LUMEA ELENISTICĂ - ORIGINEA ȘI ISTORIA VALAHILOR

Petre Țuțea:

„Aromânii sunt români absoluți!”

Numele Vlachos la modul general se poate referi la una din următoarele: 

• membru al grupului de populație numit vlahi
• Mitros Vlachos ( cunoscut și ca Mitre Panturov, 1873 - 1907,) a fost un comitatzi bulgar de origine vlahă, care a acționat ca și  căpetenie în regiunea Macedoniei la începutul secolului al XX-lea.
• lipa (pește - pentru că erau mari amatori de pește)
• Vlachos (districtul Aradippou), un district al municipiului Aradippou din Cipru.

Aromanienii (aromânii) sunt un grup etnic originar din sudul Balcanilor, care trăiesc în mod tradițional în nordul și centrul Greciei, în Albania Centrală și de Sud, în Republica Macedonia, în sud-vestul Bulgariei, în Serbia, Croația și România. Ei fac parte din grupul de populație numit vlahi.

În literatura bizantină, de obicei, e folosit cu predilecție termenul de „vlah“, care este același lucru cu aromanian sau aromân (român).
Germanii i-au numit pe unii oameni de limbă latină ”Valah” sau ”Wallach”. Termenul de ”vlah” poate fi de origine germană sau slavă, dar este folosit și cel de ”blachi” în latina medievală, desemnând mai mult dacii negri (black dacians), care aveau tenul mai închis la culoare. Alți vorbitori de origine celtică sau latină folosesc alți termeni în legătură cu vlahii, cum ar fi ”valon” în Belgia, ”Welsh” în limba engleză, în poloneză Wloch, Olasz (olah) în limba maghiară, valahi în limba rusă.

În Grecia, cuvântul Vlachos (cu B majuscule, pentru că grecii înlocuiesc B cu V și invers, în limba lor) este folosit pentru a desemna vorbitorii de limbă vlahă (Armanoi) sau vorbitorii de vlahmoglenitic. Odată cu declinul limbii, observat în ultimele decenii, cuvântul se referă acum și la cei care provin din familii vorbitoare de limba vlahilor, fără ca ei înșiși să cunoască și să vorbească neapărat vlaha.

În unele zone din Balcani, cuvântul Vlachos însemna în general creștinul ortodox, indiferent de limbă.

Originea cuvântului „Vlah” conform cercetărilor istorice

Cercetările istorice nu au ajuns la o concluzie general acceptată cu privire la originea cuvântului, iar lipsa unanimității este într-o oarecare măsură legată de diferitele opinii care există despre originea vlahilor. Numele Vlachos este vag, cu o regulă generală că înseamnă vorbitorul latin. Principalele opinii dezvoltate cu privire la etimologia termenului sunt:

• De la cuvântul proto - german, de rădăcină celtică, „Walha” mai târziu „walch” sau „welsch”, cu care vechii germani i-au identificat pe romani și în general pe popoarele care fuseseră integrate politic și cultural în lumea romană, care de asemenea înseamnă străină, negermanică , dar vorbitoare de latină și se referă la toate populațiile indigene latinizate (de obicei celții) ale Imperiului Roman, așa cum se poate vedea din numele unor regiuni precum Wallonie în Belgia, Cornwall și Țara Galilor în Marea Britanie, Wallis în Elveția, Țara Românească în România. Apoi a fost adoptat de majoritatea popoarelor care aveau populații învecinate vorbitoare de latină și, astfel, etimologia corespunzătoare provine din cuvântul slav vechi vlah, care înseamnă străin, non-slav, non-sârb dar vorbitor de latină. Împrumutarea lui de la slavii medievali are ca rezultat transformarea sa fonetică în Vlah. În această formă, evoluează într-un termen care identifică populațiile din sud-estul Europei care vorbesc diferite forme ale limbii balcanico-romane, adică dialectele neolatine ale zonei balcanice.

• De la termenul egiptean „felah” (=fermier), cel care se angajează în muncă agricolă. În special, coloniștii evrei care au fugit în Egipt din cauza foametei s-au numit fermieri (Semitisti fallah) deoarece cultivau câmpurile care se aflau în apropierea granițelor care le fuseseră acordate de autoritățile egiptene. Succesorii ptolemeici i-au numit oficial fermieri, dar în mod colocvial fellah cu adăugarea terminației grecești -οs, schimbând semnul inițial φ în echivalentul b mijlociu și transformându-l în valachos. Romanii au păstrat tipul Valahus și Vlachus ca termen pe care l-au introdus în administrarea statului roman care se reformase și în instituția colonizării romanilor în ținuturile ocupate de romani.
• Este o dezvoltare a cuvântului Vlihi ( doric vlacha ) care înseamnă pată.
• Provine de la cuvântul Volcae, un trib celtic care se învecina cu rasele germanice și cu acest nume germanii numeau orice vorbitor de latină.
• Din combinația cuvintelor vales ( =vale ) și aqua ( =apă ), o mostră a ocupației vlahilor cu creșterea și îngrijirea animalelor.
• Din latinescul ”villicus” care însemna pentru romani ”fermierul”.

În limbajul de zi cu zi, vlah (cu b mic, pron. vla-chus ) este un termen generalizat pentru cei care provin dintr-o zonă muntoasă sau rurală și se referă la cineva care vorbește cu accent sătesc. Este de obicei un termen derogatoriu și indică o lipsă de educație și atitudine. Este folosit în principal metaforic pentru cineva necivilizat, needucat și fără maniere. Expresii, zicători și proverbe au fost create ca urmare a percepției că vlahii sunt inferiori din punct de vedere cultural: ”S-a purtat ca un vlah„ (rudimentar, nu politicos), ”Un vlah își spală șorțul și este fericit” (Egina - după spălare, se șterge pe șorțul lui, pe rochie), ”Un vlah nu știe ce să facă cu caviarul” (neștiutor), ”Dumnezeu nu este vlah”, ”Târziu, dar nu uitat” (Macedonia), ”Vlahii sunt brânza, este de ajuns” (Etolia. are obiceiurile locului lui), ”Noi Vlahii, ca lache” (suntem spontani), ”Vlahiria glorificata” (numele batjocoritor al Vlahilor), ”Raiul, iepurele si Vlahii, nu credem” (Lasta din Arcadia, vlahii nu sunt de încredere).

Identitatea greacă emergentă

Cum a ajuns tribul indoeuropean al elenilor în stăpânirea grecilor!

(Remarcă: Aromânii mai sunt numiți și eleni, dar nu și greci).
(Remark: Aromanians are also called elens).

Piramidele durau de o mie de ani și începuseră să se macine și Hamurabi, înțeleptul rege al Babilonului, era mort și îngropat de multe veacuri, când un nou trib de păstori își părăsi vetrele de pe malurile Dunării și porni spre miazăzi, ca să caute pășuni noi. Se numeau eleni, după numele lui El n, fiul lui Deucalion și al Pyrrhei, singurele ființe omenești scăpate din marele potop, care, cu mulți ani mai înainte, nimicise pe toți oamenii, pentru că deveniseră atât de răi, încât l-au supărat pe Zeus, puternicul zeu din muntele Olimp. Ei au fost numiți ulterior și egeeni, fiind cei care au pus bazele Imperiului Aegeean și cei care făceau comerț pe corăbii, transportând mărfuri din Canaan și până în insula Scilly. Ajunseseră atât de departe pe ape încât erau aproape pe punctul de a descoperi America. Încă mai există o comunitatea în Macedonia de Nord care vorbește limba aegeană.

Despre grecii aceștia de demult nu se cunosc multe lucruri. 

Tucidide - care a fost un om politic și istoric atenian si care ne-a scris despre căderea Atenei - vorbind despre strămoșii săi, ne spune că nu erau mare lucru. Și probabil, așa era. Aveau obiceiuri foarte urâte. Trăiau ca porcii și aruncau cadavrele dușmanilor la câinii care le păzeau turmele. Nu aveau niciun respect pentru drepturile altora: îi măcelăreau pe băștinașii din Peninsula grecească numiți pelasgi (urmașii lor fiind astăzi locuitori ai regiunii Thessaloniki), le prădau gospodăriile, le furau vitele, le robeau femeile și fiicele și cântau cântece lungi și nesfârșite, în care proslăveau vitejia aheilor, tribul care-i condusese pe greci în munții Tesaliei și ai Peloponezului. Dar ici și colo, vedeau pe vârful stâncilor, înaltele castele ale egeenilor și nu îndrăzneau să le atace, pentru că se temeau de săbiile și lăncile de fier ale soldaților egeeni și știau că nu puteau să-i învingă cu securile lor grosolane din piatră. Multe veacuri au tot rătăcit dintr-o vale în alta, și de pe un deal pe altul, până când a fost ocupată toată țara și astfel strămutarea lor a luat sfârșit.

Cu aceasta începe civilizația greacă!

Țăranul grec, care avea mereu în față coloniile egeene, a fost împins până la urmă de curiozitate să-și viziteze vecinii semeți. Așa a descoperit că ar putea să învețe multe lucruri folositoare de la oamenii care trăiau între zidurile Micenei și Tirintului, și se dovedi un elev excelent. În scurtă vreme învăță să fabrice acele arme ciudate de fier, pe care egeenii le aduseseră din Babilon și din Teba. În curând pătrunse și misterele navigației și începu să construiască bărci pentru nevoile sale.

