarea pielii mult mai închisă decât cea a indo-arienilor din nord. Astfel, Mahadevi (Marea Zeiţă) are ca ipostază zeiţa Durga, numită şi "inaccesibila", reprezentată ca o tânără frumoasă cu carnaţie albastră, călare pe un tigru.

DEVI (Mahadevi) este văzută ca un simbol al fertilității, bogăției materne, fidelităţii conjugale, protector al religiei și al artelor. In formele ei terifiante ea este considerată un protector care ocroteşte și menține ordinea cosmică. 

Zeiţa mamă,identificată deci cu Zeiţa Durga , Kali și Lakshmi, este o forţă motrice a creaţiei.

In Vedele zeițele reprezintă elemente naturale , cum ar fi zorii și noaptea și, de asemenea, ele sunt simbolul fertilității. Există şi o serie de zeițe, care sunt privite ca forțe independente. În Puranas indian principiul divin feminin are o poziție importantă. 

Tantrele au acordat o mare importanță divinităţii feminine: pe de o parte, puterea de sex feminin este considerată sursa întregii vieți și, pe de altă parte, ea reprezintă şi forţa de distrugerii vieții.

Pe nenumăratele sigilii descoperite la Mohendjo-Daro şi Harappa se poate distinge o zeitate urcată într-un pom, către care se uită un tigru şi care este considertă a fi Devi.

Zeul Şiva este figurat călare pe taurul Nandi, obiect al unei mari veneraţii. Prototipul se recunoaşte lesne pe numeroase sigilii de pe Valea Indusului.

Se pare că civilizaţia de pe valea acestui mare fluviu acordă multă însemnătate dansului, fiind descoperite multe statuete reprezentând dansatoare. 
Dravidienii din India îl adoră pe Şiva Naturaja sau Şiva "regele dansului". În această parte a Indiei, unde se află tamilii, sunt cele mai bune şcoli de dans clasic. 
În ceea ce priveşte dansatoarele sacre, aşa-numitele baiadere (termen portughez), sau devadasi ("roabele zeului" în sanscrită), ele se întâlnesc în toate templele indiene.

Leon Baskt, 1911 "Le Dieu bleu - Baiadere"

Tradiţiile tamile istorisesc despre academii literare numite Sangam, din care prima ar fi existat cu 3700 de ani în urmă, adică pe vremea înfloririi oraşelor de pe Valea Indusului.

Despre istoria Indiei în perioada antică puteți citi și:
ORIENTUL - INDIA

DESPRE LEGENDARA ŢARĂ A PREOTULUI IOAN

Cucerirea arabă din secolul al VII-lea a fost îndreptată şi împotriva Imperiului Roman de Răsărit şi nu a putut fi oprită decât cu mare greutate. În scurt timp au căzut sub dominaţia arabilor mare parte din posesiunile din Orient, adică Egiptul, Palestina, Siria şi o parte din Asia Mică.
În anul 672, arabii musulmani atacă Constantinopolul care, pe lângă faptul că era înconjurat de apă din trei părţi, poseda şi ziduri greu de trecut. Din această cauză, asediul Constantinopolului a durat cinci ani. În cele din urmă, bizantinii folosesc "focul grecesc", o armă nouă a cărei compoziţie a rămas aproape necunoscută, şi astfel musulmanii au fost alungaţi şi siliţi să plătească tribut anual. La celălalt capăt al Europei musulmanii vor cuceri Spania, după care vor trece Munţii Pirinei pentru a cuceri Franţa. Ei sunt opriţi însă la Toulouse în anul 721. La Poitiers arabii sunt învinşi definitiv (732) de Charles Martel, rege al francilor.

De atunci au urmat numeroase lupte între musulmani şi creştinii Imperiului Bizantin. După dispariţia califatelor arabe, musulmanii turci selgiucizi sau osmanlâi exercită aceeaşi presiune asupra statelor creştine. Cruciadele reprezentau o imensă campanie de cucerire a Orientului creştin din mâinile musulmanilor.

În condiţiile acestor lupte care au durat secole, ia naştere legenda "Ţării preotului Ioan". 

Se afirma că în secolul al XII-lea, în Africa sau în India, dincolo de ţările stăpânite de musulmani, se afla un puternic stat al cărui rege era un preot, preotul Ioan, ce se afla şi el în lupta contra musulmanilor. A apărut astfel speranţa, în tot cursul evului mediu, că se va putea ajunge la o alianţă militară cu "Ţara preotului Ioan" şi se va putea reduce la zero puterea Islamului dacă era atacat de la sud de preotul Ioan şi de la nord de statele creştine. 

De remarcat că aceeaşi alianţă cu puteri ostile Islamului au vrut să încheie statele creştine cu mongolii până în secolul al XIV-lea.
După legendele vehiculate, Ţara preotului Ioan ar fi înregistrat victorii însemnate împotriva Islamului. Dar unde poate fi localizată exact această ţară?

Statul creştin existent la sud de statele islamice în Africa a fost Ethiopia, creştinată în a doua jumătate a secolului al IV-lea de către Frumentius şi Aedisius. Dar relaţiile dintre Ethiopia şi Islam nu au fost prea ostile, deci e puţin probabil ca Ţara preotului Ioan să fi fost Ethiopia. Relaţiile dintre Ethiopia şi Islam au fost paşnice în primele secole ale Hegirei deoarece locuitorii ei s-au arătat respectuoşi cu datinile şi ritualurile musulmane: circumcizia, poligamia, sacrificarea de animale şi altele. Apoi Ethiopia nu a avut împărat preot şi era departe de Egiptul islamic.

În secolul al XIV-lea, portughezii, care făceau comerţ cu India, află de existenţa acestui mare regat creştin şi stabilesc legături strânse cu el. 

Lângă Ethiopia se aflau nişte ţări creştine locuite de africanii negri: Makuria şi Alwa. Nu se ştie dacă în aceste două ţări căpetenia era şi preot. Regatul Alwa era situat însă prea departe, ca şi Ethiopia, de ţările islamice (la circa 2500 km de hotarele Egiptului). Makuria, cu capitala la Dongola, putea fi însă vechea "Ţară a preotului Ioan". Această identificare este considerată cea mai plauzibilă.

Creștinism - CREȘTINISMUL ÎN ETIOPIA ȘI PRIMA BIBLIE ILUSTRATĂ

Etiopia (in Amharic - Ityopp'ya ; in Swahili - " Ethiopia ")
Etiopia, oficial Republica Federală Democratică a Etiopiei cu capitala la Addis Abeba, este un stat fără ieşire la mare situat in Cornul Africii. Se învecinează cu Eritreea la nord, cu Sudanul de Sud şi Sudan la vest, Kenya la sud, Somalia la est şi Djibouti la nord-est.

Înaintea celui de-al doilea Război Mondial, Ethiopia a fost atacată de Italia (1936), dar şi-a recastigat libertatea dupa câțiva ani. (Wikipedia)

Ethiopia , Mănăstirea Garima - Cea mai veche Biblie ilustrată

Cercetările efectuate în laboratoarele Universităţii Oxford au arătat că textele "Abba Garima", considerate până nu demult a fi din secolul al XI-lea, datează din perioada 330 - 650 d.Hr. Potrivit savanţilor, aşadar, Etiopia deţine cea mai veche copie ilustrată a Evangheliei din lume.

Existenţa însăşi a manuscriselor "Garima" este surprinzătoare, întrucât, în secolul al XVI-lea, regiunea Aksum a fost invadată de trupele lui Muhammad Gran (Ahmad ibn Ibrahim al-Ghazi), conducătorul din Adal. Accesul foarte dificil la această mănăstire, înconjurată de stânci şi situată la aproximativ 2.000 de metri altitudine, a făcut posibil ca manuscrisele şi alte comori din tezaurul mănăstirii să se păstreze.


Datare cu carbon 14!
De-a lungul a 1600 de ani, aceste texte care nu au părăsit niciodată mânăstirea, se află într-o stare foarte bună, potrivit experţilor. "Evangheliile Garima au fost ţinute într-un loc uscat, la altitudine mare, ceea ce a ajutat la conservarea lor, iar faptul că sunt păstrate în întuneric a contribuit la menţinerea culorilor vii ale ilustraţiilor" - a declarat, pentru Ethioguardian, Blair Priday, membru al Fundaţiei pentru Moştenirea Etiopiană, o organizaţie caritabilă care colaborează cu Biserica Ortodoxă Tewahedo din Etiopia.
Potrivit tradiţiei, manuscrisele au fost redactate într-o singură zi de călugărul Abba Garima, care a venit din Constantinopol în anul 494 d.Hr., relatare cu atât mai veridică după recenta datare cu carbon 14 a manuscriselor. Cele patru Evanghelii au fost scrise pe piele de capră, în două volume, în Ge'ez, o limbă semitică care mai există doar în formă scrisă.

În manuscrise sunt reprezentate chipurile celor patru sfinţi evanghelişti, Matei, Marcu, Luca şi Ioan, dar şi, pentru prima oară, templul iudaic din Ierusalim.

Manuscrisele Garima au început să fie cunoscute în afara Etiopiei în anul 1950, când Beatrice Playne, istoric al artei din Marea Britanie, a vizitat mânăstirea. Pentru că femeile nu au voie să intre în mânăstire, călugării i-au dus să vadă câteva dintre manuscrise şi ea a notat atunci că "am observat ilustraţii foarte frumoase care se asemănau în stil cu cele siriene". În anul 1960, cercetătorul francez Jules Leroy a examinat manuscrisele şi a stabilit că provin din secolul al XI-lea. Jacques Mercier, un expert francez în artă etiopiană, a examinat de cinci ori Evangheliile Garima. El a reuşit să ducă câteva fragmente de pergament la Laboratorul de Cercetare Arheologică al Universităţii Oxford. O mostră a fost datată ca fiind din perioada 430-650 şi o altă probă, din alt manuscris, din perioada 330-540.

"Comorile Bisericii Etiopiene"

Potrivit stilului redactării şi ilustraţiilor, Jacques Mercier estimează că textele provin din secolul al VI-lea, epoca Evangheliilor siriace Rabbula, aflate în colecţia Bibliotecii Laurenziana din Florenţa, Italia.

Fundaţia pentru Moştenirea Etiopiană este o organizaţie caritabilă înfiinţată în 2005 la Londra cu scopul de a contribui la conservarea manuscriselor şi picturilor, parte a moştenirii etiopiene. Anul trecut, organizaţia a publicat volumul "Comorile Bisericii Etiopiene". Cel mai important proiect al fundaţiei este restaurarea Evangheliilor Garima.

Amon

Din relatarea lui Diodor din Sicilia, aflăm că:
"Povestesc etiopienii că ei au fost cei dintâi dintre toţi oamenii şi mai spun că dovezile prin care îşi întăresc spusele lor sunt vădite. Aproape toată lumea este de acord că ei nu au venit de prin alte ţări în ţara lor, ci s-au născut acolo şi că, prin urmare, pe drept cuvânt sunt numiţi băştinaşi. Apoi este un lucru limpede pentru toţi, că oamenii care locuiesc în ţările de miazăzi trebuie să fi ieşit cei dintâi din sânul pământului."

Într-adevăr, dacă arşiţa soarelui usucă pământul umed şi-i înlesneşte ivirea vietăţilor, este firesc să presupunem că regiunea cea mai apropiată de soare a fost cea dintâi care a dat naştere fiinţelor vii.

Se mai povesteşte că etiopienii au fost primii care i-au învăţat pe oameni să-i slăvească pe zei, să le aducă jertfe, să facă procesiuni şi adunări mari şi să îndeplinească celelalte rituri prin care să preamărească divinitatea.
Iată pentru ce le este tuturor cunoscută evlavia ethiopienilor şi iată pentru ce se spune că jertfele pe care le aduc zeilor sunt cele mai plăcute nemuritorilor.

Stau mărturie versurile acelui poet care este poate cel mai vechi şi mai admirat la eleni. În Iliada, Homer ni-l înfăţişează pe Zeus şi pe ceilalţi zei ducându-se în Etiopia, ca să primească jertfele ce li se aduc în fiecare an, spre a fi şi ei părtaşi la un ospăţ pregătit de către etiopieni: "Zeus a pornit ieri spre ocean, la neprihăniţii etiopieni, ca să fie şi ei părtaşi la un ospăţ şi toţi zeii îl urmau". Se mai arată că evlavia acestui popor este răsplătită prin aceea că neamul etiopienilor niciodată nu a fost nevoit să îndure stăpânirea apăsătoare a năvălitorilor. Întradevăr, dintotdeauna etiopienii şi-au păstrat libertatea şi între ei a domnit buna înţelegere, nefiind supuşi vreunei stăpâniri a celor care - mulţi la număr şi foarte puternici - porniseră împotriva lor.

Acţionând ca slujitor şi preot suprem al zeului Amon, regele de la Napala îl considera pe faraonul egiptean de la Memphis ca uzurpator, iar pe regii libieni din diferite nome egiptene ca "impuri, spurcaţi".

Preoţi ai bisericii ortodoxe etiopiene cântând la instrumente muzicale.

Zeul Amon de la Napata, situat pe muntele Gebel Barkal, a guvernat o vreme tot Egiptul prin oracolele sale.

Oracolele acestui zeu impuneau de asemenea alegerea viitorului rege, precum şi păzirea tuturor interdicţiilor rituale, de exemplu la mâncarea peştelui, în general, fiind admise doar anumite specii. Se afirma că peştele, trăind în apă şi în mare, este o vieţuitoare a zeului Seth, duşman şi ucigaş al fratelui său Osiris. Se ştie că regele Piankhi, venind în delta Nilului, refuză să intre în legătură cu principii care sunt "spurcaţi", fiindcă mănâncă orice peşte.

În timpul campaniei regelui persan Cambyse, după relatarea lui Herodot, au fost proiectate trei expediţii: împotriva cartaginezilor, împotriva locuitorilor oazei zeului Amon şi contra etiopienilor macrobi (care aveau viaţă lungă), care locuiau în Libia (Africa), la marea din sud-vest (aşa era geografia atunci). Cambyse hotărî să trimită iscoade la etiopieni să vadă cum e Masa Soarelui (a lui Amon-Ra, zeul soarelui), care se spune că se afla în ţara lor, dacă ea exista cu adevărat, şi ca să observe toate cele ce sunt acolo, acoperindu-se sub pretextul că au venit să aducă daruri regelui.

Iată ce este Masa Soarelui: este o luncă într-un cartier mărginaş, acoperită cu cărnuri fripte din toate patrupedele ce se pot mânca; în timpul nopţii, cei ce au grijă de această masă aduc acolo fripturile, după ce le-au primit de la locuitori, fiecare după partea ce i s-a stabilit să o dea. Dimineaţa, oricine poate să vină să mănânce din acele fripturi, şi s-a răspândit în acele locuri părerea că pământul el însuşi aduce în fiecare an aceste daruri...

Bucătărie ethiopiană

Cambyse, de îndată ce se hotărî să trimită iscoade, trimise să fie aduşi de la Elefantina (oraş în sudul Egiptului), ihtiofagi (oameni ce se hrănesc doar cu peşte), care să ştie limba etiopienilor. Când ihtiofagii au ajuns din Elefantina la Cambyse, acesta îi trimise în Etiopia, dându-le porunci asupra celor ce aveau să spună: ei luară cu ei daruri, un veşmânt de purpură, un şirag de aur, brăţări, un vas de alabastru, plin de mir, şi un butoi cu vin de palmier.

Se spune despre etiopieni că sunt cei mai înalţi şi cei mai frumoşi oameni din lume; se zice că au datini deosebite faţă de cele ale altor ţări şi mai cu seamă cele cu privire la puterea regală. Ei o atribuie aceluia dintre cetăţeni care depăşeşte pe ceilalţi prin statura sa, cu condiţia ca forţa lui să corespundă cu talia sa; iată pe cine consideră ei că este demn să devină rege!

Odată ajunşi la etiopieni, ihtiofagii dădură darurile regelui, dar acesta a înţeles că veniseră ca spioni şi că regele Cambyse nu e un om drept. Drept urmare, regele Etiopiei dădu acest sfat regelui perşilor: "Când perşii vor întinde tot aşa ca mine arcuri de mărimea aceasta, vor putea - dacă vor fi destul de numeroşi - să-i atace pe etiopienii macrobi. Până atunci să mulţumească zeilor lor că nu au inspirat fiilor etiopienilor ambiţia de a adăuga alte ţinuturi la ţara lor proprie". Sfârşindu-şi cuvântarea, el întinse arcul şi îl dădu trimişilor lui Cambyse, apoi luând veşmintele de purpură întrebă ce erau şi cum au fost făcute, iar trimişii i-au explicat cu privirea la folosirea purpurei şi vopselelor. Dar regele a răspuns: "Sunteţi nişte înşelători iar veşmintele voastre sunt tot înşelătoare".
Apoi le puse întrebări cu privire la colier şi brăţări, râzând şi prefăcându-se că le consideră cătuşe şi legături şi le spuse că la etiopieni se foloseau legături cu mult mai tari.
Mirul a fost obiectul altei întrebări, şi după ce trimişii i-au explicat fabricarea şi folosirea lui, el repetă aceleaşi cuvinte ca şi pentru veşminte: şi veşmintele, şi mirul, vor să ascundă, să falsifice o realitate, trupul gol sau mirosul natural.
În cele din urmă au ajuns la vin (era vorba de vinul din curmale, de palmier, fiindcă în Egipt se pare că a existat o interdicţie a cultivării viţei de vie până la cucerirea macedoneană), întrebând cum a fost făcut şi, înveselit de această băutură, întrebă cu ce se hrănea regele lor şi care era cea mai lungă durată a vieţii la ei. Ihtiofagii i-au descris natura grâului lor şi au adăugat că în Persia o viaţă lungă se sfârşea după 80 de ani. Regele etiopian exclamă atunci: "Nu e de mirare că oamenii care se hrănesc cu astfel de orduri trăesc atât de puţini ani; nu ar putea să ajungă nici la anii aceştia fără această băutură care îi susţine". El se referea la vin şi asupra acestui lucru era de acord că egiptenii sunt superiori.

Ihtiofagii întrebară la rândul lor cu ce se hrăneau etiopienii şi care era cea mai mare durată a vieţii lor. Regele le-a răspuns că cei mai mulţi oameni trăiau 120 de ani şi că unii din ei mergeau chiar mai departe (în Egiptul faraonic se dădea ca posibilă o limită de viaţă de 110 ani), şi că nu mâncau decât cărnuri fierte şi beau lapte.

Bărbat ethiopian

Cum trimişii păreau surprinşi de această vârstă înaintată, regele îi duse la o fântână unde, după ce se îmbăiară, au ieşit mai lucitori decât dintr-o baie de ulei şi răspândeau un miros de viorele. Apa acestei fântâni este atât de uşoară - după cum au relatat ulterior iscoadele - că nimic nu poate să rămână la suprafaţă, nici chiar lemnul, nici ceea ce e şi mai puţin greu, tot ce se aruncă în ea cade la fund. Poate că etiopienii trăiesc atât de mult pentru că folosesc această apă pentru toate întrebuinţările - au concluzionat ei.

Apoi de la fântână ei au fost duşi la închisoare, unde toţi deţinuţii erau legaţi cu cătuşe şi lanţuri de aur, pentru că în această ţară bronzul este cel mai căutat metal.
În cele din urmă au vizitat mormintele, care se spune că sunt construite din cristal (desigur, cristal de stâncă sau de munte, care e uneori transparent).

Ei procedau aşa: după ce cadavrul a fost uscat, fie în felul folosit de egipteni, fie altfel, el este acoperit cu ghips colorat, reproducându-se pe cât posibil trăsăturile defunctului. După aceea, cadavrul este închis într-o coloană de cristal care a fost excavată. Acest material se află din abundenţă la ei şi este uşor de lucrat. Se vede răposatul în centrul coloanei de cristal (se ştie că Alexandru cel Mare a fost şi el înhumat într-un sarcofag de cristal de stâncă), dar el nu exhală niciun miros şi nu are nimic respingător. Îl vedem în întregime aşa cum era el. Rudele cele mai apropiate păstrează în casa lor coloana pe durata unui an. În acest timp, răposatului i se aduc jertfe. După acest interval, va fi dus la mormintele din oraş.

Cristal de stâncă

Sarcofag sau coloană

Despre puterea preoţilor din acea perioadă, tot Diodor din Sicilia ne spune:

"Astfel, din vremurile străvechi, regii au fost supuşi preoţilor şi i-au ascultat, nefiind siliţi prin arme şi brutalitate, ci doar printr-o sfială superstiţioasă. Dar sub domnia celui de-al doilea Ptolemeu, regele etiopienilor, Ergamenes, care se împărtăşise din educaţia elenă şi era deprins cu filozofia, cutează cel dintâi să înfrunte această poruncă. Ergamenes, luând o hotărâre îndrăzneaţă, vrednică de un rege, pătrunse cu oştenii în locul cel mai de taină al templului de aur al etiopienilor şi-i măcelări pe toţi preoţii. El înlătură astfel o datină care se împotrivea dreptei judecăţi. Şi după aceea Ergamenes a cârmuit ţara după cum i-a fost vrerea".

Puterea regatului din Axum, care constituie nucleul Etiopiei de astăzi, a atins apogeul său în vremea regelui Ella Amida şi a fiului său Ezana. Inscripţiile în stele, foarte bine conservate, redactate în greacă, sabeeană (limba sud-arabică) şi în ge'ezi (limba etiopiană sacră în care sunt redactate multe cărţi), relatează campaniile acestui rege din Axum şi victoriile sale asupra kuşiţilor şi nobienilor. Ezana se convertise la creştinism şi monedele sale purtau o cruce, astfel că el şi urmaşii lui au răspândit creştinismul şi în regiunile cucerite de ei şi ulterior chiar în Imperiul Roman.

Ultima mărturie scrisă despre relaţiile dintre Imperiul roman şi regatul Kuş este descrierea soliei trimise de regele de la Meroe, Tekerideamani, la Roma, în al treilea an de domnie a împăratului Trebonianus Gallus (anul 253). 

După această dată se produce nimicirea regatului Kuş, atacat de regele Ezana din Axum (330-340).
Axum este astăzi un sat mic, acoperit de nori de praf, nu ca în primele secole când era plin de temple şi palate fastuoase. Din ele au mai rămas doar stele înalte. Una are 36 m înălţime, iar alta 20 m înălţime, având inscripţii în piatră. Ultima a fost transportată în Italia.

După prăbuşirea regatului Kuş, populaţiile din teritoriile deţinute altădată de kuşiţi nu au fost supuse de regele Axum, datorită marilor distanţe dar şi regiunii deşertice.

În anul 540, împăratul bizantin Justinian (527-565) şi soţia sa Teodora trimit în vechea Nubie egipteană pe misionarul Iulian, care converteşte la creştinism o mare parte din locuitorii acestor ţinuturi. După el a venit un alt misionar, Longinius, care a trăit mulţi ani în Nobadia, continuând acţiunea de răspândire a creştinismului.

Redăm după lucrarea lui E. Jefferson-Murphy ("Istoria civilizaţiei africane", Bucureşti, 1981), trecutul statelor ce au urmat regatului Kuş:

"Partea de nord a regiunii se afla unificată sub conducerea regatului Makuria, cu capitala la Dongola, iar partea de sud era unificată sub conducerea regatului din Alwa, cu capitala la Soba. În liturghiile bisericii nubiene se foloseau limbile greacă, coptă şi nubiană şi curând au fost traduse cărţi din Biblie în nubiană. Învăţătura a fost încurajată, îndeosebi în rândurile preoţimii, şi s-a stabilit o strânsă legătură cu patriarhul din Alexandria şi cu biserica etiopiană".

Este greu de reconstituit civilizaţia nubiană sub regatele kuşite creştine. De fapt, sutele de biserici construite în această perioadă zac în ruine, zidurile lor de cărămidă degradându-se cu timpul. Actuala moschee de la Old Dongola, transformată din fosta catedrală creştină, arată că vechile biserici erau construcţii mari, impunătoare, al căror stil trăda influenţa bizantină. Din păcate, azi nu se mai vede niciun detaliu artistic al vechilor decoraţii. Cărţile religioase şi de alt gen, în greacă şi nubiană, despre care se ştie că abundau, au dispărut. Un istoric arab anonim care a trăit în secolul al XIII-lea ne dă câteva indicaţii despre cum trebuie să fi fost regatul Makuria în perioada lui de înflorire: "Aici se află reşedinţa regelui. Oraşul este mare şi aşezat pe binecuvântatul Nil. Are numeroase biserici şi case de cărămidă, iar străzile sunt largi. Palatul regelui, împodobit cu mai multe domuri, este clădit din cărămidă roşie şi seamănă cu casele din Irak."

Despre regatul Alwa, acelaşi istoric anonim a scris:"Soba, capitala regatului Alwa, se află la răsărit de marea insulă dintre cele două Niluri, cel Verde (Albastru) şi cel Alb. Are clădiri frumoase şi mânăstiri spaţioase, pline de aur. Grădini splendide împodobesc oraşul. Dormitorul din Alwa este mai bogat decât cel din Makuria, deoarece ţara lui fiind mai întinsă şi pământul mai fertil, aduce venituri mai mari. În Soba se găsesc foarte mulţi cai de rasă. Cărţile sunt scrise în greacă".

Ruinele, puţinele menţiuni din scrierile arabe sau din documentele copte de la Alexandria şi cioburile de ceramică rămase, unde se poate vedea o lucrare de o deosebită măiestrie, sunt tot ce a mai rămas. După ce cea mai mare parte a Egiptului a trecut la islamism, strânsele legături dintre bisericile creştine din Nubia şi cele din Alexandria au slăbit. Prin secolele al XII-lea şi al XIV-lea islamul s-a răspândit şi în regiunile izolate ale Nubiei. În 1317, regele din Makuria a trecut la islamism şi, curând după aceea, creştinismul makurian a dispărut. Alwa a rămas regat creştin până la începutul secolului al XVI-lea, când a fost invadat de către populaţiile musulmane funj din nord şi din vest.

În 1504, Soba (capitala regatului Alwa) afost distrusă şi regatul a încetat să existe. Populaţiile funj, conduse de un sultan cu reşedinţa în oraşul Sennar, s-au amestecat prin căsătorii cu nubienii băştinaşi şi creştinismul a dispărut cu timpul complet. Începând din secolul al XVI-lea istoria Nubiei a devenit istoria Sudanului, dominată de influenţe islamice şi arabe.

Sursa: ziarullumina.ro

              Constantin Daniel, "Pe urmele vechilor civilizaţii".

              Wikipedia

Creștinism. DESPRE ISTORIA RELIGIILOR GRECO-ROMANE ȘI ÎNCEPUTUL CIVILIZAȚIEI ÎN EUROPA

Apollo - zeul soarelui 

Cunoscuţi şi sub numele de daco-geți, dacii și geții erau un amalgam de triburi care au creat o lume formidabilă spre limitele estice ale lumii greco-romane. Vecinii lor din nord-vest au fost triburile germanice, la nord-est sciții, la vest celții - în Panonia, la sud-vest de Dunăre - ilirii, iar spre sud și sud-est - grecii cu coloniile lor. Într-o perioadă istorică, Dacia a fost ocupată, de asemenea, si de către daco-germani, iar în partea de nord de celto-daci.

Daco-geții au locuit pe teritoriul actual al României și ținuturile de la sud de Dunăre. Ei au fost agricultori, iar cei care trăiau în munți erau păstori. Ei au lucrat, de asemenea, la minele bogate de argint, fier și aur.

 

Potrivit lui Strabon, numele original al dacilor a fost Daoi. De fapt, Daoi a fost numele războinicilor daci, membrii ai frăției lupilor". Dhau înseamnă a apăsa, a ștrangula, cu scopul de a stoarce. Este la originea diverselor cuvinte însemnând lup: daoi - frigiană, dhaunos - ilirică, Iran - Saka dahae (Sakae). Acest lucru se poate referi la convingerea anecdotică a păstorilor (din pastorală sau transhumanță) că, atunci când lupul a venit, ar fi strangulat oile de gât în aşa fel încât acestea nu au putut scoate nici un sunet deoarece le-ar fi târât departe de restul turmei.

O tradiție păstrată de către Isihie ne informează că Tao era cuvântul frigian pentru "lup". Tot conform Strabon, anumiţi sciți nomazi de la est de Marea Caspică au fost, de asemenea, numiţi Daoi. Acest nume a fost, probabil, adus în Transilvania și Voivodina de tribul  apulilor, care mai erau numiți și Daoi.

Multe sate și orașe ale dacilor au avut numele ce se termina cu "dava", "deva", "Daba", "Deba" sau "debai". 

O parte din Daoi erau stabiliti în Munții Rodopi. Să notăm că Spartacus, celebrul gladiator din vechime, care s-a eliberat doar pentru a compune o armată uriașă de sute de mii de foști sclavi și care a speriat chiar "orașul etern" în sine, a fost un trac din Munții Rodopi din Bulgaria.

Daurşii au trăit în munții dalmaţi. Dausdava, sau "Orașul lupilor" este indicat pe hartă de către geograful roman Ptolemaios, ca fiind la sud de Dunăre.

Herodot, a scris despre geto-daci: "... După indieni, oamenii dacilor au constituit cea mai mare etnie dintre toate celelalte populaţii ale lumii. Ar trebui ca aceștia să se hotărasca doar să fie uniți şi astfel ei ar putea să reușească să devină, în opinia mea, absolut de neînvins și să depășeasca, de departe, măreția la toate celelalte rase mândre ale Pământului. Dacii poartă multe nume, fiecare în funcție de regiunea în care traiesc, dar cu toate acestea, cu toţii au aproape în orice, obiceiuri extrem de similare ".

1200 - 450 î.e.n. (BCE). Prima epocă a fierului (Hallstatt). La începutul acestei epoci are loc separarea şi individualizarea grupului nord-tracic din spaţiul carpato-danubian, care primeşte numele de Dacia. Geto-dacii reprezentau ramura nordică, bine individualizată, a tracilor care populau cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice.

Tracia înainte de perioada romană

Dacia Romană (Dacia Apulensis)

Geograful grec Claudios Ptolemaios menționează douăsprezece triburi dacice. Dintre acestea, cel mai cunoscut este tribul numit Apuli / Apulii, care a trăit în centrul Transilvaniei și a avut capitala la Apoulon (azi Piatra Craivii). Numele lor vine de la Apollo (zeul Soarelui), zeul lor principal. Apoulon, capitala tribului dacic cel mai puternic, numit Apuli, este plasată în partea centrală a Transilvaniei, pe cursul mijlociu al râului Mureș. 

De asemenea, este cunoscut şi numele unui rege al tribului Apuli, numit Rubobostes. Ei au venit în Transilvania din sudul actualei Italii (din Apuli) încă din sec.2 - 1 î.Hr., împreună cu triburile iapigilor şi mesapilor, considerate de cei mai mulţi cercetători ca aparţinând marii familii ilire, deși nu e încă pe deplin dovedit, dar vorbitori de o limbă latină. Unii susțin că erau un neam de greci vorbitori de o limbă latină, lucru foarte posibil, și foloseau alfabetul latin, care a fost creat pe Insula Sicilia. După așezarea lor în Transilvania, au ridicat un templu sub formă de soare cu șapte raze la Piatra Craivii (ulterior numită Bălgrad, Cetatea Albă și în final Alba Iulia - denumirea actuală) unde se adunau cu toții și se închinau zeului soarelui. Religia soarelui era o religie precreștină ale cărei origini erau în Babilon, acolo unde Alexandru cel Mare (Makedon) a vrut să întemeieze o nouă capitală a tuturor teritoriilor cucerite din Asia, pentru a le uni sub puterea sa. Se știe că religia lui era greco-budismul, așa cum era religia tuturor elenilor și grecilor din vremea aceea.