Când grecii au învățat tot ce se putea să-i învețe egeenii, s-au vorbit, s-au întors împotriva egeenilor și i-au alungat din insule. Apoi, s-au avântat pe mare și au cucerit toate orașele care aparțineau egeenilor. Deși era o populație barbară, mai puțin avansată, acest lucru a fost posibil deoarece ei erau împrăștiați pe toți munții și câmpiile locului cu turmele de oi, astfel că, într-o noapte, au coborât și i-au luat prin învăluire și prin surprindere pe egeeni, care nu au fost pregătiți pentru un atac, deoarece îi consideraseră prieteni. În sfârșit, în secolul al 15-lea î.Hr., au distrus orașul Cnossos.

După zece veacuri de la venirea lor, grecii erau stăpânii necontestați ai Greciei și ai Mării Egee, și ai coastelor Asiei Mici. În secolul al 11-lea î.Hr., au distrus Troia, ultima fortăreață a vechii civilizații. Așa au ajuns să aibă colonii pe toate țărmurile și să controleze comerțul și transporturile marine.

De aici începe, cu adevărat, istoria Europei !

Odată cu destrămarea Imperiului bizantin (care a mai fost numit și Rom, Romagna sau Rumelia, rolul predominant al culturii, literaturii și limbii grecești a devenit mai evident. Pentru creștinii lumii bizantine timpurii și medii, termenii Hellen și Hellenic, în general (deși nu în mod exclusiv, deoarece, în anumite contexte literare, un stil clasificator a permis o utilizare oarecum diferită) a avut o conotație negativă, semnificând mai degrabă păgân și necreștin.

Din secolul al XII-lea, însă, în contextul unui conflict din ce în ce mai mare cu cultura vest-europeană, pe de o parte, și puterile turcești, pe de altă parte, situația s-a schimbat. Treptat, a început să se dezvolte o conștiință grecească mai conștientă, iar un interes mai mare pentru cultura "elenă", într-un sens pozitiv, a evoluat în cele din urmă. Bizantinii au început să se refere la ei înșiși nu doar ca "Romioi" - literalmente, "Roman", referindu-se la membrii Imperiului Roman estic (respectiv bizantin).

În deceniile anterioare războiului de independență grec, grecii au început să se identifice ca "eleni" și să-și afirme identitatea cu vechea lume elenă. Printre cercurile învățate a fost cultivat un interes profund pentru trecutul clasic. Deși a existat o tradiție seculară puternică în acest sens, culminând cu ideile filozofului bizantin neoplatonist George Gemistus, cunoscut și sub numele de Plethon, care a susținut implementarea sistemului politico-filosofic descris în Republica Platon (a fost combinația dintre populara ortodoxie și puternicul anti-sentiment eclesiastic occidental, pe de o parte, cu o identitate specifică grecească, pe de alta, care a modelat națiunile bizantine înspre ei în anii amurgului imperiului). Odată cu dispariția politică a imperiului, Biserica Ortodoxă Greacă și comunitatea greacă, atât în ​​"Grecia", cât și în Asia Mică, au continuat să cultive această identitate, precum și ideologia unui patrimoniu imperial bizantin, înrădăcinat în trecutul lor roman, dar și în trecutul grecesc clasic.

Aromaniana (rrãmãneshti, armãneashti, armãneshce, "aromanian" sau limba rrãmãniascã / armãneascã / armãneshce, "limbã aromânianã"), cunoscută și sub denumirea de macedo-românã sau vlahã, este o limbã românã esticã, similară cu meglenoromâna sau un dialect al  limbii române vorbită în sud-estul Europei. Vorbitorii săi sunt numiți aromâni sau vlahi (un termen mai larg și un exonim cu folosință pe scară largă pentru a defini comunitățile romanice din Balcani).

Aromanianul (sinonim cu aromân, vlah, voloh, valah),  împărtășește multe caracteristici comune cu limba română modernă, inclusiv morfologia și sintaxa similară, precum și un mare vocabular comun moștenit din latină. 

O sursă importantă de diferență între limbile română și aromână sunt limbile adstratum (influențele externe); întrucât limba română a fost influențată într-o mai mare măsură de limbile slave și aromâna a fost influențată mai mult de limba greacă, cu care ei s-au aflat în strânse legături de-a lungul istoriei. Practic au coexistat de-a lungul istoriei cam peste tot, inclusiv în Dacia Getică (dacii au fost românii / aromânii / vlahii, iar geții au fost dacii care trăiau în special în sud-estul Multeniei de astăzi, aproape de coloniile grecești din jurul Mării Negre și erau numiți geti de către aceștia din urmă).

Grãmustean

Tatã a nostu, tsi eshtsã tu tseru,

s'ayiseascã numa a Ta,

s'yinã amirãriljea a Ta,

si facã vrearea a Ta,

cumu tu tseru, ashi sh'pisti locu.

Pãnea a nostã atsea di cathi dzuã dãnãu sh'adzã

sh'ljiartãnã amãrtiile a noasti

ashi cum ľi ljirtãmu sh'noi a amãrtoshloru a noshtsa.

Sh'nu nã du tu pirazmo,

Sh'aveagljinã di atsel arãulu.

Cã a Ta easti Amirãrijia sh'putearea

a Tatãlui shi Hillui sh a Ayiului Duhu,

tora, totãna sh tu eta a etilor.

Amen.

Fãrshãrot

Tatã a nostu tsi eshti tu tser,

si ayisiascã numa a Ta,

s’yinã amirãria a Ta,

si facã vrearea a Ta,

cum tu tser, ashe sh'pisti loc.

Pãna a nostã, atsa di cathi dzuã, dãniu sh’azã,

sh’ľartãni amartiili a nosti,

ashe cum li ľãrtem sh’noi a amãrtor a noci,

sh’nu ni du la pirazmo,

ma viagľãni di atsel rãu.

Cã a Ta esti amirãria ľ’puteria,

a Tatãlui shi Hiľalui shi a Ayiului Spirit,

tora, totãna sh’tu eta a etillor.

Amin.

(The Lord's Prayer – source); Rugăciunea ”Tatăl nostru” în aromână

Tuti iatsãli umineshtsã s'fac liberi shi egali la nãmuzea shi ndrepturli. Eali suntu hãrziti cu fichiri shi sinidisi shi lipseashti un cu alantu sh si poartã tu duhlu a frãtsãljiljei.

(Article 1 of the Universal Declaration of Human Rights), translated by Dina Cuvata

Traseele de transhumanță ale vlahilor în Balcani

Helen Abadzi (habadzi@worldbank.org ) s-a născut la Salonic, în Grecia, în 1951. Strămoșii ei au fost din estul Traciei, din grupul Sarakatsanoi Serres. Ea este un psiholog educațional care lucrează (lucra) la Banca Mondială și a studiat 16 limbi. Hobby-ul ei este istoria și a scris pe larg cu privire la interacțiunile dintre Grecia și India de-a lungul secolelor, precum și despre comunitățile grecești din India britanică

Acest articol (redat mai jos) a fost publicat în limba greacă în revista Thessalonikeon Polis, în mai 2003. Versiunea lui în limba engleză reflectă informații actualizate. 

Menționez că de aici și până la sfârșit nu este decât traducerea acestui articol (exceptând pozele) și reprezintă punctul de vedere al autoarei (în speță Helen Abadzi), dar am făcut acest efort din considerentul că e important să înțelegem și alte puncte de vedere.

Despre limba vlahilor

Vlahii vorbesc o limbă care a evoluat din latină. Acesta a fost transmis de către romani la mai multe popoare și a fost folosită ca o limbă de circulație internațională timp de secole. Cele mai multe populații de vlahi trăiesc în și în jurul granițelor Greciei moderne. Apare cuvântul „vlahi“ în documentele bizantine la aproximativ al X- lea secol, dar puține detalii sunt cu referire la ei și nu este clar ce înseamnă ”vlahi” pentru diverși autori. S-a emis ipoteza că în mod variat vlahii sunt descendenții din soldați romani, traci, diaspora românească sau greci latinizați. Cu toate acestea, structura etnică a imperiilor care au condus Balcanii și folosirea limbii ca o lingua franca sugerează că vlahii nu au o singură origine unică. Studiile ADN ar putea clarifica originile, dar acestea nu au fost încă făcute. În sec. al XIX-lea limba vlahilor a fost vorbită de ciobanii din Albania care nu au avut practic nicio relație cu elenismul, precum și de macedonenii din mediul urban care au avut o educație datând încă din sec. al XVII-lea din Grecia și care se considerau greci. Aceștia din urmă au dat naștere multor politicieni, figuri literare, binefăcători și personalități naționale din Grecia. Din cauza limbii, diverse interese speciale religioase și politice au încercat să atragă vlahii în secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. În același timp, biserica greacă și guvernul erau ostili folosirii limbii lor. Litigiile epocii a culminat cu emigrări, înstrăinarea a mii de oameni, și aproape dispariția limbii. Cu toate acestea, din cauza asimilării și a căsătoriilor cu vorbitori de limbă greacă, un segment semnificativ al populației grecești din Macedonia și din alte părți își au descendența din vlahi.

Tra s’dzic tut tsi-am pri suflit, o Pirivole dzînni
La cari s’ñi aspun eu dorlu, la tini i la Armâni?

Trebuie să spun tot ce am pe suflet, o Perivoli, spune-mi
Cui să îmi spun eu durerea mea, ție sau Arumânilor?

Există un mic hotel din Perivoli, în satul Pindos, situat deasupra pădurii naționale care are numele Valia Calda. Virgil Perdichi, un imigrant din SUA, a cheltuit toate economiile sale să-l construiască. El a sperat că hotelul va da viață satului, care a fost aproape golit în urma emigrărilor și războaielor. La data la care hotelul a fost deschis în mod oficial, în cursul anului 1973, Virgil a sosit în Grecia pentru a participa la eveniment, dar guvernul de juntă militară i-a blocat ieșirea lui de la aeroport. În 1983, în vârstă de aproximativ 86 de ani, a murit în Waco, Texas; apoi m-am dus la casa lui pentru a ajuta cu acceptarea de moștenire. M-am gândit că voi citi cu ușurință corespondența pe care a avut-o cu fratele său despre hotel, dar spre surprinderea mea, scrisorile au fost complet neinteligibile. Răposatul nu a fost un comunist periculos, cum ar fi fost de așteptat, dat fiind tratamentul juntei. Infracțiunea a fost că frații Perdichi, ca și mama lor, au frecventat școli de limbă română în Pindos, când Macedonia făcea parte din Imperiul Otoman. Câțiva ani mai târziu, un tânăr economist care a lucrat la o organizație internațională mi-a spus că numele ei era Papahagi. Inițial am crezut că un preot român a plecat pentru un pelerinaj în Țara Sfântă în anii care religia (hagialâcul) creștină a fost comună. Dar toți cei care s-au ocupat cu „problema koutsovlach-ilor“ au știu că numele de familie Papahagi aparține unei familii distinse de filologi din secolul al XX-lea, din satul Avdela Pindos. Lucrările lor, necunoscute în Grecia, i-au condus pe un drum, pe care unii oameni i-au urmat, spre o Ithaca care i-a dezamăgit amarnic.

Vlahi paznici de ciurde în Grecia (Amand Schweiger from Lerchenfeld, 1887)

Puțini oameni știu acum această poveste în Grecia, dar unii diplomați cunoscători din România spun că problema vlahilor care locuiesc acolo este dificilă și „tabu“. În timpul unei călătorii în România, în anul 2002, am înțeles motivul. Când am menționat românilor că un străbunic ar fi fost valah, ei mi-au spus zâmbind că a fost, probabil, o rudă îndepărtată. Ei mi-au explicat că limba valahă este de stil vechi românesc, cum ar fi și dialectul Pontus pentru greci, și că vlahii sunt români din diaspora. M-au întrebat de ce în Grecia ei sunt forțați să-și grecizeze numele lor și de ce Grecia nu permite folosirea limbii valahe în televiziune și radio.
Până în acel moment, relațiile mele cu vlahii au fost limitate la o amintirea vagă că unele rude și prieteni au descendența din ei. Am decis să găsesc răspunsuri la întrebările pe care le-am auzit. Am citit o mare parte din materialul voluminos care există pe această temă în cărți și pe internet și am vorbit cu mai mulți vlahi de diverse convingeri politice. Acest articol rezumă problemele așa cum au fost înțelese de către un psiholog educațional grec multilingv.

Paradoxurile vlahologiei
Studenții care intră Institutul Politehnic Metsovion din Atena nu își pot imagina, în mod normal, că binefăcătorii unei asemenea școli de inginerie ar putea fi vlahi. Acest cuvânt aduce în mintea multor greci imaginea unui cioban needucat cu un glitsa și tsarouhia pe un vârf de munte, și a femeilor cu fuste brodate lungi și baticuri, care transportă găleți de produse lactate (de exemplu, marca de lapte condensat „Gala Vlachas“ și cântecul „cu șorț brodat, tu femeie vlahă“). În secolul XXI, majoritatea grecilor nu-și pot aminti de vlahi ca de ceva distinct. Prin secolul al XII-lea numele de vlah a avut deja un sens general, al unui transhumant sau păstor.  Mulți greci cred că „Vlachika“ este „dialectul nordic“ al grecilor, în care se pronunță e ca i, o ca u, și s ca sh. Unul dintre motive este că nimic nu-i definește pe vlahi ca o rasă sau o minoritate distinctă. Ei au aceeași religie, același aspect și aceeași pronunție în limba greacă, și aproximativ aceleași nume. (Multe nume de familie vlahă sunt lipsite de sens în limba greacă, dar la fel sunt și numele de familie albaneze și turcești.) Singura diferență este că ei sau bunicii lor au cunoscut o limbă care face parte din familia limbilor balcanice latine.

În România este mai ușor să recunoști care este un vlah (valah). Mulți sunt recunoscuți după propriile lor nume de familie grecești (de exemplu Papadima, Papacostea, Caranika), și prenumele, care uneori sunt încă scrise cu diminutivele grecești (de exemplu Athena, Perikles, Zoitsa, Steliu, Nacu, Lambrache, Tache). Fizionomia celor care au aceste nume și prenume seamănă de multe ori cu cea întâlnită în Grecia.

Unii români întreabă de ce vlahii nu sunt recunoscuți ca minoritate în Grecia. Cu toate acestea, istoricii acestei „minorități“ au acționat ca și coloană vertebrală a elenismului: luptători împotriva ocupației otomane, cum ar fi Rigas Velestinlis, Giorgakis Olympios și, eventual, Theodoros Kolokotronis; 8 lideri de rezistență de stânga împotriva germanilor (EAM), precum Alexandros Svolos și Andreas Tzimas. Scriitori distinși precum Kostas Krystallis și Christos Zalokostas erau vlahi, așa cum au fost și unii compozitori contemporani precum Apostolos Kaldaras, Kostas Virvos, Babis Bakalis și Mitropanos. Mulți comercianți din Balcani au devenit bogați în timpul secolului al 18-lea și al 19-lea, și mulți binefăcători naționali greci erau de fapt vlahi, cum ar fi Nikolaos Stournaris, Georgios Arsakis, Michael și Georgios Tositsas, Georgios Sinas. Simon Sinas a finanțat construcția Academiei din Atena, în timp ce Georgios Averoff a contribuit la primele jocuri olimpice. A existat cel puțin un prim-ministru vlah, Ioannis Kolettis (1773-1847) și câțiva miniștrii (cum ar fi Evangelos Averoff), dar și nenumărați senatori. Fără să aibă majoritate, guvernul Greciei a fost de mai multe ori sub controlul acestei „minorități“.

Cum sunt reconciliate contradicțiile?
Subiectul este extrem de politizat, iar publicațiile din ultimii 100 de ani reflectă acest lucru. Unii autori analizează documentele bizantine și de călătorie ale străinilor, cântecele și tradițiile, pentru a afla diferențe sau asemănări. Evenimentele specifice sunt generalizate, iar hiatusul istoric este umplut și interpretat în funcție de ideologia politică a fiecărui scriitor (istoric). În general, publicațiile grecești nu lasă nicio îndoială cu privire la originea greacă a vlahilor, în timp ce altele nu lasă nici o îndoială cu privire la identitatea lor distinctă și de origine non-greacă.
De asemenea, sunt lungi dezbateri cu privire la numele vlahilor. 

În limba lor vlahă se numesc ei înșiși armâni sau arumâni. 
"Hii ARMAN?" Ești valah? 

Cuvântul grecesc „Romios“, care derivă din ”romanus”,  denotă un cetățean al Imperiului Roman sau Bizantin, imperiu care a mai fost numit și Romagna (România). 

În literatura bizantină, de obicei, e folosit cu predilecție  termenul de „vlah“. Similar cu acest cuvânt întâlnim și vechiul cuvânt german „Valah“ (Volcae în limba latină), care se referă la un trib celtic latinizat, care s-a stabilit în Imperiul Roman. Germanii i-au numit pe unii oameni de limbă latină ”Valah” sau ”Wallach”. Termenul de ”vlah” poate fi de origine germană sau slavă, dar este folosit și cel de ”blachi” în latina medievală. Alți vorbitori de origine celtică sau latină folosesc alți termeni în legătură cu valahii, cum ar fi ”valon” în Belgia, ”Welsh” în limba engleză, în poloneză Wloch, Olasz (olah) în limba maghiară, valahi în limba rusă. În acest articol se folosește cuvântul „Vlah.“

Populație distinctă în munții înalți
Nu-ñi ti arâde feată ñica sh-nu γinu la noi
La noi are munts-analtsi sh-nu va s-potsî sa tretsî
Pitruniclle va-ñi mi facu sh-eu la voi va γinu
La noi are balta mare sh-nu va s-potsî sa tretsî
Pescu mare va-ñi mi facu sh-eu la voi va γinu
La noi are soacră arauă sh-nu va s-potsî sa tretsî
Soacră arauă nveastă bună duaăle va tritsemu
Si eu la voi va γinu.

În mod tradițional, vlahii au trăit în sudul Balcanilor. Zonele cu populație considerabil vlahă există în Albania centrală și de sud (de exemplu Moschopolis, cel distrus) și zona care a fost numită mai devreme Pelagonia și acum este în FYROM, cu orașe precum Krusovo și Monastir (Vitolia). Cu toate acestea, cele mai multe așezări valahe par a fi în Grecia. Satele de munte formează o linie de la Roma la Instanbul. Pe o latură a Pindului, de la Grammosta la Pertouli, există aproximativ 80 de sate de munte, în ciuda schimbărilor demografice extinse ale secolului al XX-lea. Încă există grupuri tradiționale din zona de câmpie de la Xanthi la Corfu, și de la gura de vărsare a râului Acheloos la gura de vărsare a râului Sperchios și, de asemenea, în Evoia.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, existau aproximativ 150.000 de vlahi în sudul Balcanilor, ca și aproximativ jumătate din populația greacă din Salonic care consta, de fapt, din vlahi. După anii 1912-1913, aproximativ 100.000 (2/3 din vlahi) au devenit cetățeni greci. De atunci, aceștia au fost tot mai mult  reduși numeric din cauza emigrării și asimilării. Recensământul din 1951, arăta ultima dată că dintre minoritățile care au fost numărate în Grecia, au fost  înregistrați 39.385 vlahi. In jurul anului 2003 mai erau 20.000 de oameni din Grecia care se considerau vlahi.