Templu budist în interior. De remarcat că soarele cu opt raze se regăsește și în Transilvania, aceasta fiind forma cetății construite la Alba Iulia (Bălgrad). Tot pe locul cetății a fost descoperită și o cruce de aur cu același simbol al soarelui cu opt raze pe ea. Se deduce că cei care au construit-o erau budiști sau credeau în Zeul Soarelui (Ra, numit și Apollo sau Mithra).

Planul cetății în formă de soare cu 7 brațe de la Alba Iulia

Gandhara Buddha (reprezentarea lui Buda în stil greco-budist)

Un nobil dac, statuie aflată la Vatican. 

A se vedea asemănarea portului cu cea a lui Gandhara Buddha, ca și poziția mâinilor. 

Alexandru cel Mare (ultimul conducător al ramurii latine a grecilor numiți eleni) în Bactria și India (331–325 î.Hr.)

Alexandru cel Mare (în greacă Μέγας Αλέξανδρος, Megas Alexandros, n. 20 iulie 356 î.Hr., Pella, Macedonia Antică – d. 10 iunie 323 î.Hr., Babilon, Macedonian Empire⁠(d)), cunoscut și sub numele de Alexandru Macedon, Alexandru al III-lea al Macedoniei sau Alexandros III Philippou Makedonon, rege al Macedoniei (336 î.Hr.-323 î.Hr.), a fost unul dintre primii mari strategi și conducători militari din istorie. Cuceririle sale spectaculoase i-au făcut pe macedoneni stăpâni ai Orientului Apropiat. La moartea sa, la vârsta de 32 de ani, Alexandru era stăpânul celui mai mare imperiu cucerit vreodată. Alexandru cel Mare a contribuit substanțial la răspândirea civilizației elenistice în întreaga lume.

Statuie reprezentându-l pe Alexandru cel Mare, 

Muzeul Arheologic din Istanbul, sec. III d.Hr. (AD)

Când Alexandru a invadat Bactria și Gandhara, este posibil ca aceste zone să fi fost deja sub influență sramanică, probabil budistă și jainească. Conform unei legende păstrate în Canonul Pali, doi frați negustori din Kamsabhoga în Bactria, Tapassu și Bhallika, l-au vizitat pe Gautama Buddha și au devenit discipolii săi. Legenda spune că s-au întors apoi acasă și au răspândit învățătura lui Buddha.

În 326 î.Hr., Alexandru a cucerit regiunea de nord a Indiei. Regele Ambhi din Taxila, cunoscut sub numele de Taxiles, și-a predat orașul său, un centru budist notabil, lui Alexandru. Alexandru a purtat o bătălie epică împotriva regelui Porus din Pauravas în Punjab, bătălia lui Hydaspes din 326 î.Hr. (bătălie în care a fost rănit și a murit calul său, Bucefal).

Campania militară a lui Alexandru Macedon (Alexandru cel Mare)

Imperiul Mauryan (322–183 î.Hr.)
Vezi și: Monahismul greco-budhist

Împăratul indian Chandragupta Maurya , fondatorul Imperiului Maurya, a recucerit în jurul anului 322 î.Hr. teritoriul nord-vest al Indiei care fusese pierdut de Alexandru cel Mare. Cu toate acestea, s-au păstrat contacte cu vecinii săi greco-iranieni din Imperiul Seleucid. Împăratul Seleucus I Nicator a ajuns la o înțelegere conjugală ca parte a unui tratat de pace și mai mulți greci, cum ar fi istoricul Megasthenes și au locuit la curtea împăratului mauryan.
Capitala elenistică Pataliputra, descoperită tot în Pataliputra, capitala Imperiului Maurya, datează din secolul al III-lea î.Hr.
Nepotul lui Chandragupta, Ashoka, a îmbrățișat credința budistă și a devenit un mare prozelitist în linia canonului tradițional Pali al budismului Theravada, insistând asupra non-violenței față de oameni și animale ( ahimsa ) și asupra preceptelor generale care reglementează viața laicilor.

Conform Edictelor de la Ashoka înfipte în piatră, unele dintre ele scrise în greacă și altele în aramaică - limba oficială a ahemenizilor , el a trimis emisari budiști prin ținuturile grecești din Asia și până în Marea Mediterană. 

Edictele îi numesc pe fiecare dintre conducătorii perioadei elenistice:
Cucerirea de către Dharma a fost câștigată aici, la granițe, și chiar șase sute de yojani [4.000 de mile] depărtare, unde domnește regele grec Antiochos (Antiyoga), și dincolo de acolo unde cei patru regi numiți Ptolemeu (Turamaya), Antigonos (Antikini ), Magas (Maka) și Alexandru (Alikasu[n]dara) stăpânesc, la fel și în sud printre Cholas, Pandyas și până la Tamraparni.

Ashoka susține, de asemenea, că s-au convertit la budism populațiile grecești din tărâmul său:
”Aici, în domeniul regelui, printre greci, Kambojas, Nabhaka, Nabhapamkiți, Bhoja, Pitinika, Andhra și Palida, peste tot oamenii urmează instrucțiunile Iubitului-zeilor în Dharma”.

În cele din urmă, unii dintre emisarii lui Ashoka, cum ar fi faimosul Dharmaraksita, sunt descriși în sursele Pali drept călugări budiști greci de frunte (" Yona ") activi în prozelitismul budist ( Mahavamsa , XII [22] ), întemeind școala omonimă de Dharmaguptaka.

Harta Imperiului Macedonean la anul 323 î.Hr. (BCE)

Prezența greacă în Bactria (325–125 î.Hr.)

Orașul greco-bactrian Ai -Khanoum ( c. 300 –145 î.Hr.) a fost situat la marginea Indiei .
Alexandru înființase în Bactria mai multe orașe ( Ai-Khanoum , Bagram ) și o administrație care urma să dureze mai bine de două secole sub Imperiul Seleucid și Regatul Greco-Bactrian, fiind tot timpul în contact direct cu teritoriul indian. Grecii au trimis ambasadori la curtea Imperiului Maurya, cum ar fi istoricul Megasthenes sub Chandragupta Maurya, iar mai târziu Deimachus sub fiul său Bindusara, care au raportat pe larg despre civilizația indienilor. Megasthenes a trimis rapoarte detaliate despre religiile indiene, care au fost vehiculate și citate în întreaga lume clasică timp de secole.
Megasthenes face o altă împărțire a filozofilor, spunând că aceștia sunt de două feluri, dintre care pe unii îi numește Brahmani, iar pe ceilalți Sarmani ..." Strabon XV. 1. 58-60

Greco-bactrianii au menținut o cultură elenistică puternică în timpul stăpânirii Imperiului Maurya din India, așa cum este exemplificat de situl arheologic Ai-Khanoum. Când Imperiul Maurya a fost răsturnat de Imperiul Shunga în jurul anului 180 î.Hr., greco-bactrienii s-au extins în India, unde au înființat Regatul indo-grec, sub care budismul a putut să înflorească.

Regatul indo-grec și budismul (180 î.Hr. – 10 d.Hr.)

La nord de Bactria se afla Regatul indo-grec, centrat aproximativ în jurul Alexandriei Eschate. Ei au controlat diverse zone ale teritoriului nordic al Indiei până în anul 10 d.Hr.
Budismul a prosperat sub regii indo-greci și s-a sugerat că invazia lor din India a fost menită să protejeze credința budistă de persecuțiile religioase ale Shunga (185–73 î.Hr.), care i-a răsturnat pe Mauryieni.

Zarmanochegas a fost un śramana (posibil, dar nu neapărat budist) care, conform istoricilor antici precum Strabon , Cassius Dio și Nicolaus de Damasc, a călătorit la Antiohia și Atena în timp ce Augustus (decedat în 14 d.Hr.) conducea Imperiul Roman.

Monedele regelui indo-grec Menander I (a domnit între 160–135 î.Hr.), găsite din Afganistan până în centrul Indiei, poartă inscripția „Regele Salvator Menander” în greacă, pe fața monedelor. Câțiva regi indo-greci după Menander, cum ar fi Zoilos I, Strato I , Heliokles II, Theophilos, Peukolaos, Menander al II -lea și Archebius afișează pe monedele lor titlul „Maharajasa Dharmika” (lit. „Regele Dharmei”) în scris Prakrit în Kharoshthi.

Unele dintre monedele lui Menander I și Menander II încorporează simbolul budist al roții cu opt spițe, asociat cu simbolurile grecești ale victoriei, fie palma victoriei, fie coroana victoriei predată de zeița Nike. Potrivit Milinda Pañha , la sfârșitul domniei sale, Menander I a devenit un arhat budist, fapt reluat și de Plutarh, care explică că relicvele sale au fost împărtășite și consfințite.

Simbolul omniprezent al elefantului în monedele indo-grecești poate fi, de asemenea, asociat cu budismul, așa cum sugerează paralela dintre monedele lui Antialcidas și Menander II, unde elefantul din monedele lui Antialcidas are aceeași relație cu Zeus și Nike ca și Roata budistă pe monedele lui Menander II.

 

Când regatul indo-parthic zoroastrian a invadat nordul Indiei în secolul I d.Hr., ei au adoptat o mare parte din simbolismul monedei indo-grecilor, dar s-au abținut să folosească elefantul, sugerând că semnificația acestuia nu era doar geografică.
În cele din urmă, după domnia lui Menander I, câțiva conducători indo-greci, precum Amyntas Nikator, Nicias, Peukolaos, Hermaeus , Hippostratos și Menander al II -lea s-au înfățișat pe ei înșiși ca zeități grecești, formând cu mâna dreaptă un gest de binecuvântare identic cu vitarka budistă: mudra (degetul mare și indexul uniți, cu alte degete întinse), care în budism semnifică transmiterea învățăturii lui Buddha.

Orașe

Potrivit lui Ptolemeu, orașele grecești au fost fondate de greco-bactrieni în nordul Indiei. Menander și-a stabilit capitala în Sagala (modern Sialkot, Punjab, Pakistan ), unul dintre centrele culturii budiste înfloritoare. Un mare oraș grecesc construit de Dimitrie și reconstruit de Menander a fost excavat pe situl arheologic Sirkap, lângă Taxila, unde stupe budiste stăteau alături de temple hinduse și grecești, indicând toleranță religioasă și sincretism.

Scripturi 

Dovezi ale interacțiunii religioase directe între gândirea greacă și budistă în timpul perioadei includ Milinda Pañha sau „Întrebările lui Menander”, un discurs în limba pali în stil platonic ținut între Menander I și călugărul budist Nagasena.

Potrivit Mahavamsa, Ruwanwelisaya din Anuradhapura, Sri Lanka a fost dedicată de o delegație Yona de 30.000 de oameni din Alexandria, în Caucaz, în jurul anului 130 î.Hr.
Mahavamsa - capitolul 29, consemnează că, în timpul domniei lui Menander, un thera grec (călugăr în vârstă), pe nume Mahadharmaraksita, a condus 30.000 de călugări budiști din „orașul grecesc Alexandria” (posibil Alexandria din Caucaz, la aproximativ 150 de kilometri - 93 mile - nord de Kabulul de astăzi, din Afganistan), către Sri Lanka pentru dedicarea unei stupe, ceea ce indică faptul că budismul a înflorit pe teritoriul lui Menander și că grecii au participat foarte activ la el.

Sunt înregistrate mai multe dedicații budiste ale grecilor din India, cum ar fi cea a meridarhului grec (guvernatorul civil al unei provincii) pe nume Theodorus, care descrie în Kharosthi modul în care a consacrat relicvele lui Buddha. Inscripțiile au fost găsite pe o vază din interiorul unei stupe, datată din timpul domniei lui Menander sau a unuia dintre urmașii săi în secolul I î.Hr. 

În cele din urmă, tradiția budistă îl recunoaște pe Menander drept unul dintre marii binefăcători ai credinței, împreună cu Ashoka și Kanishka cel Mare.

Manuscrise budiste în greacă cursivă au fost găsite în Afganistan, lăudând diferiți Buddha și incluzând mențiuni despre figura Mahayana a lui „Buddha Lokesvararaja ” ( λωγοασφαροραζοβοδδο ). Aceste manuscrise au fost datate mai târziu de secolul al II-lea d.Hr.

Imperiul Kushan (secolele I-III d.Hr.)

Imperiul Kushan , unul dintre cele cinci triburi ale Yuezhi, s-a stabilit în Bactria în jurul anului 125 î.Hr., înlocuind greco-bactrienii și invadând părțile de nord ale Pakistanului și Indiei în jurul anului 1 d.Hr., cultura și regatele indo-grece care datau de mai bine de un secol. Ei au folosit scrierea greacă pentru a-și scrie limba, așa cum este exemplificat prin monedele lor și prin adoptarea alfabetului grecesc.

Cultura elenistică s-a imprimat în subcontinentul indian, constând în special în: haine grecești, amfore, vin și muzică.

Regele Kushan Kanishka, care a onorat zeitățile zoroastriene, grecești și brahmanice, precum și pe Buddha și a fost renumit pentru sincretismul său religios, a convocat al patrulea consiliu budist în jurul anului 100 în Kashmir pentru a redacta canonul Sarvastivadin. Unele dintre monedele lui Kanishka poartă cele mai vechi reprezentări ale lui Buddha, pe o monedă (datând din jurul anului 120) în stil elenistic fiind iscripțioată cu cuvântul „Boddo” în grafie greacă.
Kanishka a avut și sutrele originale Gandhari Prakrit Mahāyāna traduse în sanscrită - „un punct de cotitură în evoluția canonului literar budist”.
Sicriul Kanishka, datat în primul an al domniei lui Kanishka, în 127, a fost semnat de un artist grec pe nume Agesilas, care a supravegheat lucrările la stupasul lui Kanishka ( cetiya ), confirmând implicarea directă a grecilor în realizările budiste la o dată atât de târzie.

Influențe filozofice

Câțiva filozofi greci, inclusiv Pyrrho, Anaxarchus și Onesicrit, l-au însoțit pe Alexandru în campaniile sale din est. În cele 18 luni în care au stat în India, au reușit să interacționeze cu filozofii indieni care au urmat asceza, în general descriși ca gimnosofi („filozofi goi”).

Asemănări între pirronism și budism

Pyrrho s-a întors în Grecia și a fondat pirronismul, considerat de savanții moderni prima școală occidentală de scepticism. Biograful grec Diogenes Laërtius a explicat că equanimitatea și detașarea lui Pyrrho de lume au fost dobândite în India.
Pyrrho a fost influențat direct de budism în dezvoltarea filozofiei sale, care se bazează pe interpretarea lui Pyrrho a celor trei legi budiste ale existenței.

Cinism

Un altul dintre acești filozofi, Onesicrit, un cinic, spune Strabon că a învățat în India următoarele precepte: „Că nimic din ceea ce i se întâmplă unui om nu este rău sau bun, opiniile fiind doar vise... Că cea mai bună filozofie este ceea ce eliberează mintea atât de plăcere, cât și de durere”. 

Cinismul, în special Cinicul Peregrinus Proteus, a fost influențat în continuare de poveștile gimnosofilor, în special de exemplele date de Kalanos, Dandamis și Zarmanochegas.

Cirenaicism

Filosoful cirenaic Hegesias din Cyrene , din orașul Cyrene unde a domnit Magas din Cyrene, este considerat de unii că a fost influențat de învățăturile misionarilor budiști din Ashoka.

Influențe artistice

Numeroase lucrări de artă greco-budistă prezintă amestecul dintre influențele grecești și budiste în centre de creație precum Gandhara. Subiectul artei gandharene a fost cu siguranță budist, în timp ce majoritatea motivelor erau de origine asiatică, occidentală sau elenistică.