În mod tradițional, a existat un spectru larg de condiții de viață și de credințe ale vlahilor. Acestea au variat de la locuitori izolați și analfabeți din munții Albaniei, până la comercianți cosmopoliți și directori de școli grecești. Cu toate acestea, grupurile care au atras cea mai mare atenție au fost păstorii transhumanți. Mulți vizitatori străini au fost impresionați de nomazii pitorești și de semi-nomazii pe care i-au văzut în Macedonia, cu rochiile lor, ocupația, limba, precum și capacitatea de a se descurca în condiții dificile.
Cele mai interesante au fost trei grupuri de ciobani: 

• arvanito-vlahii (Farsarotes), 
• vlahii (vlachs), și 
• sărăcăcianii (Sarakatsani).

Femeie arvanito-vlahă

În ciuda sensului neclar al numelui lor, sărăcăcianii (sarakatsan) au vorbit limba greacă în secolul al XIX-lea, astfel încât latura lor greacă nu a fost contestată. Arvanito-vlahii, ale căror femei purtau adesea pălării lungi, aveau nume albaneze, care demonstrau coabitarea lungă cu albanezii. Călătorii au scris și ei o mulțime de lucruri despre „geneza“ vlahilor. Tipul vlah din nord a fost considerat mai deschis la culoare, cu caracteristici diferite de cele ale grupurilor vecine, în timp ce tipul vlah din sud era mai scund și mai întunecat. Cu toate acestea, dialectele din nord și din sud sunt amestecate. 

Cei care trăiau liberi pe vârfurile munților au fost considerați lucrători de munci grele și foarte inteligenți, și mulți chelniks (șefii  de turme de capre ciobănești) au avut turme considerabile și multă bogăție. Femeile, care au înființat gospodării în locuri diferite de câte ori turmele s-au mutat într-o singură zi, au avut libertăți sociale mai mari decât femeile din Grecia. Acești ”alpiniști” au fost considerați deosebiți și de invidiat, așa cum se arată în cântecul ”Nu-ñi ti arâde feată ñica”, în care o fată vrea să se căsătorească cu un munte Vlah.

Théodore Valerio, 1852: 

Pâtre valaque de Zabalcz ("Păstor român din  Zăbalț")

În zonele de câmpie vlahii au fost mult mai numeroși decât păstorii. Printre ei au fost Meglenites (meglenii) din jurul muntelui Pangaio, care erau agricultori, vorbeau o limbă diferită și au  avut relații extinse cu bulgarii. Alții erau stabiliți  în zonele urbane sau rurale și au avut ocupații similare cu cele ale non-vlahilor.

S-au scris despre elitele urbane educate din Moschopolis și Pelagonia, în care erau adesea comercianți vlahi care călătoreau în Ungaria, România și India. Încă din (cel puțin) secolul al XVII-lea, vlahii urbani au cultivat limba și literatura greacă în timpul celei mai întunecate perioade a Imperiului Otoman, cu traduceri și tipărituri. Datele arată că ei se considerau greci de obicei, aveau nume grecești, și mulți dintre ei au devenit binefăcători naționali. Dovezile includ scrisori ale comercianților din Moschopolis, tipografia Moschopolis, precum și înregistrările Frăției comerciale a Transilvaniei. 

Exemple de savanți greci, în realitate vlahi: Rigas Velestinlis (Feraios) și Konstantinos Mertzios. Acesta din urmă a fost un negustor bogat din secolul al XVIII-lea, care a descoperit și a salvat arhiva greacă de la Veneția, iar mai târziu a devenit membru al Academiei din Grecia. Arhiva școlii grecești din Monastir, din secolele XIX și XX, arată că aproape toți elevii și profesorii au fost vlahi, de multe ori din familii sărace. 
Mai multe persoane au menținut conștiința greacă în FYROM modernă, în ciuda trecerii a 90 de ani de când Pelagonia a devenit Serbia. Aceste familii au menținut utilizarea simultană a limbilor grecești și vlahe timp de secole.

Se pare că, în timpul secolului al XVIII-lea, un număr mare de otomani au vorbit limba vlahă la domiciliul lor, dar utilizarea ei s-a diminuat treptat. 
Lingvistul Gustaf Weigand, care a studiat vlahii intensiv, în jurul anului 1980, menționează că „un număr mare de «greci puri» din Teba, Serres și Salonic“ sunt în realitate puri vlahi. Ei au fost vorbitori de vlahă din sudul Karditsa la vest, din munții Agrafa și provincia Eurytania, care și-au pierdut limba lor pe parcursul secolelor XIX și XX.
În Peloponese, unde vlahii au emigrat din zonele de nord, ei au fost asimilați în populația locală. (Uneori denumirile vlahe ale unor locuri ne amintesc de limba lor anterioară). 

Unii Meglenites au fost convertiți la islam în secolul al XVIII-lea și au plecat în Turcia, în timp ce alții s-au identificat cu bulgarii și au plecat în Bulgaria. Oamenii care încă mai vorbeau vlaha în secolul al XX-lea au fost în principal ”alpiniștii” izolați (locuitorii din vârful munților), care s-au căsătorit între ei.

Date istorice despre vlahi
Apărătorii diferitelor teorii își bazează argumentele pe unele date istorice. Mai jos sunt enumerate elementele de bază.
Limbile latine balcanice s-au dezvoltat dintr-o limbă latină (sau o versiune a ei proto-balcanică), care a fost o lingua franca (limba de comunicare pentru diferite popoare) în timpul Imperiului Roman. 

(În mod similar, în vest, latina a evoluat în italiană, spaniolă, franceză, etc.). Limbile latine  balcanice împărtășesc multe caracteristici gramaticale și lexicale comune, dar diferă suficient între ele pentru a fi considerate limbi separate. 

La începutul secolului al XXI-lea, erau cunoscute patru astfel de limbi: aromână - a Balcanilor de Sud, meglenoromana - aromâna vorbită doar de 2000-3000 de oameni ce locuiau în jurul Gevgeli, daco-româna din România și istro-româna. Aceasta din urmă este vorbită de doar aproximativ 500 depersoane, în partea croată a peninsulei Istria. Mai departe spre sud, în Croația și de-a lungul coastei Dalmației, Morlachs sau vlahii negri au vorbit, de asemenea, balcanică latină, dar limba lor a dispărut în jurul anului 1890. Limbile au dialecte locale.

Femei vlahe sărăcăciane (Sarakatsan)

Grecia antică a fost cucerită de romani în anul 146 î.Hr. și a devenit o provincie romană. În secolul al III-lea d.Hr., capitala Imperiului Roman de Răsărit a fost mutată la Constantinopol. 

În timpul invaziei germane din secolul al IV- lea, Roma a fost învinsă, iar Imperiul Roman a continuat ca „România“ (”Romagna”), cunoscut mai târziu ca Imperiul Bizantin.

Nu se știe care populație a vorbit limba latină și în ce perioade diferite ale istoriei. Multe naționalități au trăit în Imperiul Bizantin (de exemplu armenii și goții) și cel puțin unii bizantini vorbeau o limbă latină derivată în cursul secolului al VI-lea al erei noastre. Ioannis Lydos, un contemporan al  împăratului Iustinian (527-565 d.Hr.), vorbitor de limbă latină, menționează că latina a fost utilizată pe scară largă în rândul persoanelor vorbitoare de limbă greacă, în special din motive oficiale. În cele din urmă, greaca a predominat și a devenit limba oficială a imperiului în jurul anului 618 era noastră. Între secolul al VI-lea și al X-lea, Imperiul Bizantin a pierdut controlul asupra provinciilor sale occidentale, ocupate de către slavi și alți invadatori, iar cunoașterea limbii latine a fost mult diminuată.

„Vlahii“. Numele este menționat pentru prima dată de către bizantinul Georgios Kedrinos, care a scris că fratele împăratului bulgar - Samuel - a fost ucis în anul 976 de „odites Vlachous“ între lacurile Kastoria și Prespa. Documente din Athos arată că au trăit vlahi în Peninsula Chalikidi în jurul anului 1000. Istoricul armean Kekavmenos, care a scris un tratat numit „Stratigikon“, a descris vlahii ca războinici ce trăiau în jurul Trikala și Larissa și care, în opinia sa, au fost „Dacii și Vesi“, care fuseseră expulzați din regiunile din jurul râurilor Savos și Dunăre pentru că erau bandiți. Anna Komnini, istoric și fiica împăratului bizantin Alexios Komninos, menționează că, în mod repetat, vlahii din Tesalia, Koumani, a căror căpetenie era numit Pudilos, s-au grăbit în timpul nopții să traverseze Dunărea. Beniamin de Tudela, un rabin evreu din secolul al XII-lea, a vizitat Tesalia în anul 1173 și a menționat că vlahii au coborât din munți animale cum ar fi cerbi, au comis jafuri, erau invincibili și nu se țineau de cuvânt. 

În anul 1183, vlahii din Tesalia s-au răsculat împotriva măririi taxelor impuse de către împăratul Isaachie Angelos pentru nunta fiicei sale și au creat imperiul bulgaro-vlah la Asenids. Ioannis Asan s-a declarat „Imperator omnium Bulgarorum et Blacorum« (Împărat al tuturor bulgarilor și vlahilor). Atunci când Frederico Barbarosa a trecut prin acel loc, Ioannis Asan a fost menționat ca «împărat al vlahilor și majorității bulgarilor»,«Împăratul vlahilor și Koumanilor», sau «împărat al vlahilor și grecilor». Expedițiile militare împotriva capitalei Asenide au fost, în cea mai mare parte, fără succes. Armatele bizantine au fost învinse în Veroia și Serres în jurul anului 1190-1195. În cele din urmă, în jurul anului 1318, acest imperiu a fost împărțit între Imperiul Bizantin și Ducatul Cataloniei din Atena. 

După căderea Imperiului Bizantin, otomanii considerau grecii și vlahii o singură națiune (Milet) până în1905, cu toate că unele referințe timpurii fac diferența între ei. Satele din zona Pind în secolul al XVII-lea s-au izolat pentru a fi ferite de persecuții. Din acel moment, există unele dovezi în ceea ce privește relațiile dintre greci și vlahi. In timpul secolului al XVIII-lea, grecii și vlahii au coexistat în străinătate; documentele cu referințe despre asociațiile lor din Ungaria, Viena, sau România nu fac diferența între cele două grupuri. Dar au existat dispute în perioada 1790-1810, în Ungaria, în ceea ce privește limba folosită în biserică. Reacția negativă la solicitarea ca slujba să fie cântată atât în vlahă, cât și în limba greacă, a împărțit comunitatea Pesti (Ungaria) în anul 1809. În 1905, când disputele din Macedonia au luat amploare, Imperiul Otoman a declarat vlahii o națiune separată, parțial pentru a împărți creștinii. 

Scrieri mai vechi în limba vlahă sunt foarte puține. Textele cele mai timpurii datează doar din secolul al 18-lea și sunt versete scurte: pe o icoana a Maicii Domnului, deasupra unei  uși de biserică și pe o cană. 

O Evanghelie greco-valahă a fost tipărită în 1822 și o ceremonie de sfințire în 1816. Textele laice tipărite (cum ar fi cele de gramatică și dicționare) au fost destinate învățării limbii grecești de către vlahi. Vocea vlahilor se mai aude numai prin povești și cântece populare.

De unde au venit tradițiile vlahe?
Vlahii, ei înșiși, nu au tradiții care au venit din altă parte a lumii, și cântecele sau poveștile au supraviețuit, evocând pășunile verzi ale unei țări îndepărtate, pe care le-au pierdut în timpul invaziilor slave, romane sau ale altor migratori. Toți valahii macedoneni, pe care Weigand i-a consultat în jurul anului 1890, au declarat că au trăit destul de mult în țara lor strămoșească. Populațiile s-au mutat, dar pe distanțe relativ scurte.

Cu toate acestea, vlahii vorbesc o limbă care nu are nicio legătură strânsă cu limbile zonei și, fiind atât de mulți oameni vorbitori, se presupune că ei trebuie să provină din altă parte. Există mai multe cuvinte grecești în vlahă, dar ele provin în principal din greaca modernă. În cele din urmă, vlahii împărtășesc unele tradiții comune cu grecii (de exemplu, spiritele Kalikantzaroi), dar pe altele nu, cum ar fi interzicerea femeilor necăsătorite de a merge la biserică. 

Pe scurt, au existat următoarele teorii cu privire la originea lor:

1. Legiunile romane. Grecii și călătorii lor străini din secolele XVIII - XX și-au  exprimat opinia că vlahii sunt descendenți ai legiunilor romane care au stat să păzească trecătorile montane înguste și în cele din urmă au devenit ciobani. Diferitele versiuni ale teoriei nu țin  seama de naționalitatea femeilor, deși femeile au fost necesare pentru a da naștere copiilor.
2. Tracii - Diaspora românilor. Istoricii români au emis ipoteza că între secolele al VI-lea și al X-lea, vlahii au părăsit țara de la nord de Dunăre și au coborât în sudul Balcanilor, mai ales atunci când pajiștile erau mai bune. Autorii pro-români ( de exemplu , Tache Papahagi) a considerat vlahii rude ale românilor, rămășițe ale neamului pelasgic și ale triburilor tracice, care au fost latinizate. Conform acestui punct de vedere, tracii locuiau în regiunile din România și până în Macedonia, dar invaziile slave, care au început în secolul al VI-lea, i-au fragmentat. Astăzi, această teorie nu prea are sens. Pelasgii erau un anacronism istoric și vechii macedoneni au fost destul de concludent dovediți a fi un trib de greci.
3. Parțial slavi. Slavii s-au mutat în Balcani în timpul secolului al VII-lea, au influențat populațiile de vlahi cu privire la limbă și poate unele dintre ele s-au strămutat. Deși nu a existat nici un efort specific pentru a dovedi că vlahii erau slavi, acest argument a fost folosit pentru a dovedi că vlahii nu erau greci.
4. Evrei. Benjamin de Tudela, un rabin sefard din secolul al XII-lea, a presupus că cel puțin bandiții vlahi din Tesalia au avut origine evreiască, deoarece, deși au jefuit evrei, i-au numit frați și nu i-au ucis așa cum au făcut cu alții.
5. O nație locală distinctă. Istoricii români mai recenți consideră că vlahii sunt o națiune specifică, eventual  descendenți din pelasgi, iliri, traci, macedoneni (ei îi consideră pe aceștia din urmă ne-greci) și alte grupuri care au fost latinizate. Această poziție este explicată în „Dodecalogul vlahilor“, care are o fervoare aproape religioasă. Adepții acestei teorii se bazează pe  observațiile călătorilor străini care au perceput vlahii montani ca fiind diferiți de greci. Tendința mai multor vlahi să se identifice cu grecii este atribuită religiei, adoptarea de nume grecești - pentru a accede la un statut social mai mare, precum și o tendință de a deveni ușor de asimilat în populațiile locale. Unii se numesc pe ei îșiși macedono-vlahi și invocă concetrarea mare de vlahi ce trăiau într-o Macedonie mai mare în timpul ocupației otomane.
6. Locuitori locali latinizați. Unii istorici greci contemporani cred că vlahii sunt principalele populații grecești latinizate. Conform acestei teorii, vlahii din peninsula greacă și orașele din nord făceau parte din  comunitățile grecești care locuiau acolo și erau de origine greacă. Prin aceeași teorie, vlahii care au trăit dincolo de granițele comunităților grecești, probabil că nu sunt greci. Într-adevăr, mulți vlahi din Serbia, Bulgaria și Albania nu se consideră greci și au trăit în mod tradițional la nord de frontierele grecești. 
7. Emigranții din nordul Balcanilor. Locul de origine al vlahilor s-ar fi putut să fi fost Balcanii de nord sau nord-vest, locul de unde Împaratul bizantin Iustinian provenea. (Casa sa strămoșească a fost în Prima sau posibil în Caricin Grad din sudul Serbiei.). Prezența romană a fost mai puternică în apropierea celor două mari căi rutiere din antichitate, pe lângă fluviul Dunărea navigabil și Via Egnatia (spre Constantinopol). Limbile latine balcanice trebuie să se fi dezvoltat în jurul acestor două axe care taie transversal Balcanii: daco-românii și istro-românii din jurul Dunării, aromânii și meglenoromâno-aromâni din jurul Via Egnatia. Separarea devine mai clară în Albania contemporană și sudul Serbiei, deoarece inscripțiile vechi în limba latină sunt mai numeroase decât cele în limba greacă. Linia de demarcație (linia Jirečec) constituie o graniță între lumea occidentală (vorbitoare de limbă latină) și de Est (vorbitoare de limbă greacă) din Imperiul Roman. Unele morminte antice din Albania indică faptul că locuitorii erau creștini cu nume latine. Astăzi, linia Jirečec este mai departe, spre nord, decât majoritatea locuințelor vlahe, dar se presupune că locuitorii ar fi fost împinși spre sud, între secolele al VII-lea și al XX-lea, perioada năvălirii slavilor. Utilizarea articolului hotărât la sfârșitul cuvântului, mai degrabă decât la începutul lui, e o caracteristică a limbii latine a Balcanilor, precum și a limbilor albaneză și bulgară, dând un oarecare sprijin de ordin lingvistic acestei teorii.

Fiecare dintre aceste teorii lasă neexplicate câteva aspecte despre vlahi și limba lor. Având în vedere utilizarea generică a cuvântului valah / vlah pentru a sugera cioban sau nomad, nu este clar pe care scriitorii bizantini i-au numit vlahi și ce limbă au vorbit aceștia. 

Oare vlahii provin din România (Dacia) sau dintr-un loc mai îndepărtat? Desigur, populațiile au fugit din cauza invaziilor slave, iar unele probabil s-au mutat departe de linia Jirečec. Dar, evident, numărul mare de vorbitori vlahi, acum asimilați, și prezența lor în multe părți ale Imperiului Otoman, sugerează că mulți ar trebui să provină din nord (nordul Greciei - n.e.), însă nu există nici o înregistrare istorică care să sugereze o astfel de mișcare.