Reprezentare antropomorfă a lui Buddha

Deși există încă unele dezbateri, primele reprezentări antropomorfe ale lui Buddha însuși sunt adesea considerate un rezultat al interacțiunii greco-budiste. Înainte de această inovație, arta budistă era „ aniconică ”: Buddha era reprezentat doar prin simbolurile sale (un tron ​​gol, Arborele Bodhi, urmele lui Buddha, Dharmachakra).
Această reticență față de reprezentările antropomorfe ale lui Buddha și dezvoltarea sofisticată a simbolurilor aniconice pentru a o evita (chiar și în scenele narative în care ar apăreau alte figuri umane), par să fie conectate cu una dintre zicerile lui Buddha raportate în Digha Nikaya care descuraja reprezentările de sine după stingerea trupului său.
Probabil că nesimțindu-se legați de aceste restricții și din cauza „cultului lor de formă, grecii au fost primii care au încercat o reprezentare sculpturală a lui Buddha”. În multe părți ale lumii antice, grecii au dezvoltat divinități sincretice, care ar putea pune un accent religios comun la populații cu tradiții diferite: un exemplu binecunoscut este Serapis, introdus de Ptolemeu I Soter în Egipt, care a combinat aspecte ale zeilor greci și egipteni. De asemenea, în India, era firesc ca grecii să creeze o singură divinitate comună, combinând imaginea unui zeu-rege grec (Apollo, sau posibil fondatorul zeificat al Regatul indo-grec, Dimitrie I al Bactriei), cu caracteristicile fizice tradiționale ale lui Buddha .
Multe dintre elementele stilistice din reprezentările lui Buddha indică influența greacă: himation (o haină exterioară purtată de grecii antici peste umărul stâng și sub cel drept), poziția contrapposto a figurilor drepte, cum ar fi Buddha Gandhara în picioare din secolele I-II, părul creț stilizat și ushnisha - aparent derivate din stilul lui Apollo Belvedere (330 î.Hr.) și calitatea măsurată a fețelor, toate redate cu un puternic realism artistic. O mare cantitate de sculpturi care combină stiluri budiste și pur elenistice și iconografie au fost excavate în situl modern din Hadda, Afganistan. Părul creț al lui Buddha este descris în celebra listă a caracteristicilor fizice ale lui Buddha în sutrele budiste. Părul cu bucle care se întorc spre dreapta este descris pentru prima dată în canonul Pāli; aceeași descriere o găsim în Dāsāṣṭasāhasrikā prajñāpāramitā.

Artiștii greci au fost cel mai probabil autorii acestor reprezentări timpurii ale lui Buddha, în special statuile în picioare, care prezintă „o tratare realistă a pliurilor și pe unii chiar un indiciu de volum modelat care caracterizează cea mai bună lucrare grecească. Aceasta este clasică sau Greaca elenistică, nu greacă arhaizantă transmisă de Persia sau Bactria, nici în mod distinct romană .”
Influența stilistică greacă asupra reprezentării lui Buddha, prin realismul său idealist, a permis, de asemenea, o vizualizare foarte accesibilă, inteligibilă și atractivă a stării finale de iluminare descrisă de budism, permițându-i să ajungă la un public mai larg.
Una dintre trăsăturile distinctive ale școlii de artă Gandharan care a apărut în nord-vestul Indiei este că a fost în mod clar influențată de naturalismul stilului grecesc clasic. Astfel, în timp ce aceste imagini încă transmit pacea interioară care rezultă din punerea în practică a doctrinei lui Buddha, ele ne oferă și o impresie despre oameni care au umblat și au vorbit etc. și au dormit mai mult ca noi. Simt că acest lucru este foarte important. Aceste cifre sunt inspiratoare pentru că nu descriu doar scopul, ci și sentimentul că oamenii ca noi îl pot atinge dacă încercăm.

Panteonul budist elenizat

Mai multe alte zeități budiste ar fi putut fi influențate de zeii greci. De exemplu, Heracles cu piele de leu - zeitatea protectoră a lui Dimitrie I al Bactriei - „a servit drept model artistic pentru Vajrapani, un protector al lui Buddha”. În Japonia, această expresie s-a tradus în continuare în zeii păzitori Niō plini de mânie și musculoși ai lui Buddha, care se află astăzi la intrarea multor temple budiste.
Potrivit lui Katsumi Tanabe, profesor la Universitatea Chūō , Japonia, pe lângă Vajrapani, influența greacă apare și în câțiva alți zei ai panteonului Mahayana Hariti inspirat de Tyche.

În plus, forme precum heruvimii purtători de ghirlande, sulurile de viță de vie și astfel de creaturi semiumane precum centaurul și tritonul fac parte din repertoriul artei elenistice introdus de artiștii greco-romani în slujba curții Kushan.

Călugării greci au jucat un rol direct în ierarhia superioară a budismului și în răspândirea sa timpurie. În timpul domniei (165–135 î.Hr.) a regelui greco-bactrian Menander I ( Pali : „Milinda”), Mahadharmaraksita (tradus literal ca „Marele Învățător/Păstrator al Dharmei”) a fost „un călugăr budist grec”, potrivit Mahavamsa (cap. XXIX), care a condus 30.000 de călugări budiști din „orașul grecesc Alasandra” (Alexandria Caucazului, la aproximativ 150 km nord de Kabul de astăzi din Afganistan), la Marea Stupa din Anuradhapura. Dharmaraksita (sanscrită), sau Dhammarakkhita (Pali) (traducere: Protected by the Dharma), a fost unul dintre misionarii trimiși de împăratul Mauryan Ashoka pentru a face prozelitism în credința budistă. El este descris ca fiind un grec (pali: „ Yona ”, lit. „ ionian ”) în Mahavamsa, iar activitățile sale sunt un indicator al forței grecului elenistic. Într-adevăr, Menander I a fost convertit la budism de către Nagasena, care a fost un elev al călugărului budist grec Dharmaraksita. Se spune că Menander a ajuns la iluminare ca arhat sub îndrumarea lui Nagasena și este înregistrat ca un mare patron al budismului. Dialogul regelui grec Menander I ( Pali „Milinda”) cu călugărul Nagasena cuprinde lucrarea budistă Pali cunoscută sub numele de Milinda Panha.

Călugării budiști din regiunea Gandhara, unde greco-budismul a fost cel mai influent, au jucat mai târziu un rol cheie în dezvoltarea și transmiterea ideilor budiste în direcția Asiei de Nord. Călugării greco-budisti din Kushan, cum ar fi Lokaksema ( c. 178 d.Hr. ) au călătorit în capitala chineză Loyang , unde au devenit primii traducători ai scripturilor budiste în chineză. 

Călugării budiști din Asia Centrală și din Asia de Est par să fi menținut schimburi puternice până în jurul secolului al X-lea, așa cum indică frescele Peșterilor Bezeklik Thousand Buddha din Bazinul Tarim. Și în legendă, Bodhidharma - fondatorul budismului Chán, care mai târziu a devenit Zen și inițiatorul legendar al pregătirii fizice a călugărilor Shaolin, care a dus la crearea Shaolin Kung Fu, este descris ca un călugăr budist din Asia Centrală în primele referiri chineze la el (Yan Xuan-Zhi în 547). 

De-a lungul artei budiste, Bodhidharma este descris ca un barbar destul de prost temperat, cu barbă abundentă și cu ochi largi, iar el mai este denumit și „ Barbarul cu ochi albaștri ” (碧眼胡; Bìyǎn hú ) în textele chinezești Chan. În 485, conform tratatului istoric chinezesc din secolul al VII-lea Liang Shu, cinci călugări din Gandhara au călătorit în țara Fusang („Țara extremului Orient” dincolo de mare, probabil estul Japoniei ), unde au introdus budismul.
„ Fusang este situat la est de China, la 1.500 km est de statul Da Han (chiar la est de statul Wa în Kyūshū modern, Japonia ). 

În vremuri trecute, oamenii din Fusang nu știau nimic despre religia budistă, dar în al doilea an al lui Da Ming din dinastia Song [485 d.Hr.], cinci călugări din Kipin ( regiunea Kabul din Gandhara) care au călătorit cu vaporul către Fusang, propagă doctrina budistă, vehiculând scripturi și desene și i-au sfătuit pe oameni să renunțe la atașamentele lumești. Ca urmare, obiceiurile din Fusang s-au schimbat." (Chinez: "Fusang se află la peste 20.000 de mile (1500 km), aparține de dinastia Han, iar pământul este în estul Chinei (...) Obiceiurile sale erau vechi și nu exista budism. În al doilea an al dinastiei Song și Ming, cinci călugări din Regatul Gubin au călătorit în țară pentru a propaga budismul, scripturile și imaginile. Edictul a ordonat să devină călugăr, iar obiceiul s-a schimbat. ")
Doi frați vitregi din Gandhara - Asanga și Vasubandhu (secolul al IV-lea) - au creat Yogacara sau școala „doar mintea” a budismului Mahayana, care printr-unul dintre textele sale majore, Lankavatara Sutra, a devenit un bloc fondator al Mahayana și în special a filozofiei Zen.

Greco-budhismul în Occident

S-a descoperit o inscripție bilingvă într-o stâncă la Kandahar (în greacă și aramaică) datată din secolul al III-lea î.Hr., asociată regelui budist indian Ashoka. Acest edict susține adoptarea „evlaviei” folosind termenul grecesc Eusebeia pentru Dharma (se află la Muzeul din Kabul).
Schimbul fizic intens spre vest la acel moment de-a lungul Drumului Mătăsii este confirmat de nebunia romană pentru mătase din secolul I î.Hr., până în punctul în care Senatul a emis (în zadar!) mai multe edicte pentru a interzice purtarea mătăsii, din motive economice și morale. Acest lucru este atestat de cel puțin trei autori: Strabon (64/63 î.Hr. – c. 24 d.Hr. ), Seneca cel Tânăr ( c. 3 î.Hr. – 65 d.Hr.) și Pliniu cel Bătrân (23-79 d.Hr.). 

Strabon și Plutarh ( c. 45 –125) au scris și despre regele budist indo-grec Menander, confirmând că informațiile despre budiștii indo-greci circulau în întreaga lume elenistică.

Zarmanochegas (Zarmarus) (Ζαρμανοχηγὰς) a fost un călugăr din tradiția Sramana (posibil, dar nu neapărat budist) care, conform istoricilor antici precum Strabon și Dio Cassius, l-a întâlnit pe Nicolae din Damasc în Antiohia, în timp ce Augustus (mort în 14 d.Hr.) era conducătorul Imperiului Roman și, la scurt timp după aceea, a mers la Atena unde a stat până la moarte. Povestea și mormântul lui din Atena au fost binecunoscute peste un secol mai târziu. Plutarh - (mort în 120 d.Hr.) în Viața lui Alexandru, după ce a discutat despre auto-inmolarea lui Calanus din India ( Kalanos) la care a asistat Alexandru scrie: „Același lucru l-a făcut mult timp după aceea un alt indian care a venit cu Cezar la Atena, unde încă îți arată „Monumentul Indianului” - referindu-se la mormântul lui Zarmanochegas din Atena romană.

Un alt secol mai târziu, părintele bisericii creștine - Clement din Alexandria (decedat în 215) - l-a menționat pe Buddha pe nume în Stromata sa (Bk I, Ch XV): „Gimnosofii indieni sunt și ei în număr mare, iar ceilalți filozofi sunt barbari. Și dintre aceștia există două clase, unii dintre ei numiți Sarmanæ și alții brahmani. Iar cei din Sarmanæ care se numesc „Hylobii” nici nu locuiesc în orașe, nici nu au acoperișuri deasupra lor, ci sunt îmbrăcați în scoarța copacilor, se hrănesc cu nuci și beau apă cu mâinile lor. Asemenea celor numiți encratiți în zilele noastre, ei nu cunosc căsătoria sau nașterea copiilor. De asemenea, unii dintre indieni se supun preceptelor lui Buddha (Βούττα) pe care, datorită sfințeniei sale extraordinare, l-au ridicat la rang divinitate și i-au acordat onoruri."

Pietre funerare indiene din perioada ptolemaică au fost găsite în Alexandria, Egipt. Prezența budiștilor în Alexandria în acest moment este importantă, deoarece „mai târziu chiar în acest loc au fost stabilite unele dintre cele mai active centre ale creștinismului”.
Ordinul monahal precreștin al Therapeutae este, probabil, o deformare a cuvântului pali „Theravāda”, o formă de budism, iar mișcarea poate să se fi „inspirat (aproape în întregime) din învățătura și practicile ascezei budiste". S-ar putea să fi fost chiar descendenți ai emisarilor lui Ashoka în Occident. În timp ce descrierea lui Philo din Alexandria a doctrinelor și practicilor Therapeutae lasă o mare ambiguitate cu privire la religia cu care sunt asociate, analiza savantului religios Ullrich R. Kleinhempel indicând faptul că cea mai probabilă religie practicată de Therapeutae a fost budismul.

Budism și creștinism

Visul elefantului alb al reginei Māyā și concepția lui Buddha. Gandhara, secolele II-III d.Hr.

Deși sistemele filozofice ale budismului și creștinismului au evoluat în moduri destul de diferite, preceptele morale susținute de budism din timpul lui Ashoka prin edictele sale au unele asemănări cu preceptele morale creștine dezvoltate mai mult de două secole mai târziu: respectul pentru viață, respectul pentru cei slabi, respingerea violenței, iertare păcătoșilor, toleranța.

O teorie este că aceste asemănări pot indica propagarea idealurilor budiste în lumea occidentală, grecii acționând ca intermediari și sincrețiști religioși.
„Savanții au luat în considerare adesea posibilitatea ca budismul să influențeze dezvoltarea timpurie a creștinismului. Au atras atenția asupra multor paralele referitoare la nașterea, viața, doctrina și moartea lui Buddha și a lui Isus” (Bentley, Old World Encounters).

Povestea nașterii lui Buddha era bine cunoscută în Occident și, probabil, a influențat povestea nașterii lui Isus: Sfântul Ieronim (secolul al IV-lea) menționează nașterea lui Buddha, despre care spune că „s-a născut dintr-o fecioară”, iar influentul părinte al bisericii creștine timpurii - Clement din Alexandria (mort în 215), l-a menționat pe Buddha (Βούττα) în Stromata (Bk I, Ch XV). Legenda sfinților creștini Barlaam și Iosafat se bazează pe viața lui Buddha.

Rămășițele unei stupe budiste

Sanctuarul de la Sarmizegetusa Reggia (capitala Daciei) -

foarte asemănător cu o stupă budistă.

După cum am amintit anterior, cultul lui Apollo era specific greco-budiștilor și e posibil să fi fost adus în Transilvania de triburile apulilor, iapigilor și mesapilor care se pare că au migrat din sudul Peninsulei Italice în aproximativ sec. II - I î.Hr. (BCE) sub conducerea lui Rubobostes. Este posibil să fi fost iliri sau greci, dar vorbitori de o limbă latină. După cum se știe, aromânii erau ramura latină a neamului grecilor și mai erau numiți și eleni. Ei sunt creștini dar omagiază în continuare Soarele, având acest simbol pe steagul lor și pe case. În afară de soare, un alt simbol al lor este și crucea.

Ce se știe despre religia Soarelui la originea ei, alias creștinismul adus inițial de latini (romani):

Latinii sunt în realitate arienii care au venit de nu se știe unde (se pare că au venit împreună cu grecii) în Africa, Ethiopia, apoi India și ulterior au emigrat înspre Vest, și pe tot parcursul lor, acolo unde s-au așezat vremelnic, au încreștinat popoarele. De aceea în Ethiopia s-a găsit cea mai veche biblie creștină ilustrată, iar în India, hinduismul îl are ca zeu central pe Krishna, echivalentul hindus al zeului soarelui - Mithra. După sosirea lor în Balcani, au început disputele dintre latini și greci mai ales pentru supremație religioasă, dar și teritorială și putere.

Locul de origine al Apulilor şi siculilor

Triburile din Dacia - a se vedea Apuli. Siculi nu este marcat dar e posibil să fi fost strămoşii secuilor (în vremea aceea, siculi fiind numiți locuitorii Siciliei) şi să fi venit împreună în sec. 2 - 1 î.Hr, când sudul Italiei a fost cucerit în întregime de romani. Serri era considerat un trib de greci originar din insula Sardinia, deci încă o dovadă. De asemenea, se știe că după aceștia au venit și ARPII, care era un trib învecinat al apulilor, după cum se vede pe harta anterioară.

În perioada menționată, în zona de SE a Transilvaniei sunt menționați serri, un neam de greci care proveneau din insula Sardinia, ai căror locuitori chiar așa se numeau: serri. 

Rubobostes

Planul de refortificare a Cetății Caransebeșului, întocmit în anul 1689, la ordinul generalului austriac Federico Veterani.

După înfrângerea dacilor în urma războaielor numite daco-romane, romanii au construit, la câțiva kilometri de Apoulon, castrul Legiunii XIII Gemina. În jurul ei a crescut un oraș nou, numit de către romani Apullum. Sub Septimius Sever a devenit "municipium Septimiu Apulense". Mai târziu, a devenit capitala Daciei Apullensis și a Daciei Felix sub numele de Chrysopolis (Orașul de Aur). Aici a fost descoperită ulterior o cruce ce avea simbolizată pe ea o lumină, mai bine zis un soare, împreună cu șapte raze. Aceste simboluri indică faptul că ea a aparținut unui adorator al soarelui care-l urma pe Mithra. Adoratorii soarelui, care și-au păstrat până astăzi acest simbol punându-l chiar și pe case, sunt aromânii (aromanienii, numiți și eleni sau valahi), considerați de cei mai mulți istorici ca fiind la origine dacii din Dacia, ei fiind și astăzi vorbitori ai unei limbi latine arhaice - limba aromână sau armână.

În cele mai vechi timpuri, 7 (șapte) a fost un simbol puternic legat de Soare, de aceea, până în prezent, duminica a fost considerată ziua a șaptea a săptămânii.

In Dacia Creştină, în secolul IX, numele orașului a fost Bălgrad, "Orașul Alb", care ulterior a fost transformat în Alba Iulia (Alba Julia). 

De-a lungul timpului, din cauza lipsei unor dovezi scrise, s-au produs multe confuzii. 

Dacii au fost de mai multe feluri, fiecare trib fiind numit după regiunea unde era așezat. După cum am amintit, erau 12 triburi de daci care aveau obiceiuri asemănătoare, iar geții au fost un neam de greci ce ocupau zona de SE și centrală a Munteniei. Daci au fost considerați ulterior și sciții, care se așezaseră în regiunea Dobrogei de astăzi, formând, împreună cu băștinașii Scitia Minor. Apoi au apărut romanii în Dobrogea, întemeind primul lor oraș numit Adamclisi, unde s-au așezat definitiv. Treptat, au romanizat o parte dintre daco-geți, proces intensificat după cucerirea și ocuparea Daciei. Așa au apărut românii, care, prin romanizare, au început să vorbească o limbă mai latină decât cea inițială, a daco-geților. 

Războaiele daco-romane au avut și un scop religios, de convertire a populației la religia romanilor. Romanii din acea vreme erau politeiști, ei credeau în mai multe zeități precum Apollo, Venus, Jupiter, ș.a., (Apollo fiind zeul soarelui) și îl urmau pe Mithra, cel care s-a născut într-o peșteră dintr-o cuantă de lumină. Cei care credeau în Apollo erau numiți apulieni. Ulterior, sub influența altor religii, au adoptat și ei doctrina dumnezeului unic.

Numele lui Dumnezeu apare și în Biblia actuală ca fiind Zelos, derivat de la Delos, alias Apollo sau Zeus (Vechiul Testament, Ieșirea, 34;14).

În limba greacă, Dumnezeu se traduce prin Theós (Θεός), dar Th se pronunță asemănător cu ”the” din limba engleză.

 

Despre Delos puteți citi aici: 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Deloshttps://ro.wikipedia.org/wiki/Delos

CUM S-A AJUNS LA ALTE RELIGII 

Despre Moise, romani, greci, bizantini, și religiile lor...

(inclusiv deducțiile mele pe baza celor citite până în prezent)!

Moise

Cândva, prin secolul al X-lea î.Hr. (BCE), un mic trib de păstori semiți și-a părăsit așezările din țara Ur, de la vărsarea Eufratului, și a pornit să caute noi pășuni în ținuturile regelui din Babilon. Soldații regelui i-au alungat și atunci ei s-au îndreptat spre apus, sperând să găsească o bucată de pământ liber unde să se poată stabili. Păstorii aceștia sunt cunoscuți sub numele de evrei, sau cum îi mai numeau unii, jidovi. Ei au rătăcit vreme îndelungată și, după mulți ani de pribegie, și-au găsit un refugiu în Egipt. Mai bine de 500 de ani au trăit sub egipteni și, când patria lor a fost supusă de hicsoși, au devenit prietenii năvălitorilor care, în schimbul serviciilor aduse, i-au lăsat să locuiască mai departe pe pășunile lor. Dar, după un lung război de independență, egiptenii i-au alungat pe hicsoși din Valea Nilului, după care urmară zile negre pentru evrei, care au fost scoborâți în rândul sclavilor și siliți să muncească la construcția șoselelor regale și a  piramidelor și, cum granițele erau păzite de soldații egipteni, nu era cu putință să evadeze. După mulți ani de suferință, i-a scăpat de sclavie un tânăr pe nume Moise, care era de fapt nepotul faraonului egiptean (fiul fiicei Faraonului). Acest tânăr trăise mulți ani singur în pustie și astfel învățase să prețuiască virtuțile simple, fără să se lase corupt de confortul și luxul civilizației de la curțile faraonilor. Trăind în deșert, s-ar părea că a întâlnit o comunitate de bărbați pustnici care l-au convertit la credințele lor religioase. 

Moise, odată revenit în comunitate, i-a convins pe evrei să-l urmeze și izbuti să-i scape de urmărirea trupelor egiptene trimise pe urmele lui. Așa i-a condus până în inima câmpiei de la poalele muntelui Sinai. El a reușit să-i convertească pe parcursul peregrinărilor la noua credință ”ciudată” pe care o dobândise și care-l avea ca zeu unic pe YHWH. Cei care credeau în zeul Baal-Peor (Zeul Soarelui în Asia) erau uciși cu sânge rece.

Evreii s-au lăsat greu convinși și nu erau ușor de lămurit deoarece erau neîncrezători și posibil de aceea au parcurs drumul în 40 de ani până în țara promisă, altfel drumul direct către țara Filistenilor pe care urmau să o ocupe era foarte scurt. Între timp se tot certau cu Moise aruncând cu pietre în el, care de altfel i-a și lăsat la hotarul ”țării sfinte”, nemaivrând să fie cu ei în continuare și numindu-i ”popor îndărătnic”. Unii spun că Moise nu a intrat cu ei pentru că era deja prea bătrân și a murit când au ajuns la destinație, privind din depărtare munții Palestinei. În unele scrieri există ipoteza că a fost omorât, pentru că altfel evreii nu ar mai fi intrat niciodată în Țara Sfântă. Moise i-ar fi plimbat până la sfârșitul zilelor, amăgindu-i.

În viața lui lungă și singuratică din pustiu, Moise învățase să-l cinstească pe puternicul zeu al tunetului, fulgerului și al furtunii , care domnea în Cer și ținea în mână viața păstorilor. Acest zeu - una din numeroasele divinități care erau adorate în Asia apuseană - se numea Iehovah (IHWH în Biblie, alias Ilie în religia creștină, Elias în latină) și care, datorită învățăturilor lui Moise, deveni singurul stăpân al poporului evreu. Când a întâmpinat atitudini recalcitrante, Moise a folosit chiar și forța fizică și pedeapsa cu moartea pentru a-i obliga să treacă la religia lui. El a fost însoțit tot timpul și ajutat de fratele său, Aaron. Se pare că au murit aproape 4000 de evrei în tot acest timp. Apoi să nu uităm că pe vremea aia se consumau substanțe opiacee la greu, de aceea aveau atâtea vedenii, unul dintre aceștia fiind chiar Moise. Așa se face că, într-o zi, Moise a dispărut din tabăra evreilor. Unii șopteau că îl văzuseră plecând cu două table din piatră, cioplite. În ziua aceea, vârful muntelui era ascuns de nori grei și începuse o furtună cumplită. Când Moise a coborât înapoi, în câmpie, ca prin minune, pe table erau săpate cuvintele pe care Moise le auzise rostite de Yehovah (Ilie!!!), cel care le transmitea evreilor, prin Moise, să ducă o viață sfântă și să urmeze cuvintele înțelepte din cele 10 porunci. Din acel moment, YHWH fu recunoscut de toți evreii ca fiind singurul stăpân al destinului lor și singurul Dumnezeu adevărat, așa încât l-au urmat apoi docili pe Moise prin pustiu. Când Moise le spuse ce trebuie și ce nu să mănânce și să bea, pentru a nu le face rău în căldura care era acolo, aceștia îl ascultară, dar după cum scrie și în Biblie, o bună bucată de timp s-au hrănit numai cu mană (niște turte făcute din semințe de coriandru) și sufereau de lipsă de apă, atât ei cât mai ales animalele care îi însoțeau, fapt care a dus la slăbirea organismului și a puterii de decizie a tribului de evrei. Ei au fost deciși să se întoarcă în Egipt la un moment dat din cauza lipsei de hrană suficientă, a apei pentru ei și pentru turmele lor și a condițiilor grele în care trăiau. Pe parcurs au fost atacați și a trebuit să lupte și cu alte triburi, cum ar fi amoleciții. 

După mulți ani de pribegie, sosiră în sfârșit într-o țară plăcută și înfloritoare, care i-a încântat. Se numea Palestina, ceea ce înseamnă ”țara lui Pilistu” (sau a Filistenilor). Din acea țară ar fi plecat ei cu 400 de ani în urmă. 

După moartea lui Alexandru cel Mare (Macedon) care ajunsese și stăpânul Palestinei (țară care i se predase fără război, ca și Egiptul), Palestina a fost înglobată în componența Egiptului. Soldații armatei lui Alexandru, rămași de izbeliște și nemaiputând să se întoarcă în ținuturile lor natale, s-au apucat de oierit și așa, împreună cu alți oieri din zonă, veniți anterior pe acele meleaguri, au ajuns pe câmpiile egiptene și ulterior au fost făcuți sclavi. Ei erau tratați prost pentru că egiptenii îi disprețuiau pe păstorii de oi.

Filistenii (palestinienii) erau un trib din insula Creta care, după ce fuseseră alungați din insulă, se așezară de-a lungul coastei, pe țărmurile mării, cu mult înainte de aceste evenimente. Interiorul Palestinei fusese și el ocupat de un alt popor de rasă semită, de cananaeni. Dar evreii nou veniți pătrunseră cu forța în văi, unde în decursul timpului au făcut și ei orașe și au ridicat un templu măreț, într-o cetate pe care au numit-o Ierusalem - ”Casa păcii”. Acum Moise nu mai era conducătorul lor, așa încât au muncit cu credință și din greu în ideea de a-i conscra templul promis zeului lor Iehovah (Yhwh în Biblie, Vechiul Testament), impus de Moise ca unic Dumnezeu. Moise, nu numai că i-a scos pe evrei din robie și le-a dat o viață liberă și independentă, într-o țară nouă, ci a mai făcut din ei și cel dintâi popor din lume care se închină la un singur Dumnezeu.

Romani

Romanii aveau zeitățile lor, fiind politeiști. Religia le-a fost inoculată de însuși Alexandru cel Mare, întemeietorul Bisericii Universale Romane, astăzi Vatican. Ei au scris bibliile lor și le-au împrăștiat în tot Imperiul Roman de Apus pentru a fi însușite cu titlul obligatoriu. Dar evreii, care învățaseră de la egipteni o altă religie, nu au vrut să se supună romanilor. Din cauza aceasta, romanii au recurs la cele mai aspre pedepse.

  

Iisus (alias Iustus) a fost un galileean sărac, dar fiindcă era fiul unei evreice și al unui soldat roman, a fost folosit de împărat ca mijlocitor între oamenii lui și evrei. Iisus îl numea pe împărat ”Tată” și se declara fiul lui și, fiind mijlocitorul, negociatorul, le spunea tuturor că la Tatăl numai prin el se ajunge. Împăratul nu vorbea direct cu oamenii de rând, ci prin Iisus își transmitea toate mesajele și afla ce nemulțumiri și pretenții au evreii. Rezultă clar și din Noul Testament că Iisus era considerat omul împăratului roman, de aceea mulți evrei îl priveau cu suspiciune, mai cu seamă după ce situația lor se înrăutățise foarte tare. Când un cuplu a ajuns să-și taie și să mănânce propriul prunc din cauza foamei, numindu-l ”mielul de paște”, atunci Iisus s-a radicalizat și s-a întors împotriva romanilor, adunându-și vreo 12 adepți care să-l urmeze, îndemnându-i pe aceștia să caute arme și să pornească la luptă. El a început să se declare adept al legii celei vechi (religioase, desigur) pe care ”vrea să o întărească, nu să o schimbe”, susținând moralul evreilor. Ceea ce a spus el tocmai la asta se referă: să nu își lepede religia lor, chiar cu prețul vieții, arătând că el preferă să-și dea mai degrabă viața decât să-și schimbe religia. Așa a ajuns Iisus vânat de soldații romani, care l-au arestat și l-au pedepsit pentru trădare, bătându-l în cuie pe două lemne în formă de T. Că a fost o înscenare și de fapt tot soldații romani l-au salvat, nu putem ști, pentru că între timp s-a denaturat mult adevărul și s-au distrus dovezile istorice, dacă acestea au existat.

În concluzie, religia romanilor a fost însușită de toți supușii Imperiului Roman de Apus, convertirea eșuând în ceea ce privește evreii, și a rezistat până la căderea Imperiului Roman de Apus și apariția Imperiului Roman de Răsărit, numit și Imperiul Bizantin, când tot ceea ce a fost roman a devenit grec, inclusiv religia și chiar Biblia.

Imperiul Bizantin

În imperiul bizantin trăiau atât greci, cât și evrei, iudei (elini), macedoneni și iliri. Evreii aveau acolo o colonie mai veche, bine întemeiată. Ei au tradus Septuaginta pentru greci prin anul 200 e.n. (d.Hr.). 

Au existat și evrei latinizați - evreii așkenazi, care anterior locuiseră la Roma, înainte de căderea Imperiului Roman de Apus și care nu erau îndoctrinați de religia lui Moise, ci credeau în continuare în Zeul Soarelui, pe care ei îl numeau Baal. 

Evreii și grecii, și-au dorit a fi continuatorii Imperiului Roman de Apus după căderea sa, dar de data asta în răsărit. Ulterior însă, au început să aibă alte interese orientate spre est și, prin efortul comun, au început să șteargă tot ce exista roman și să înlocuiască cu ceva grec, inclusiv religia romană cu una greacă. Pentru a detrona această religie romană, împăratul Constantin cel Mare a înființat o Academie în orașul Alexandria, unde a plătit un colectiv de scribi eleni și evrei pentru a face o compilație a mai multor scrieri religioase, mituri și evenimente istorice și așa s-a scris o nouă Biblie. Așa a apărut Biblia creștină actuală, care apoi a fost distribuită în tot imperiul Bizantin cu porunca de a fi însușită în mod obligatoriu de toți supușii. Bibliile romane au fost căutate în cele mai mici cotloane pentru a fi arse. Pentru cei care le dețineau și nu le ardeau, era prevăzută pedeapsa cu moartea. Apoi din imperiul Bizantin au plecat mai mulți misionari prin lume pentru a duce Biblia și în alte ținuturi. Pentru a avea credibilitate, i-au conferit puteri de zeu lui Iisus Hristos, folosindu-se de fapt și de legendele lui Alexandru Macedon - cel care era cu adevărat fiu de zeitate, fiul Olimpiei și al lui Zeus, ultimul ”zeu” în viață care a intrat în contact cu oamenii și care trăise în Muntele Olymp, după cum spun legendele. Mama lui Alexandru era de origine getă, fiind fiica Marelui rege get din Dacia (populația getae din Câmpiile Dunării inferioare, astăzi făcând parte din România), de aceea Alexandru cunoștea și limba getilor (vlahilor). La un moment dat, din grabă, chiar a rostit un ordin către ostașii săi în limba vlahilor, dându-și de gol adevărata sa origine. 