Vlahii ar putea coborî, într-adevăr, din soldații romani, dar ei nu sunt singurii. Legiuni romane (formate inclusiv din greci și alți recruți) au fost staționate în Macedonia timp de secole, și ei trebuie să fi lăsat descendenți, ale căror gene, 20 de secole mai târziu, sunt împrăștiate pe scară largă. Endogamia a fost stabilită la un moment dat în rândul vorbitorilor de limbă latină din Balcani, însă nu se știe când. Este posibil să se fi format o castă a descendenților din soldații romani în care, cei care o alcătuiau, să se căsătorească între ei de-a lungul timpului, în special printre cei care păzeau trecătorile din munți, dar nu există dovezi scrise ale unei astfel de caste. Izolarea geografică a jucat în mod clar un rol în păstrarea limbii. Latinul balcaninc a fost conectat de secole la păstorii transhumanți, chiar și în Peninsula Istria care este aproape de Italia. Dar dacă strămoșii vlahilor ar fi trăit numai în jurul trecătorilor din munți, descendenții lor ar fi putut fi relativ puțini.

Necropola medievală a vlahilor din Radimlja, Herțegovina

Cea mai mare problemă cu teoriile de nație separată a vlahilor este faptul că aceasta atribuie originea națională vorbitorilor de o lingua franca.

Notă:
Lingua franca (termen latin cu sensul de limbă vehiculară) reprezintă o limbă comună, de comunicare, limba administrației, a documentelor oficiale etc.

Având în vedere structura multietnică și multiculturală a Imperiului Roman, această funcție era îndeplinită de limba latină. În perioada modernă a existat o tentativă de a propune ca lingua franca a întregii lumi o limbă artificială, denumită esperanto. În condițiile globalizării, o parte din funcțiile lingua franca au fost preluate de limba engleză.

Originea națională și limba de multe ori coincid, dar de multe ori în istorie o lingua franca a evoluat într-o limbă maternă. 
In timpul Imperiului Roman, oamenii, probabil foarte diferiți, vorbeau latina. Când soldații au avut copii, în cazul în care aceștia ar fi fost staționari, cel mai probabil ar fi vorbit limba locală, deoarece limba femeilor predomină adesea la copii. Latina poate că ar fi supraviețuit în afara zonelor în care se vorbea în mod obișnuit, pentru că era o limbă de mare statut și a fost cultivată timp de câteva secole (așa cum limba engleză este cultivată în India contemporană). Cu toate acestea, populația din Balcani cucerită de romani a fost predominant greacă, și a revenit la această limbă odată ce guvernul bizantin a restabilit utilizarea acesteia. În cele din urmă, standardul de limbă latină a murit. Din păcate, nicio înregistrare scrisă nu s-a păstrat pentru a arăta dezvoltarea latină în limbi ulterioare celei proto-balcanice și care au continuat să fie vorbite. Istoricii au menționat doar două cuvinte datate din anul 586 (torna torna fratre). Astfel, nu este clar modul în care vlahii, în secolul al X-lea, sunt legați de limba latină vorbită în secolul al Vl-lea. Este greu de demonstrat originea vlahilor doar prin intermediul limbii vorbite.

Poate că o singură teorie nu poate explica originea tuturor vlahilor și s-ar fi putut să se fi întâmplat diferite scenarii cu diferite grupuri. Cel puțin o parte dintre bizantinii din secolul al VI-lea au vorbit „limba italienilor“, astfel încât aceștia au putut comunica și interrelaționa cu oamenii care fugeau din calea  slavilor năvălitori din nord ( în special „akrites“, cei care păzeau frontierele). Limba a putut fi astfel consolidată, formând noi dialecte. Este posibil să fi fost consolidată, de asemenea, în cursul celor două secole de domnie Asenidă, așa că unii vorbitori de grai aromânesc din secolul al XX-lea ar vorbi la fel ca cei din secolul al XII-lea, mai degrabă decât ca cei din secolul al VI-lea. Grupuri, cum ar fi multe de arvanito-vlahi, care nu s-au deplasat spre sud, ar putea fi  într-adevăr continuatoare ale limbii romane, descrisă în inscripțiile liniei Jirečec. Existența unor dialecte „nordice“ și „sudice“ ale vlahilor și aspectul lor fizic sugerează că poate exista o variabilitate genetică și istorică.

Regatul vechi al macedonilor

Originea vlahilor ar putea fi clarificată prin comparații ale probelor de ADN (acid dezoxiribonucleic) ale diferitelor populații. Diferitele grupuri vlahe ar putea fi comparate între ele, dar și cu altele - de greci, români și albanezi. Cu toate acestea, nu au fost efectuate studii genetice pe vlahi. Studiile ADN existente asupra grecilor (care includ unii vlahi ca parte din populația generală) arată că grecii sunt destul de omogeni și că populațiile din Macedonia și Epir sunt strâns legate. Grecii sunt diferiți de turci și bulgari, dar destul de asemănători cu alți europeni, în special cu italienii. 
Deci, chiar dacă vlahii sunt descendenți ai soldaților romani (de sex masculin), ei sunt o populație legată genetic de cea de origine. Din fericire, mai mult ca sigur o cercetare va avea loc mai târziu, deși repercusiunile politice ar putea constitui un real obstacol. Fără această cercetare, nu există, pur și simplu, suficiente dovezi cu privire la originea diferitelor grupuri valahe.

Națiunile s-au creat, și unii ar putea argumenta că limba comună a făcut din vlahi o națiune, indiferent de originea lor. Discuțiile cu românii contemporani arată că limba vlahă a primit o mare atenție în secolul al 19-lea. Unii oameni au devenit atașați  de acest idiom, care le-a fost până în atunci mai mult sau mai puțin cunoscut și au vrut să-l protejeze și să-l păstreze. În conflictele care au urmat, autoritățile elene și scriitorii greci au motivat această preocupare punând accentul pe influența politicii românești și începuseră să considere aromâna ca o limbă țărănească neglijabilă. Ei nu au înțeles apelul emoțional către români, similar cu apelul pentru dialectul Pont pentru greci. Iar vlahii uitați, în cele din urmă, au găsit pe cineva care să le acorde atenție și lor și au fost flatați că unii oameni de prim rang apreciau limba lor.
Lipsa de înțelegere a sentimentelor față de o limbă maternă a avut consecințe dezastruoase pentru mulți greci și vlahi.

Deciziile luate cu privire la identitatea lor națională
Majoritatea vor să fie considerați greci, nu aromâni.
”...Greci sunt, în principal, cei care împărtășesc educația noastră, mai degrabă decât natura noastră comună.”

După dizolvarea Imperiului Otoman, vlahii au devenit punctul focal al intrigilor politice. Naționalitatea lor a  determinat numerose cereri de terenuri de către diferite țări după moartea „marelui om bolnav“. Fără valahi, grecii au format mai puțin de 50% din Macedonia. Pentru bulgari era important nu numai să-i transforme pe vlahi în bulgari, ci și să se evite identificarea lor cu grecii. Deci, identitatea de vlah a devenit o problemă importantă.

Cu toate acestea, identitatea etnică a avut puțină importanță în secolele anterioare. Imperiile care au apărut după căderea orașelor grecești erau state multietnice: Roma, Bizanț, Imperiul Otoman. Țările omogene din punct de vedere al naționalității s-au format în sudul Balcanilor numai după sfârșitul Imperiului Otoman, iar oamenii dintr-o dată au trebuit să decidă în mod irevocabil cărei nații aparțin. Grupurile de populații au fost de multe ori în situația să ia astfel de decizii, așa încât limba era doar unul dintre multe alte criterii. Alți factori au fost legați de  religie, de securitate, de interese economice, de rădăcini geografice, de relațiile de rudenie și de interesele personale ale liderilor. Totodată, acești factori au determinat și ce limbă va vorbi următoarea generație, la fel ca în cazul islamizării și identificării cu turcii.

Nu se cunoaște ce se considerau a fi ele însele, diversele triburi din Balcani, de-a lungul diferitelor perioade din istorie. Dar vlahii și grecii au coexistat până în secolul al XII-lea. Potrivit lui Anna Komnini, au existat vlahi în armata bizantină în timpul domniei tatălui său. În principiu, școala și educația greacă au fost disponibile pentru vlahi încă din perioada bizantină. Dar populațiile de vlahi mai puțin educate și mai izolate au avut contact cu limba prin greacă veche numai când au auzit-o în biserică. Cunoștințele vaste de limbă greacă ar fi fost motivul pentru care vlahii alfabetizați nu au avut nevoie să scrie de prea multe ori în limba vlahă (aromână). Fie din cauza vechilor relații de rudenie, sau a educației avute, mulți sau poate chiar majoritatea vlahilor din secolul al XVIII-lea s-au considerat ei înșiși greci. Acest lucru poate fi datorat faptului că vlahii așezați în fiecare loc au fost puțini (fiind mult prea împrăștiați - n.e.). Orașul Moschopolis din sudul Albaniei, care ar fi putut fi nucleul unei civilizații vlahe, a fost distrus de musulmanii  albanezi între anii 1769 și 1778, iar locuitorii lui au fost împrăștiați. Pentru că nu au existat obstacole de căsătorie cu alte persoane ortodoxe, vlahii s-au putut încuscri cu grecii, în special în zonele urbane.

Teoria ”Linia Jirečec” se datorează faptului că unii vlahi au fost compatrioți de renume cu împăratului Iustinian. 
Oricare ar fi originea sa națională, împăratul era cetățean roman într-un imperiu multietnic. Dar, probabil datorită fondului multietnic din sudul Balacanilor, încă din antichitate, limba, mai degrabă decât origine națională sau puritatea etnică, a fost cea care a determinat care este grec (a se vedea citatul din faimosul text al lui Isokratis în Paniygrikos.) Nici unul dintre noi nu știe care au fost strămoșii noștri în timpul secolului al VI-lea, sau al XI-lea, sau al XV-lea și ce limbă au vorbit. Dacă vlahii, care au fost descriși în secolul al X-lea ca fiind păstori și bandiți sălbatici au vorbit greacă în secolul al XIX-lea (cum ar fi bandiții sărăcăciani), nicio problemă de identitate nu apărea. De asemenea, nimeni nu pune la îndoială identitatea vlahilor asimilați chiar și parțial. Prin urmare, vlahii vorbitori de greacă ai Greciei contemporane sunt la fel de greci ca toți ceilalți.