O legătură naturală ar fi putut exista între Alexandru și acest Iisus, deoarece Alexandru cel Mare cucerise Palestina fără război și, dacă a lăsat vreun urmaș, Iisus ar fi putut fi chiar un descendent de-al lui. Se știe că, într-o singură zi, Alexandru s-a căsătorit cu 100 de femei palestiniene. Dar acestea sunt doar presupuneri...

Odată cu moartea lui Alexandru cel Mare, zis și Macedon, s-a închis ultima ramură latină a neamului grecilor (pe vremea aceea, grecii erau de mai multe feluri, nu ca cei de astăzi), numiți elini (eleniștii din Biblie). Ei vorbeau limba licaonă, limba latină antică, așa cum rezultă și din Epistola lui Pavel către Tesaloniceni. Pavel se adresa locuitorilor Macedoniei, pe care o vizita în drum spre Spania, în limba latină antică (licaonă). De altfel toți apostolii în frunte cu Iisus aveau alte nume în viața reală, nume care erau de sorginte elenistică (latină). Ei sunt prezentați ca și când ar fi venit toți din cer.

După cum se poate deduce din paragrafele selectate din Biblie, Iisus - alias Iustus, era după trup din sămânța lui David și doar după Duhul sfințeniei și puterea care i s-a dat era Fiul Domnului. Elenii nu erau evrei, erau neam de greci, adică acea ramură a grecilor latinizată, vorbitoare de limbă latină antică (licaonă), ramură reprezentată de însuși Alexandru cel Mare, zis și Macedon, după cum am mai arătat. Evreii erau separați de iudei (eleni) și greci, dar soarta i-a adus împreună ca să colaboreze  pentru a înfăptui lucrarea Domnului. După cum se vede mai sus, elenii se trăgeau chiar din Macedonia, dar Macedonia din vremea aceea nu trebuie confundată cu Macedonia zilelor noastre. De asemenea, Zeus se numea în viața reală Barnaba, iar Pavel se numea Hermes. Toți aceștia erau considerați de oamenii din acea vreme ca fiind zei scoborâtori din ceruri, ”acolo unde avem și noi cetățenia”.

Toți, în frunte cu Iisus, foloseau alte nume în relație cu populația cu care interacționau, dar în realitate ei aveau alte nume - nume grecești. Faptul că nici nu erau tăiați împrejur (nu aveau ”pecetea” de evrei) demonstrează că în realitate toți, în frunte cu Iisus (Iustus) erau de fapt geci sau romani, mai exact trimișii romanilor care doreau să schimbe religia celor care locuiau în acele ținturi. 

Cu privire la făgăduința lui Iisus Hristos privind întoarcerea sa promisă ca a doua venire, găsim această explicație:

Despre stăpânirea unei părți a Asiei de către Alexandru Macedon, influența grecilor asupra democrației, organizării statale și a religiei acelor ținuturi precum și despre evenimentele care au urmat după moartea lui Alexandru cel Mare putem citi în Biblie în Macabei (Cartea întâi a Macabeilor, Cartea a doua și a treia) și în Epistolele lui Pavel către tesaloniceni.

În concluzie, religia creștină actuală este rezultatul luptei pentru supremație spirituală și religioasă dintre romani și greci, o contribuție evidentă având și evreii, iar doctrina creștină își are originea, în mod evident, în doctrina greco-budistă. Sunt aceleași învățături prezentate în alt mod.

Teritoriile la moartea Împăratului Constantin cel Mare (Paleologu)

Harta lingvistică a Imperiului Bizantin

Limba greacă a avut o altă evoluție.

Evoluția limbii și alfabetului grecesc

Un lucru care este fascinant la limba greacă este că, atunci când te uiți la diagrama limbilor indo-europene, greaca apare de la sine. Aproape fiecare limbă din acea familie, fie că este latină sau germanică, s-a dezvoltat și a evoluat în alte limbi de-a lungul timpului. De exemplu, spaniolă, franceză și italiană au fost derivate din latină.
Da, limba greacă are propria sa ramură a arborelui limbilor indo-europene. Cu toate acestea, asta nu înseamnă că limba în sine nu s-a schimbat și a evoluat din cele mai vechi timpuri. Ceea ce urmează este o privire de ansamblu asupra istoriei limbii grecești.

Civilizația miceniană
Cele mai vechi texte supraviețuitoare ale limbii grecești pot fi urmărite până la civilizația miceniană în jurul anului 1300 î.Hr. Odată ce această civilizație s-a prăbușit, scriptul Linear B al limbii grecești aproape a dispărut. A fost apoi înlocuită cu o scriere inspirată de fenicieni.

Perioada clasică a Greciei Antice
În perioada clasică a Greciei antice, limba s-a dezvoltat în mai multe dialecte. Cele două dialecte majore ale acelei perioade au fost numite: ionic și attic. Atic - era vorbit în orașul-stat atenian. În cele din urmă, cele două dialecte s-au transformat într-o formă de greacă cunoscută sub numele de dialect attic-ionic.

Greacă elenistică
În perioada elenistică, limba greacă s-a dezvoltat în ceea ce acum cunoaștem ca greacă biblică. Aceasta este limba greacă cu care au fost scrise anumite părți ale Noului Testament. Înainte de aceasta, însă, greaca elenistică era limba vorbită în timpul lui Alexandru cel Mare (numită în Biblie limba licaonă). El a răspândit limba atât de departe în est încât a fost adoptată de majoritatea lumii antice ca a doua limbă. Acest dialect din greacă este denumit și „Koine”.

Reacție împotriva Koine
În perioada „Koine” a limbii grecești, au existat oameni care tânjeau după perioada clasică. Ei considerau dialectul attic drept cel mai înalt standard al limbii grecești. Acesta s-a dezvoltat într-o perioadă cunoscută sub numele de „atticism”. Această mișcare a influențat foarte mult literatura greacă și continuă să o facă și astăzi.

Greaca bizantină
Direct după greaca elenistică și aticismul, greaca bizantină este proprie perioadei stăpânirii Imperiului Bizantin. Acest imperiu a început când Constantinopolul a fost stabilit ca centru sau capitală a imperiului (până atunci orașul era numit Alexandria și întemeiat de împăratul Alexandru cel Mare, dar redenumit Constantinopol după numele împăratului Constantin Paleologu zis și cel Mare ) - în anul 330 d.Hr. și a căzut în anul 1453 d.Hr., când turcii au învins orașul și i-au dat un alt nume, acela de Istanbul. În zilele noastre, orașul  Constantinopol, fost Alexandria, este cunoscut în continuare sub numele de Istanbul. Acest lucru i-a condus pe greci într-o perioadă întunecată a stăpânirii otomane care a durat timp de patru sute de ani.

Greaca modernă
În timpul stăpânirii otomane asupra grecilor, limba a evoluat încet în greaca pe care o cunoaștem astăzi. Este interesant de observat că insula Creta a reușit să împiedice Imperiul Otoman să o controleze până în anul 1669 d.Hr. Literatura populară greacă modernă poate fi urmărită până la poezia și literatura care au venit de pe această insulă, înainte de ocuparea lor.
După căderea Imperiului Otoman, în 1830, poporul grec a căutat să-și stabilească dialectul grecesc standard. 

Dialectele grecești vorbite în Atena și Peloponez au devenit limba standardizată vorbită în Grecia modernă. Cu toate acestea, chiar și acum, limba continuă să se schimbe și să evolueze – în special de când influența culturală externă este mai răspândită.
(Sursa: Istoria Greciei Moderne)

CUM A DEVENIT CREȘTINISMUL PRIMA RELIGIE A ROMEI, A BIZANȚULUI ȘI ÎN FINAL ȘI A RUSIEI

Dacii aveau acele haine și căciuli cu moț specifice budiștilor, așa cum poartă și astăzi budiștii din Asia. Ei erau greco-budiști.
Grecii și romanii aveau zeitățile lor și erau politeiști, nu credeau într-un zeu unic, dar romanul inteligent, care trăia în timpul Imperiului, se interesa foarte puțin de zeii strămoșilor lui. Mergea la templu din când în când, dar numai din obișnuință. Chiar considera cultul lui Jupiter (Zeus), al Minervei și al lui Neptun drept ceva copilăresc, o rămășiță din timpurile naive ale Republicii Romane. Un om care cunoștea operele Stoicilor, ale Epicurienilor și ale altor filosofi de seamă din Atena, nu putea să-și piardă timpul cu asemenea naivități. Această concepție îi făcea pe romani să fie foarte toleranți. 

Guvernul doar atât cerea tuturor romanilor și străinilor, greci, babilonieni sau evrei: să se închine în fața statuii împăratului, care trebuia să se găsească în toate templele. Dar aceasta nu era decât o simplă formalitate. În general, fiecare putea să se roage și să se închine la zeii pe care-i diviniza, așa încât Roma ajunsese plină de tot felul de temple și de case de rugăciuni închinate diferitelor divinități egiptene, africane și asiatice.

 

Când au venit primii misionari ai lui Iisus la Roma și au început să predice noile lor doctrine, nimeni nu li s-a împotrivit. Oamenii din stradă se opreau în loc și îi ascultau. Doar Roma, capitala lumii, a fost întotdeauna plină de predicatori ambulanți care își propovăduiau credințele lor, mai mult sau mai puțin misterioase. Cei mai mulți făceau apel la simțuri, promiteau aur și bucurii nesfârșite acelora care se închinau zeului lor. Dar plebea din stradă începuse să observe că, aceia care își ziceau creștini (credincioșii lui Cristos/Hristos, adică ai Celui ales), nu păreau deloc impresionați de bogăție, nici de un statut social înalt. Ei lăudau sărăcia, umilința și blândețea. Nu erau tocmai acestea virtuțile care făcuseră din Roma stăpâna lumii? Era totuși interesant să asculți un predicator care spunea unui popor ajuns în culmea gloriei, că succesele pământești nu-i vor aduce fericire veșnică. Predicatorii creștini povesteau lucruri groaznice despre soarta ce-i va aștepta pe aceia care nu vor asculta cuvântul Dumnezeului cel adevărat. Firește, zeii romani mai erau încă omagiați, dar erau ei destul de puternici ca să reziste în fața unei divinități noi, adusă în Europa tocmai din Asia, care se punea în slujba celor năpăstuiți? Creștinii aceștia se arătau și ei ca fiind grozav de săraci și erau buni față de sclavi și față de animale. Nu alergau după bogății și împărțeau tot ce primeau. Exemplul vieții lor dezinteresate făcea ca mulți romani să disprețuiască vechea lor religie și să intre în micile comunități creștine care, pentru acea perioadă de început în Europa, se întruneau prin tinzile caselor particulare sau undeva sub cerul liber, iar templele vechi rămâneau tot mai  pustii. 

Numărul creștinilor creștea de la an la an și ajunseseră să aleagă bătrâni sau preoți (de la cuvântul grec ”presbit”, care înseamnă bătrân), care să îngrijească de nevoile micilor biserici care se constituiseră. În fruntea tuturor comunităților dintr-o provincie apăruse un episcop - Petru (care urmase după Pavel), la Roma. El a ajuns primul episcop al Romei. Cu timpul, urmașii lui, numiți tată sau papă, au fost numiți PAPĂ.
Biserica creștină a devenit astfel o instituție puternică în tot cuprinsul Imperiului Roman de Apus. Ea se adresa celor mai puțin norocoși din lumea aceasta, dar învățăturile sale începuseră să-i atragă și pe cei bogați care, neavând posibilitatea să avanseze și să-și facă o bună carieră sub guvernul acela imperial, puteau astfel să-și exercite darul de conducători printre modeștii credincioși ai Învățătorului din Nazaret. Imperiul roman trebuia să se îngrijoreze dar continua să fie tolerant din indiferență. Lăsa pe fiecare să-și caute fericirea în felul său, cerând doar atât, ca diferitele secte să trăiască în pace unele cu altele și să urmeze înțeleptul precept care spune:”Să trăiești și să lași și pe altul să trăiască”. În felul acesta, biserica Romei își merita renumele de Marea Biserică Universală a lumii. 

Comunitățile creștine, însă, refuzau orice fel de toleranță. Ele declarau public că numai și numai Dumnezeul lor e adevăratul stăpân al cerului și pământului și că toți ceilalți zei sunt înșelători. Celelate secte se supărară și deseori poliția a căutat să împiedice întrunirile creștinilor din cauza multor incidente și chiar crime care au avut loc pe fondul acestor neînțelegeri, dar aceștia și-au găsit repede alte locuri de întrunire.
Au mai apărut și alte probleme legate de creștini: ei refuzau omagiul adus împăratului și refuzau să intre în armată sau să pună mâna pe arme. Creștinii susțineau că lumea aceasta e mizerabilă, dar că este doar antecamera cerului și ei sunt gata oricând să moară pentru ideile lor. În timpul acesta, Roma era atacată în mod periodic de barbari și, când armatele dădeau înapoi, misionarii creștini mergeau înainte ca să propovăduiască evanghelia păcii barbarilor teutoni. Erau oameni energici și încăpățânați, care nu se temeau de moarte și zugrăveau în culori sumbre chinurile care-i așteaptă pe păcătoșii nepoicăiți. Teutonii erau foarte impresionați. Ei aveau un mare respect pentru înțelepciunea Romei, iar creștinii aceștia erau pentru ei romani care poate că spuneau adevărul. În curând, misionarul creștin deveni o adevărată putere în țările barbare ale teutonilor și francilor. 

O jumătate de duzină de misionari făcea tot atâta ispravă cât un regiment întreg de soldați. Împărații începuseră să-și dea seama că acești creștini le-ar putea fi de mare folos în provinciile îndepărtate și le dădură aceleași drepturi pe care le aveau credincioșii vechilor lor zei. 

Constantin Paleologu, zis și Cel Mare

Schimbarea cea mare s-a produs în a doua jumătate a secolului al III-lea. Constantin Paleologu, care mai era numit și cel Mare, era împărat. El era un om foarte brutal, dar în vremea aceea, oamenii gingași aveau puține șanse de a rămâne în viață. În cariera sa lungă, Constantin a avut multe urcușuri și coborâșuri. Într-o zi, când era cât pe ce să fie doborât de dușmanii săi, îi trecu prin minte să pună la încercare puterea acestei noi divinități asiatice despre care vorbea toată lumea. Făgădui solemn că se va face creștin dacă va ieși biruitor din lupta pe care o aștepta. Câștigă victoria și atunci se declară convins de puterea Dumnezeului creștin și se boteză. Din clipa aceea, Biserica creștină fu recunoscută oficial și situația noii religii se întări în mod simțitor.

Dar creștinii nu reprezentau decât 5-6% din populație așa încât, pentru a aduce cât mai multă lume pe calea lor, singura soluție era să distrugă vechii zei. 

Împăratul Iulian, care iubea filosofia greacă, a încercat câtva timp să salveze zeii păgâni, dar muri din pricina unor răni în cursul unei campanii în Persia și, succesorul lui - Jovian, restabili Biserica creștină în toată forța ei. Vechile temple au fost închise unul după altul. 

Apoi a venit împăratul Iustinian (Iustus), cel care a construit biserica Sfânta Sofia din Constantinopol, și desființă școala de filosofie din Atena, pe care o întemeiase Platon.
Acesta a fost sfârșitul vechii civilizații grecești, în care oricine putea să gândească și să viseze după voia sa. Cele câteva reguli de viață, prea vagi, ale filosofilor greci, s-au dovedit a fi insuficiente pentru a conduce mai departe corabia civilizației, după ce furtuna de barbarie și ignoranță măturase toată ordinea stabilită. 

Într-o vreme, când totul se clătina, Biserica creștină s-a înălțat dreaptă, ca o stâncă în mijlocul mării și nu s-a îndepărtat cu niciun deget de la principiile pe care le considera adevărate și sfinte.
Dar succesul final al creștinismului se mai datorează și unei alte întâmplări. După căderea regatului romano-gotic al lui Teodoric, în secolul al VI-lea, Italia era aproape scăpată de invaziile străine. Longobarzii, saxonii și slavii, care au urmat după goți, erau niște triburi slabe și înapoiate. În aceste împrejurări, episcopilor de la Roma le-a fost ușor să mențină independența orașului. În curând și resturile Imperiului, care erau risipite pe toată întinderea peninsulei, recunoscură pe episcopii din Roma ca stăpâni spirituali și politici ai lor. Scena era pregătită pentru apariția unui om puternic. Acesta apăru în anul 590 și se numea Grigorie. El se trăgea din clasele conducătoare ale Romei vechi și fusese prefectul sau primarul orașului. După aceea se făcu călugăr, ajunse episcop și în continuare dorea să se facă misionar și să propovăduiască creștinismul la păgânii din Anglia. Contrar voinței lui, a fost dus în biserica Sf. Petru și ales papă. Nu a domnit decât 14 ani, dar când a murit, lumea creștină din Europa apuseană îi recunoștea oficial pe episcopii Romei, adică pe papi, ca șefi ai întregii Biserici creștine.

Puterea papilor, însă, nu se întindea până la Răsărit, la Constantinopol. Împărații, urmând vechiul obicei al urmașilor lui August și Tiberiu, se proclamau pe ei înșiși capi ai religiei de stat. În anul 1453, Imperiul de Răsărit fu cucerit de turci, care acaparaseră Constantinopolul și îl uciseră pe ultimul împărat bizantin chiar pe treptele Bisericii Sfânta Sofia. Mai exact, este vorba despre ultimul împarat bizantin și ultimul stăpân creștin al Constantinopolului - Constantin al XI-lea Paleologul, cel care și-a găsit sfârșitul tragic în ziua de 29 mai 1453, atunci când zidurile faimoase ale orașului au fost străpunse de turci și el a condus ultima șarjă împotriva năvălitorilor.

Vulturul bicefal - emblema Rusiei moderne

Cu câțiva ani mai înainte, Zoe - fiica lui Toma, fratele lui Constantin, se căsătorise cu Ivan al III-lea al Rusiei. Prin ea, marii duci moscoviți deveniră moștenitorii tradițiilor din Constantinopol.

Vulturul cu două capete ale vechiului Bizanț (care amintea timpurile când Imperiul roman era împărțit între Răsărit și Apus), deveni emblema Rusiei moderne. Țarul, care nu fusese până atunci decât primul dintre boierii ruși, își asumă puterea împăraților romani și toți supușii, de sus și de jos, erau acum sclavii lui. Curtea sa, întocmită după moda orientală pe care împărații din Bizanț o aduseseră din Asia și din Egipt, semăna cu cea a lui Alexandru cel Mare (Makedon). Această moștenire, pe care Imperiul bizantin, murind, o lăsa unor moștenitori la care nimeni nu se mai aștepta, se menținu cu multă vigoare, timp de încă 600 de ani, pe câmpiile întinse ale Rusiei. Ultimul om care a mai purtat coroana cu vulturul bicefal al Constantinopolului, țarul Nicolae, a fost asasinat în 1918, iar corpul lui a fost aruncat într-o fântână. Fiul și fiicele lui au murit împreună cu el. Toate drepturile și prerogativele lui au fost desființate și biserica a fost redusă la situația pe care o avusese la Roma, înainte de domnia lui Constantin.

Ce va mai urma? Vom trăi și vom vedea...

P.S. Vulturul bicefal este cel mai recunoscut simbol al ortodoxiei de astăzi (altul decât crucea), simbolizând unitatea dintre Biserica Ortodoxă Bizantină și Stat, o „simfonie” între funcțiile civile și ecleziastice ale societății creștine. În plus, capetele vulturului reprezentau și suveranitatea duală a împăratului bizantin, capul stâng reprezentând Roma (Occidentul) și capul drept reprezentând Constantinopolul (Estul).

În foto este o icoana foarte veche, dosită pe un perete interior la Vatican, și care îl înfățișează pe Iisus la Cina cea de taină alături de apostoli, așa cum ar fi arătat el în realitate.

Alte precizări și concluzii finale

Adepții credinței creștine urmează preceptele și exemplul lui Hristos (ad litteram "cel uns"). Creștinismul este cea mai mare religie, având multe milioane de adepți în toată lumea. Dacă inițial a fost doar o sectă  iudaica (in primul secol d.Hr.), creștinismul a depășit repede granițele naționale și etnice, devenind o religie mondială, în principal datorită eforturilor misionarului printre ne-evrei, Sfântul Paul.
Creștinii îl urmeaza pe Isus, pe care îl recunosc ca fiind Hristos, parte a Sfintei Treimi a Divinității (Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Sfântul Duh). Ei cred că Isus a fost o ființă omenească, dar și divină, care a murit pe cruce pentru a răscumpăra păcatele omenirii. Astfel, toți cei care îl acceptă ca mântuitor se vor mântui și vor trăi veșnic. Isus a fost judecat, torturat și răstignit pe cruce de către Pilat din Pont, guvernatorul Iudeii în Imperiul Roman, la îndemnul conducătorilor evrei care considerau că le amenință autoritatea și influența asupra poporului evreu. Deși biserica a suferit la început persecuții severe din partea împăraților romani, acestea au încetat când împaratul Constantin Cel Mare s-a convertit la creștinism (în anul 312 d.Hr.), după ce a văzut o cruce pe cer, și a adoptat creștinismul ca religie de stat.
Creștinismul s-a dezvoltat ca interpretare a referirilor la viața și învățăturile lui Isus Hristos din Biblia iudaica (cunoscută acum sub numele de Vechiul Testament). A doua parte a Bibliei creștine, Noul Testament, este formata din cele patru Evanghelii (relatări ale vieții lui Isus), Faptele apostolilor, Epistolele (scrisorile apostolilor și ale altor conducatori ai Bisericii) si Cartea Revelației - Apocalipsa. Apocrifele sunt scrieri biblice sau conexe de proveniență ebraică sau creștină, dar nu fac parte din canonul acceptat al Scripturii (deși în unele versiuni ale Bibliei sunt incluse). Unele secte creștine au propriile lor texte considerate ca având statut de scripturi. Învățăturile din Noul Testament își au originea în mod evident în învățăturile greco-budiste, dar spuse sub formă de pilde. Și e normal din moment ce grecii au fost cei care au promovat greco-budismul și în același timp și cei care au scris Noul Testament (sau părți din el).

 

Creștinismul a evoluat în timp și acum are multe ramuri sau confesiuni. Prima schismă majoră, numită Marea Schismă, a avut loc în anul 1054 între Biserica Occidentală și cea Orientală, ca urmare a diferențelor doctrinare și politice, iar a doua în anul 1517, când Martin Luther, un călugăr german, s-a angajat să critice și să  reformeze Biserica Romano-Catolică. 

Cele trei ramuri ale creștinismului care s-au format astfel - romano-catolică, ortodoxă de răsărit și protestantă - se subdivid la rândul lor în diferite confesiuni sau secte.

Biserica Ortodoxă Greacă este o ramura a Bisericii Ortodoxe de Răsărit. Bisericile ortodoxe grecești sunt cele ale căror slujitori și enoriași sunt etnici greci sau cele care folosesc liturghia greacă și aderă la dogmele ortodoxismului de răsărit. Biserica Ortodoxă  Greacă este deci o ramură a Bisericii Ortodoxe de Răsărit care s-a desprins de Biserica de la Roma în anul 1054. Divizarea (Marea Schismă) a fost determinata atât de căderea Imperiului Roman, cât și de prosperitatea continuă a Imperiului Bizantin în Est, dar totodată și de introducerea clauzei Filioque în versiunea romană a Crezului de la Niceea, potrivit căreia Sfântul Duh purcede de la Tatăl și de la Fiul în mod egal. Biserica Ortodoxă consideră această clauza non-canonică și că ea contravine flagrant Conciliului de la Efes, considerând că Sfântul Duh purcede numai de la Tatăl, nu și de la Fiul. 

Biserica Ortodoxă de Răsărit e al treilea mare grup creștin din lume, cu circa 350 de milioane de credincioși, după Bisericile Romano-Catolică și Protestantă, având o influență deosebit de puternică în Grecia și Cipru. La Londra se află sediul Arhiepiscopiei de Thyateira, căreia îi sunt subordonate Bisericile Greco-Ortodoxe din Europa Centrală și de Vest. Deși Maria Theokotos (Maica Domnului), este o figură importantă în credința lor, bisericile ortodoxe nu sunt de acord cu dogma romano-catolică a Imaculatei Concepțiuni (potrivit căreia Maria a născut neprihănită, neatinsă de păcatul originar, păcat care ar reprezenta înclinația înnăscută către rău a tuturor oamenilor, moștenită de la Adam, ca urmare a căderii lui din Rai). Totuși, ele cred că a rămas fecioară și a dus o viață fără de păcate, dar sărbătoresc Adormirea Maicii Domnului și nu ridicarea ei la Ceruri.

O alta dogma distinctiva a Bisericii Romano-Catolice care o diferențiază de celelalte ramuri este și credința privind infailibilitatea papei, din premisa faptului că Biserica este singura depozitară a adevăratelor învățături ale lui Hristos și apostolilor săi, în totalitatea lor, dar și altele, cum ar fi doctrina transsubstanțierii (potrivit căreia pâinea și vinul sunt chiar trupul și sângele lui Hristos), precum și credința în purgatoriu (un loc sau o stare de suferință în care se află  sufletele păcătoșilor, unde aceștia își ispășesc păcatele înainte de a merge în Rai). Practicile acestei biserici includ folosirea unei imagini sacre, a tămâiei și apei la slujbele religioase, rugăciuni pentru morți și rugăciuni adresate sfinților.
Deși Biserica Catolică a adoptat o atitudine mai tolerantă față de alte biserici și de alte religii, ea nu și-a schimbat deciziile privind contracepția, homosexualitatea, celibatul preoților și hirotonirea femeilor.

Protestantismul a aparut în anul 1517, când Martin Luther, un călugăr german, a afișat cele 95 de teze ale sale, reprezentând o critică la adresa Bisericii Romano-Catolice de atunci, pe ușa bisericii castelului din Wittenberg. Ideologia lui s-a raspândit cu repeziciune  în toată Germania și țările nordice ale Europei, fiind numită într-un sens mai larg, protestantism.
Principalul subiect de dispută a fost acordarea de indulgente de către Biserica Catolică, bazată pe premisa că iertarea păcatelor putea fi obținută numai prin plata unor sume de bani către reprezentanții Bisericii, practică pe care protestanții o considerau greșită. Bisericile protestante cred că mântuirea vine din credința că Hristos a răscumpărat păcatele omenirii murind pe Cruce și că ea depinde de mila lui Dumnezeu și nu de străduințele oamenilor. Pentru ei, Scriptura este singura doctrină supremă și ei neagă autoritatea episcopilor, a papei sau a tradiției. Interpretarea individuală a scripturilor a devenit condiția necesară pentru înțelegerea și aplicarea dogmelor. Unele grupuri protestante, ca de exemplu Biserica Angliei, acceptă drept conducători, șefi de stat laici. Adepții bisericii protestante nu cred în purgatoriu, așa cum cred catolicii, nici în Imaculata Conceptiune, nu cred în Înălțarea Maicii Domnului la cer, în celibatul clericilor sau intervenția sfinților. 

Doctrina transsubstanțierii a fost modificată, pâinea și vinul împărtășaniei fiind acceptate doar ca reprezentări sau simboluri și nu ca trupul și sângele lui Hristos. Bisericile protestante sunt în general mai puțin împodobite și mai puțin stridente. Nu se folosesc statui, tămâie sau apă la slujbe, deși bisericile mai apropiate de tradiția Bisericii catolice, cum ar fi Biserica Sacerdotală, pot să respecte astfel de tradiții. Există aproximativ 590 de milioane de protestanți în toată lumea.
O altă ramură este luteranismul, deși Luther prefera termenul de "evanghelic" celui de luteran. Astăzi mișcarea este cunoscută sub numele de Biserica Luterană Evanghelică. În Germania s-a renunțat la termenul de luterană și se numește Biserica Evanghelică  sau Evanghelica Unită.
Luteranismul reprezintă o teologie creștină de tip protestant, elaborată de preotul german Martin Luther.
Doctrina fundamentala a luteranismului este supremația Bibliei. Luteranii cred că toate acțiunile oamenilor sunt atinse de păcat ca urmare a nesupunerii lui Adam și Eva și că mărturisirea se obține doar prin credință, nu prin fapte bune. Muzica formează o parte importantă a slujbelor luterane si multe dintre coralele mișcării au fost compuse de Johann Sebastian Bach, si el un luteran convins. Cu 83 de milioane de credincioși, Biserica Luterană este a treia mare confesiune creștină din lume. Luteranii consideră Cartea revelației sau Apocalipsa ca fiind simbolică sau figurativă și nu literală și  susțin că toți creștinii vor ajunge direct în Rai după moarte, unde așteaptă învierea trupurilor la a doua venire a lui Hristos.

Mai multe secte eterodoxe se pretind și ele creștine, cum ar fi Martorii lui Iehova, Biserica lu iIsus Hristos și a Sfinților din Zilele din Urmă (mormonii) și Savanții Creștini, dar nu sunt recunoscute de principalele Biserici creștine. Recent, creștinismul a cunoscut un declin evident în Occident, mai ales în Europa de Vest, deși prosperă  și chiar se extinde în unele zone din America Latină, Asia și Africa.

Câteva completări necesare

Sunt multe indicii că povestea lui Iisus Hristos (Jesus Christus) din Biblie, este inspirată și din viața împăratului Alexandru Macedon, având în vedere că primii creștini recunoscuți (până atunci erau prigoniți și pedepsiți) au fost elenii și tot ei au scris Noul Testament. Personajul Iisus este inventat, Noul Testament o ficțiune, dar au la bază un personaj real și fapte reale: Alexandru Macedon, fiul lui Zeus și  al Olimpiei și din scurta lor existență pe pământ, printre oameni.

Există multe coincidențe:

1. Alexandru a murit în Asia Mică, în orașul Iisus, având vârsta de 33 de ani, în urma bătăliei din anul 323 î.Hr. Și Iisus din Biblie a murit tot la vârsta de 33 de ani.
2. S-a luptat cu persanii, iar după decesul lui, toate femeile persane din anturajul lui l-au plâns și au suferit, iar soacra sa chiar s-a sinucis, după cum am arătat mai sus (s-a așezat cu fața la perete și a refuzat să mai vadă pe cineva și să mai mănânce, sinucigându-se prin inaniție). În mod similar, Iisus a fost jelit de femeile din anturajul lui, ele fiind și cele care i-au descoperit mormântul gol.
3. Alexandru cel Mare era macedon, de aceea i se mai spunea și Alexandru Macedon, deci era macedon, dar nu prea. Alexandru cel Mare nu s-a declarat niciodată valah, dar o dată a scăpat o comandă în limba vlahilor în fața oștirii sale și atunci toți oștenii și-au dat seama de originea lui.
4. Este posibil ca ei să-l fi adorat atât de mult pe Alexandru, ale cărui fapte au rămas legendare și a cărui viață a constituit temă de dezbatere până în ziua de astăzi, încât să-l fi considerat fiul lui Dumnezeu sau chiar Dumnezeu.
5. Prima Biblie scrisă descoperită, ce conținea doar o parte din Vechiul Testament, a fost scrisă în limba persană.
6. Biblia - Noul Testament, a fost scrisă în Alexandria, oraș fondat de Alexandru Macedon, în cadrul unei Academii de studii religioase, de către un colectiv de teologi din care făceau parte evrei și eleni (greci latinizați). Dorința a fost a Împăratului bizantin Constantin cel Mare, mai exact, a mamei lui, Elena, o mare creștină.
7. Legendele spun că Olimpia, mama lui Alexandru cel Mare, a fost cucerită de Zeus și din acea relație a rezultat Alexandru, cel care era extrem de inteligent încă de mic. El se pricepea la multe lucruri fără să-l învețe nimeni și era deosebit de ingenios. Pe vremea aceea, legendele spun că oamenii încă mai aveau contact cu ființe ce păreau venite din alte lumi, pe care îi numeau zei, iar Zeus, tată lui Alexandru, a fost unul dintre aceștia și, în plus, părea chiar șeful lor.
8. Să nu uităm că macedo-românii (makidonii) sunt aromâni sau vlahi, deci își au rădăcinile în daci, iar Imperiul Bizantin a fost al vlahilor (sau aromânilor) și se mai numea și România (Romagna). Turcii o numeau Rumelia.
9. Este posibil ca musulmanii să-i fi pronunțat numele Allah în loc de Alexandru? E posibil! Alexandru cel Mare a știut să tăie nodul faraonilor și drept urmare a fost recunoscut ca urmaș de drept divin al faraonilor din Egipt, fiindu-i predat Egiptul fără luptă și, ulterior, prin cuceririle făcute, a fost recunoscut ca stăpân al Asiei Mici (Asia Minor) .
10. Pildele lui Iisus din Biblie sunt inspirate din faptele lui Alexandru cel Mare și legende nescrise. De exemplu, e scris în Noul Testament că Iisus a spus: ”dacă-ți cere unul cămașa de pe tine, dă-i și haina, și dacă-ți dă unul o palmă, întoarce-i și celălalt obraz”. Eu aici văd o analogie cu Alexandru: atunci când hoții i-au furat calul, pe Bucefal, el a trimis iscoade să-i găsească și să-i oblige să-l aducă înapoi, iar hoții, speriați de perspectiva unei aspre pedepse, au rămas foarte mirați când Alexandru, în loc să-i mustre, le-a dat bani și le-a mulțumit.
11. În momentul când a murit, Alexandru plănuia să cucerească Peninsula Arabă, ceea ce nu s-a mai întâmplat... pentru că a murit. Și Iisus plănuia să meargă la arabi, dar nu a mai ajuns pentru că a fost răstignit.
12. Alexandru cel Mare nu se despărțea de calul lui, Bucefal, care în Biblie a devenit asinul lui Iisus.
13. Așa cum Alexandru Macedon și prietenul lui, Hephaestion, erau nedespărțiți, tot așa, și Iisus umbla peste tot însoțit de Petru.
...