Cum au reconciliat identitatea greacă și valahă?
În mod evident, vlahii urbani educați nu au avut probleme cu o identitate duală. Acest lucru a fost facilitat de dispariția în timp a termenului de ”eleni”, până la aproximativ anul 1827. Vlahii, chiar și cei mai puțin educați, și-au exprimat opinia că, grecii și vlahii împreună, au constituit elenii.

”Grecii nu sunt mai hellenici decât noi. Putem fi vlahi și putem fi greci, dar împreună vom forma elenii“.

Cu toate acestea, limba latină derivată și originea ei neclară a făcut din valahi o țintă convenabilă pentru diverse interese ale unora precum: catolicii, românii, italienii. Cei interesați au concurat pentru loialitatea oricărora pe care i-ar putea convinge.

Propaganda românească
”Datoria ne cheamă, ca descendenți ai Legiunilor vechi romane și ai fraților noștri liberi de dincolo de Dunăre, să luptăm de partea Italiei și Germaniei.”

Nu frate, nu sunt un român și nici nu am interese românești, așa cum susțin mulți greci fanatici; nici nu m-am separat de greci în nimic ... De ce toți ne numesc acum vlahi și Koutsovlach, plecați de aici, nu vă dorim la biserica noastră, nu vă trimitem preoți în casa voastră și multe alte lucruri împotriva noastră. Nu suntem noi, vlachii de astăzi, acei greci care au suferit atâtea orori pentru această țară săracă și această religie?

Aromânii de astăzi

”Românii nu sunt atât de doritori de sânge ca grecii și bulgarii, iar ei au făcut întotdeauna propaganda lor prin metoda curată și binevoitoare de luare de mită”.

România a fost sub o puternică influență a fanarioților greci  atunci când a izbucnit „problema koutsovlach-ilor”. Posibil pentru ca să-i ispitească pe cei din vest să lupte împotriva turcilor, un grup de macedoneni vlahi, sprijiniți de Anastasios Panou, regent al Moldovei, a trimis în 1836 o scrisoare lui Napoleon al III-lea, cerând formarea unei țări latine în Balcani, fiind apoi sprijiniți pe plan intern și extern de vlahii din Franța. Ulterior, Franța a trimis un preot catolic pentru a-i converti la catolicism.

Comercianții din Balcani au călătorit sau au trăit în Moldo-Vlahia timp de secole și cu siguranță au înțeles asemănările dintre limba română și vlahă. Oamenii din Epir au călătorit și au trăit acolo. Dar tradiția națională în România spune că Averkios de la Avdela Pindos, un călugăr din mănăstirea Iviron Athos, a mers în România recent independentă în anul 1860, a auzit oamenii cum vorbesc, și a zis : «shi γio Hiu ARMAN» (eu sunt de asemenea un vlah). Cu sprijinul autorităților bisericești locale, a trimis un grup de copii de la Pind în jurul anului 1865 pentru a studia acolo (în România - n.e.) Un alt locuitor din Abdela, profesorul Apostolos Margaritis, a luat inițiativa de a deschide școli românești pentru vlahi. Prima școală a fost deschisă în Vitolia (Monastir) în jurul anului 1876, susținută de biserica greacă. Foarte repede, școli cu predare în limba română au fost deschise în multe sate ale Pindului și orașe macedonene. Pe la anul 1900, la apogeul mișcării, existau aproximativ 106 astfel de școli în Balcani, precum și o școală comercială post-secundară în Salonic. Aceste școli nu au fost pentru toată populația în general, cum ar fi școlile franceze sau engleze. În esență, numai vlahii au participat.

Cu siguranță unii români au interese umanitare la vlahi și le-au oferit oportunități care le-au ridicat nivelul de trai. Absolvenții școlilor din România au primit de obicei burse pentru studii oferite de guvernul român, astfel încât unii fii ai păstorilor au devenit ingineri sau chiar membri ai Academiei Române. A studia în România în acel moment a fost echivalent cu a studia în Statele Unite în anii următori. Dar, odată cu acest efort umanitar, guvernul român a încercat să convingă vlahii că erau români din diaspora. România a fost prea departe de Macedonia pentru a putea cere o parte din teritoriu, dar a dorit populația și, dacă este posibil, controlul unui Principat mic in Pindos. 

Arhivele din Ministerul român al afacerilor externe documentează eforturile guvernului de a câștiga loialitatea vlahilor. În jurul anilor 1890, o propagandă serioasă a început în orașe și sate, unde mulți au fost obligați (de cine???) să primească profesori din România. Familiile au primit subvenții pentru a trimite copiii la școlile din România, unde le era asigurată și masa (mâncarea). Cabanele multor oameni au fost înlocuite cu case de piatră. Dar propaganda a avut un succes limitat, deoarece vlahii considerau școlile grecești ca fiind  preferate. Aceasta a eșuat complet în Macedonia de Est și în jurul regiunii Olimp, unde locuitorii nu s-au simțit diferiți de alți greci. Ea a avut mai mult succes în nord, în satele din Pindos. Acolo, școlile grecești au fost inexistente sau de proastă calitate, iar educația românească a fost o soluție bună. Romanizarea a inclus și slujba la biserică în limba română, precum și eforturile de a hirotoni preoți și episcopi pro-români. Patriarhatul grec a reacționat negativ, nu a  permis ținerea slujbei în limba română și nu au recunoscut preoții hirotonisiți. Dar vlahii nu au fost doar presați de Biserica Ortodoxă. Catolicii (uniți, care pur și simplu au îmbrățișat credință față de Papa), și ei au încercat să-i convertească, iar călugărul francez Lazarist a deschis un liceu în Monastir în anul 1880. La sfârșitul celui de-al 19-lea secol, bulgarii, de asemenea, i-au presat să devină membri ai bisericii bulgare prin amenințări și asasinate. Unii vlahi din Ochrida, în 1870, au făcut acest lucru, deoarece ulterior li s-a permis slujba în biserică în limba vlahă. Unii vlahi pro-români au colaborat cu bulgarii în luptele care au precedat dizolvarea Turciei.

Harta așezării familiilor de vlahi din Herțegovina în epoca medievală

Un factor important în decizia privind cetățenia oamenilor a fost comportamentul celor care i-au reprezentat și consecințele alegerii acestora. Din păcate, autoritățile elene și Patriarhia au arătat o sensibilitate redusă față de problemele vlahilor. Episcopii îi presau să plătească impozite la biserică, în timp ce bulgarii i-au scutit. Uneori, grecii au fost la fel de violenți cu ei ca și bulgarii. De exemplu, au fost uciși, în anul 1904, 12 vlahi pro-români din Houma, aproape de Gevgeli. Kapetan Akritas, un lider grec local, a cerut în 1905, ca toate comunitățile de vlahi să închidă școlile românești și să ardă cărțile, uitând de nevoile educaționale ale copiilor. Astfel de conflicte sunt descrise în detaliu în cărțile românești și, probabil, și pentru a incita unii oameni să ia partea României. Conflictele au fost considerate persecuții și au creat impresia că vlahii din Grecia ar trebui să fie salvați de la opresiune. Cu câțiva ani de zile mai târziu, unii vlahi au presat guvernul român să ia măsuri pentru protecția compatrioților lor.

După eliberarea Macedoniei de turci, școlile din România au continuat să funcționeze prin Tratatul de la București din 1913. Probabil că, guvernul Eleftherios Venizelos, nu a vrut să pună în pericol școlile marilor comunități de greci din România. Acordul privind școlile românești a deschis calea unor relații mai bune dintre Grecia și România; aceasta din urmă a notificat Bulgaria că va trimite armatele sale la Sofia, în cazul în care Bulgaria nu-și va retrage armata de ocupație din Salonic.

Politica de cooperare cu guvernul român a fost benefică pentru Grecia, dar nu neapărat și pentru vlahi. Cele relativ puține școli au continuat să funcționeze timp de aproximativ 50 de ani, până în anul 1945, iar în unele sate, cum ar fi Perivoli, trei generații de oameni le-au urmat. Probabil că, în România, liceele au avut un curriculum mai modern decât școlile grecești, deoarece au învățat limba franceză, care a fost utilă pentru comerț. Școala Comercială din Salonic a fost considerată foarte bună. Cu toate acestea, școlile primare nu i-au învățat nici greaca, iar în școlile secundare foarte puțin (de exemplu, două ore pe săptămână). Astfel, absolvenții nu aveau cunoștințe de limbă pentru știință, nici de ortografie și nu erau pregătiți să lucreze în locuri de muncă de nivel superior sau să depună cereri pentru diverse servicii. În consecință, diplomele școlilor românești nu au fost recunoscute în Grecia, iar absolvenții și-au putut continua studiile numai în străinătate. Mulți au emigrat în România, Statele Unite ale Americii și Australia. Dintre cei care au rămas, unii au fost stigmatizați ca fiind comuniști sau reacționari și au avut o viață grea, fiind în imposibilitatea de a-și găsi un loc de muncă bun. Într-un efort de a convinge vlahii că ei erau românii din diaspora, curricula i-a învățat că vlahii au coborât din pelasgi, traci și macedoneni antici, care nu erau greci. Aceste credințe au creat uneori probleme personale, iar unii oameni și-au petrecut viața obsedați de limba vlahă sau trăind fără să se simtă nicăieri acasă. 