Se mai pot găsi și alte analogii.

Zeus și Alexandru au fost asimilați, în mitologie, cu Apollo și Mythra.

Poporul lui Zeus, cel care a trăit în Muntele Olymp, nu au fost altul decât cel valah. Valahii sunt cei care au viețui mulți ani în munți și au trăit din transhumanță, mai ales macedo-valahii, considerați a fi și neam de daci. Cei rămași în jurul muntelui Olimp sunt numiți astăzi levadiți (levadiotes). Dar ce legătură ar mai avea toate acestea cu greco-budismul? Legătura constă în faptul că însuși Alexandru cel Mare Makedon (Macedon) era greco-budist.

Alexandru Macedon

Graecus sau Græcus (în greacă Γραικός), era, după Hesiod, fiul Pandorei și fratele lui Latinus. Mama lor Pandora (numită astfel după bunica ei Pandora) era fiica lui Deucalion și a Pyrrhei, și sora lui Hellen (El n). 

După alte surse, Graecus era un fiu al lui Thessalus.

Tribul elen al graecilor și-a luat numele după ”El n”, primul lor zeu adorat, și a fost dintre primele triburi care au colonizat Peninsula Ialică, inclusiv insulele Sicilia și Sardinia. 
Regiunea a devenit cunoscută sub numele de Magna Graecia (Marea Grecie), după numele lor. Latinii au folosit această denumire de ”greci” pentru a-i denumi pe toți grecii antici, din toate ramurile, inclusiv elenii.

Macedonia (în limba greacă: Μακεδονία) a fost numele unui regat antic din partea nordică extremă a Greciei Antice, învecinată cu regatul Epirului la vest și cu regiunea Tracia la est. Pentru o scurtă perioadă de timp, a fost cel mai puternic stat în Orientul Mijlociu antic, după ce Alexandru cel Mare a cucerit cea mai mare parte a lumii cunoscute, inaugurând perioada elenistică a istoriei Greciei.

Istoria Italiei se referă la istoria regiunii geografice corespunzătoare Peninsulei Italice, regiune locuită de-a lungul timpului de diverse popoare, atât de diversificate din punct de vedere cultural și care au cunoscut diverse regimuri politice. Deși noua națiune italiană a apărut abia în 1861, zona geografică a Italiei de astăzi a avut o istorie bogată și îndelungată. În perioada pre-romană, pe aici s-au perindat grecii și etruscii, dar și italicii care ocupau o parte din Insula Sicilia. După evoluția și căderea Imperiului Roman, Italia se fărâmițează în mai multe republici, orașe-stat, regate, toate expuse invaziilor musulmane, normandice, germane, franceze, spaniole și austriece. Italia a fost unită abia în 1861, devenind Regatul Italiei. În 1946 devine republică constituțională.

O ipoteză ar mai fi, nu am dovezi complete demonstrabile în acest moment, dar... vă propun să reflectați și la următoarea variantă:
Având în vedere că Alexandru Macedon stăpânea atât Egiptul, cât și Palestina, e foarte posibil ca acești ”evrei” să fie urmașii armatei lui Alexandru cel Mare (zis și Macedon) rămași de izbeliște după moartea sa bruscă și neașteptată în palatul de la Hamurabi.
Alexandru și ostașii lui erau greco-budiști, ca și grecii din vremea aceea, dar la eliberarea ”evreilor” din Egipt (de fapt alungarea lor; când egiptenii au fost ocupați de hicsoși, care s-ar fi putut să fi fost chiar palestinienii, ”evreii” s-au împrietenit cu ocupanții și au negociat cu aceștia să-i lase să trăiască mai departe în acel ținut, dar după ce egiptenii i-au alungat pe hicsoși, s-au răzbunat și pe ”evrei” alungându-i sub pretextul că îi eliberează din sclavie, deși ei nu fuseseră chiar sclavi în Egipt, ci se ocupau cu treburi administrative, banii din vistierie, creșterea animalelor pe câmpiile egiptene), au fost convertiți forțat la o religie nouă, pe care nu o cunoscuseră înainte, de către Moise și fratele său Aaron. A se vedea în Biblie că Moise i-a convertit cu forța și sub pedeapsa cu moartea, ținându-i flămânzi și însetați 40 de ani prin deșert într-un timp când era secetă și lumea murea de foame în Asia și Orient. Evreii se revoltau mereu și îi atacau pe cei doi egipteni, Moise și Aaron cu pietre pentru că nu-i lăsau să se întoarcă înapoi în Egipt. Pe parcurs au fost nevoiți să poarte și războaie cu alte populații care-i atacau. De-a lungul timpului s-au mai mixat și cu băștinașii și cum era să-și spună, noi suntem ...??? Și-au zis ”evrei”, după cum s-au numit vechii locuitori ai Canaanului, care însă plecaseră demult din Canaan cu corăbiile, făcând comerț pe mare. De altfel Balcanii sunt plini de astfel de ”evrei”, Bosnia fiind numită și Ierusalimul balcanic.
Tot ce-i ține pe loc e că nu vor să renunțe la religia lui Moise care de altfel i-a abandonat la intrarea în țara promisă.
Romanii au încercat să-i salveze și să-i aducă pe ”calea cea bună” a învățăturilor vechi, greco-budiste, drept pentru care au dus un călugăr budist care să propovăduiască învățăturile, dar a fost pedepsit cu moartea pentru că ”s-a băgat în treburile lui Dumnezeu”.
Toate învățăturile creștine se trag din greco-budism, dar spuse sub formă de pilde și ulterior alterate de teologi care au scos și au introdus pasaje ca să se potrivească cu dorințele lor. Mai ales în timpul împăratului Constantin cel Mare au fost modificate unele lucruri în Biblie, ca și unele nume de personaje, ca să se potrivească cu cele două legi (testamente), de fapt de atunci fiind numite așa, ca testament (lege) vechi și nou. Bizantinii au pus una lângă alta două cărți diferite, traducerea din cartea evreilor Talmudul (Septuaginta) și învățăturile creștine ale lui Alexandru Macedon, rescriind Biblia chiar în orașul Alexandria (întemeiat de Alexandru Macedon dar rebotezat Constantinopol după numele împăratului Constantin cel Mare). Biblia a fost rescrisă de un colectiv de teologi și scribi evrei și greci la porunca lui Constantin cel Mare, apoi distribuită în tot imperiul prin soldații imperiali cu obligația de a fi însușită de toți supușii. Bibliile (cărțile) vechi au fost adunate de soldați și arse, iar cei care nu voiau să o dea sau o ascundeau erau condamnați la moarte. La noi a sosit o trupă de soldați în frunte cu Andrei, pe care biserica l-a ridicat la rang de sfânt, intrând prin Dobrogea. Convertirea la noua religie s-a făcut cu forța, de soldații bizantini, apoi au fost aduși și preoți pentru a propovădui noile învățături.
Cine studiază învățăturile greco-budiste și cele din Noul Testament este șocat de asemănarea lor; inclusiv conceptul de trinitate a fost preluat, ideea de reîncarnare la fel. Isus (Isus însemnând ”cel uns”, pe numele lui adevărat Iustus - era roman), care apare în Coran sub numele de Isa (fiul Mariei), nu Yosua, spune la un moment dat: ”eu sunt dinainte de Avram” - pasaj pe care preoții au uitat să-l șteargă și care arată că Isus se reîncarnase. El nu era de-al lui Avraam, ci trăise cu mult înainte ! Dacă a înviat singur din grotă, atunci ar fi putut fi reîncarnarea lui Amon, cel dintru începuturi, care știa să auto(re)creeze de fiecare dată, la infinit. Poate de la Amon a derivat și cuvântul Amin. Dacă este așa, atunci Isus nu va veni în carne și oase așa cum a arătat atunci, ci se va reîncarna sub altă formă. De fapt chiar după înviere el arăta deja altfel, iar cei care l-au întâlnit nu l-au recunoscut până nu a arătat semnele crucificării sale pe noul său trup. Budiștii susțin că prin transformarea lor în timp, conform preceptelor budiste, ei pot dobândi capacități supraumane, doar că Buda le-a interzis să le folosească. Motivul era că folosindu-le, intrau în karma altora și drept urmare o luau asupra lor în totalitate. Posibil că Isus, un bikshu (călugăr budist sau un lama) avea asemenea puteri dacă făcuse atâtea minuni și chiar le-a folosit, încălcându-și jurământul față de tagma sa, dar a făcut-o pentru că era impresionat de suferința oamenilor. Pe unde mergea întâlnea numai ciungi, orbi, schiopi, oameni imobilizați la pat. Da, pentru că încă se aplica legea talionului - ochi pentru ochi, mână pentru mână, picior pentru picior, etc. Dar cu toate puterile lui, nu a reușit să-i convertească pe evrei la ”noua lege”, pentru că sunt diferențe esențiale între învățăturile din Vechiul Testament și cele din Noul Testament. Mai mult, evreii au urât noile învățături aduse de Isus deoarece le era teamă că romanii le vor lua țară dacă le vor adopta (scrie în Noul Testament). Ca acesta să nu ajungă și la arabi, s-au dus doi evrei cu cărțile lor și au căutat unul mai arătos, găsindu-l pe Mahomed. Evreii l-au convins, și atunci când el rostea poruncile (surele), cei doi evrei din spate îi șopteau ce să zică. Tot ei le-au lăsat scris și Coranul care e foarte apropiat ca învățături de Tora. Și cum niciun bine nu rămâne nerăsplătit, se pare că aceștia s-au întors împotriva lor.
Aceste lucruri sunt scrise nu doar în cărțile religioase, ci și în cele de istorie și istoria religiilor.
Există o singură concluzie: învățăturile budiste erau despre transformarea omului în ceva pur, iubitor, blând și respectuos, apropiat de elementele naturii, de plante, de animale, rolul său fiind acela de a ocroti, de a iubi, de a nu face rău. Aceste învățături sunt redate în Noul Testament prin ideea de iubire dezinteresată (iubește-ți aproapele ca pe tine însuți și pe Dumezeu Tatăl mai presus de orice, dar acest dumnezeu este de fapt eul tău interior, spiritul tău divin, nu o persoană care face copii fecioarelor; acest lucru își are explicația în faptul că noi nu avem doar corpul fizic, ci mai multe, unele invizibile ochiului uman; în Noul Testament sunt specificate două corpuri: un corp fizic și un corp duhovnicesc), toleranța (când îți dă cineva o palmă, întoarce și obrazul celălalt), ideea de transformare interioară a fiecăruia pentru a crea o lume mai bună (vă spun că împărăția lui Dumnezeu nu se află într-un loc, nu poți spune uite-o acolo sau aici, ci ea se află în voi).
Alte religii au introdus noțiunea de putere absolută care să își subordoneze tot ce mișcă și care să dicteze totul în jur, care să fie slujită de sclavi în timp ce ea are dreptul să se huzurească. Ideea de Dumnezeu unic care te-a înzestrat cu un teritoriu pe care să îl stăpânești până la sfârșitul lumii și pentru care să verși sânge dacă e nevoie. Ideea de popor ales, al lui Dumnezeu și chiar rasă superioară preferată de divinitate. Ideea de popor primordial care ar fi creat restul lumii și tot ce există. Ideea că toate popoarele din jur îți sunt dușmane, trebuie evitate și chiar exterminate. Toate acestea au dus la nenumărate războaie care nu se mai sfârșesc și da, în condițiile acestea este posibil ca lumea să se autodistrugă definitiv și să dispară de pe planetă.
Vă urez să găsiți calea cea dreaptă, adevărul și ... viața veșnică!
Dar atenție, adevărul nu înseamnă lipsa minciunii neapărat ci cunoașterea, starea de buddha fiind stadiul ultim de cunoaștere, supremă, absolută. Ajungerea la adevăratul ”ADEVĂR” sau ”ADEVĂRUL” adevărat: suprema CUNOAȘTERE. Acest lucru se poate dobândi doar prin transmigrația sufletelor de-a lungul mai multor vieți, trecând prin toate stadiile creației, de la pietre, plante, animale, alte elemente ale naturii, până la oameni de toate felurile și caracterele. După ce trupul fizic moare, rămâne trupul duhovnicesc (energetic) care e încărcat cu toate cunoștințele dobândite și înregistrările faptelor tale din toate viețile anterioare. Acest corp duhovnicesc conține în el rațiunea și cunoașterea, singurele care rămân după moartea fizică și care se vor moșteni în viața următoare. După 49 de zile de la moartea fizică, trupul duhovnicesc purificat de elemente neimportante se va transpune într-un alt corp (se va naște din nou). Aceasta ar fi explicația budistă pentru reîncarnare. 

Isus spunea: ”trebuie să te naști din nou, din apă și din duh”, care însemna același lucru.

Suferința se naște din Necunoaștere. Singura cale de realizare a sinelui este dobândirea Cunoașterii, a Adevărului etern și absolut.

Iar Isus a spus: ”Eu sunt calea, adevărul și viața! Nimeni nu va ajunge la Tatăl decât prin mine”, el referindu-se de fapt la el însuși, așa cum și Buda, când se referea la Tathaga, se referea de fapt la el însuși. Acest mod de adresare provine din conceptul de trinitate, comun creștinismului și greco-budismului.

Despre latinitatea românilor puteți citi și aici
(dați click pe titlu):

Despre latinitatea românilor

Alte postări pe această temă:

Popoarele europene. GETO-DACII

Lumea elenistică - Originea și istoria valahilor

Lumea greacă occidentală - Italia meridională și Sicilia

Lumea elenistică - Alexandru cel Mare și Imperiul macedonean

ORIENTUL - FENICIA

Templul lui Apollo din anticul Corint

Apollo - reprezentat pe o monedă de aur macedoneană

Apocalipsa - frescă din Scheii Brașovului

Aromânii (un trib de daci). Cântec armânesc și simbolurile folosite de ei și în ziua de astăzi.

Vechi costum popular sicilian:

Costume populare din Sicilia:

Port popular tradițional din Sardinia:

Portul popular al grecilor din Italia

Max's concept.

© Copyright 2017 MAX'S CONCEPT