Având în vedere că, în credința tradițională, grec este considerat acela care trece prin educația greacă, în mod ironic, școlile românești au reușit în a exclude mai mulți vlahi din elenism. 

Linia Jirečec

Visul care a devenit un coșmar
Efortul României de a pretinde că e populație vlahă a adus, în final, roade. În decembrie 1918, guvernul a achiziționat sudul Dobrogei, o parte din pătratul din nord-estul Bulgariei, cu patru prefecturi, pe care românii l-au numit Cadrilaterul. Românii au constituit doar 2,3% din populație, astfel încât guvernul a cerut ca vlahii din Grecia și țările vecine să se mute acolo și astfel să crească populația de limbă română. Guvernul a promis 50.000 de drahme și 100 acri de teren pentru cei care doresc să meargă. Guvernul grec nu a avut nicio obiecție; dimpotrivă, el a încurajat emigrarea vlahilor. Condiția a fost ca cei care se mută în România să-și abandoneze cetățenia greacă. Printr-un acord cu România, emigranții au fost declarați non-greci și urmașii lor au pierdut drepturile conferite de cetățenia greacă.

În general, cei care au fost de acord să meargă erau cei mai săraci păstori transhumanți din centrul Macedoniei, nu populația urbană sau cei care trăiesc în jurul regiunii Olimp și în sudul Greciei. În unele locuri, cum ar fi Veroia, aderenții români, au profitat de competiția economică dintre greci și vlahi, așa încât 30-35% din vlahii din Veroia vlahilor au plecat, adică în jur de 500 de familii. Imigrația a fost încurajată de oameni care au organizat călătoriile și au beneficiat de vânzarea unor bilete. Emigranții au trebuit să plătească pe un bilet 1500 de drahme și încă 1000 de drahme pentru cheltuielile de deplasare. În perioada 1925-1936, aproximativ 2000-2500 de familii (cu un total de 10.000-18.000 de persoane) și-au vândut bunurile lor și au plecat cu barca de la Salonic la Constanța.

În Cadrilater, coloniștii nu a găsit lucrurile așa cum s-a promis. Ei nu au primit 50.000 de drahme, ci doar teren care de multe ori nu avea apă pe el. Transformarea din ciobani în  agricultori într-o mlaștină a fost dureroasă. În afară de malarie, au suferit de tuberculoză mortală. Și au avut de-a face și cu guerilele bulgare, care au încercat să ia înapoi Cadrilaterul. Unii și-au dat seama că România a dorit ca ei să „tragă șarpele din gaură“. Unii au încercat să se întoarcă în Grecia, dar își pierduseră cetățenia greacă și proprietățile lor. În ciuda dificultăților, au făcut ce au putut în noua lor țară, construind școli și case. Dar pacea nu a durat mult pentru ei. În 1940, la insistența Germaniei și prin Tratatul de la Craiova, România a retrocedat Dobrogea de sud, Bulgariei. Dintr-o dată, într-o singură zi, vlahii au pierdut totul și au rămas fără adăpost. A existat apoi un schimb de populație și au ajuns ca refugiați în Constanța și în alte părți din România.

După pierderea Cadrilaterului, România nu a mai avut nevoie de ei, iar vlahii au devenit o problemă. Ei au aderat la monarhie sau la politica de dreapta și (așa cum se explică mai jos), au creat probleme politice în țară. Guvernul comunist care a venit la putere în 1947 a închis mulți dintre ei în lagărele de concentrare. Pentru următorii 45 de ani, acești oameni au suferit multe privațiuni. Ei au suferit de sărăcie și foame, când Ceaușescu a vândut mâncarea țării și a forțat înmulțirea populației. Pentru a vizita Grecia, erau necesare șase luni de făcut documente și de așteptare; aceștia puteau pleca numai după ce rudele lor i-ar fi invitat și li s-ar fi oferit să le plătească toate cheltuielile. Ei nu ar fi putut solicita nici chiar azil politic, pentru că ar fi trebuit să plece anterior unii dintre membri familiei. 

Mulți dintre ei au devenit academicieni și oameni de știință și au ajuns bine, dar cei mai mulți dintre urmașii lor trăiesc încă în condiții modeste. Unii dintre vlahii care au imigrat în Cadrilater au avut o opinie diferită. O persoană mi-a relatat că mama lui nu a vrut să dobândească cetățenia română, chiar dacă ea a renunțat la cea greacă. Ea a rămas apatridă  timp de mai mulți ani și în cele din urmă a dobândit cetățenia română numai pentru că guvernul a refuzat să o primească în școală fără acea schimbare. O altă femeie a fost constrânsă prin amenințarea că ea nu-și va mai vedea fiul ei adolescent, care îi fusese deja luat de acolo. O alta a refuzat să urce la bordul navei pentru a pleca în Cadrilater și a trebuit să fie urcată cu forța. Și ea a fost bolnavă luni de zile după aceea. 

Legiunile romane au fost dizolvate cu secole mai devreme, dar numele a continuat să bântuie viața vlahilor. În 1930, Legionarii au fost fasciștii Europei. Mulți dintre  vlahii din Cadrilater au devenit membri ai unor organizații naționaliste de dreapta, cum ar fi Garda de Fier, iar alții au participat la răsturnările politice și pogromurile din România. Ion Duca - prim-ministru al România și lider al Partidului Național de Eliberare - a declarat organizația ca ilegală și i-a arestat pe unii dintre membri săi. La 21 decembrie 1933, Ion Caranica, Doru Belimace, și Nicolae Constantinescu (primii doi fiind vlahi), l-au asasinat când el a coborât dintr-un tren.

Dorința diferitelor țări de a exploata limba vlahilor nu s-a terminat cu Cadrilaterul. Următoarea pretendentă a fost Italia  care în 1917 a preluat Epirul pentru un timp și a declarat „Principatul Pind“, aclamând vlahii ca fiind „frați“ pierduți. Acest act a fost repetat în 1942. Alkiviadis Diamantis, care a fost din Samarina și a trăit în România, a apărut ca „prințul Pindos“. Însoțit de soldați italieni, el a declarat, într-un moment de foamete din timpul celui de-al doilea război mondial, că România a expediat un transport de un milion de okades de grâu pentru a fi distribuit numai vlahilor. Deși grâul nu a ajuns, poliția a confiscat făina pe care oamenii au cumparat-o pentru casele lor, protestând și acuzând grecii că au încercat să-i omoare pe vlahi. Conflictele violente au izbucnit, unii vlahi au fost trimiși pe  insule îndepărtate, iar alții au fost maltratați. Generalul George Tsolakoglou, care a servit ca prim-ministru în timpul ocupației germane, a dat un ordin secret către autoritățile locale pentru a trata vlahii mai bine. Comunitatea vlahilor din România a fost, de asemenea, îngrijorată de persecuțiile și noile tribulații ale vlahilor și a presat guvernul să intervină din nou.

În 1942, Diamantis a fondat Legiunea romană Larissa, care i-a acceptat chiar și pe unii membri ai partidului comunist. El a încercat să câștige loialitatea vlahilor educați din Larissa. Legionarii s-au opus în principal vlahilor care au opus rezistență luptând pentru țelurile lor, i-au torturat, i-au închis, i-au trimis în lagărele de concentrare din Italia și i-au jefuit pe cei care au organizat rezistența națională împotriva germanilor. După sfârșitul războiului, legionarii au fost condamnați ca infractori și colaboratori. Unii au scăpat fugind  în România, unde au fost arestați de comuniști. Granițele României au fost închise și mulți nu au mai apărut niciodată în Grecia. Școlile și bisericile românești din Grecia care au ajutat forțele de ocupație au fost închise în perioada 1944-1945.

Majoritatea vlahilor care au rămas în Grecia nu a avut deloc o soartă mai bună. Nenumărați vlahi au fost uciși în anii 1940-1941, luptând împotriva germanilor și italienilor, și multe femei vlahe au ajutat în luptele din Pindos. Ulterior, mulți au fost lideri în rezistența. Din acest motiv, cele mai multe sate vlahe din Pindos au fost arse de germani în anii 1943-1944, iar locuitorii au fost executați în masă. 

Harta Europei Centrale și de Sud în timpul Evului Mediu târziu / perioada timpurie moderna, a umanistului transilvănean saxon Johannes Honterus.

Asimilare și supunere

Fudzi haraua di la Armân 

O gione o xinite

s-pri fatsa cură fântâni
di lacriñi upărite
ca si au maratsîl i –n cheptlu –alor
un dοr té treaca nu are
s-kirire asteapta un popor
când dulţea-i limbă keare.

După toate dezastrele din perioada celor două războaie, cel mai sigur lucru pentru vlahii supraviețuitori a fost acela de a se ascunde și de a-și uita limba care le-a pricinuit atâtea necazuri. A fost ca și cum toți aceștia au decis că utilizarea limbii lor a fost o problemă.

Astfel, aromâna s-a învățat foarte puțin și nu este utilizată în mod oficial nicăieri în Grecia. Nu există niciun program de radio în aromână, nici un ziar pentru vlahi, la fel cum nu este niciunul în albaneză sau sârbo-macedoneană. Există multe asociații vlahe, ca și o Asociație a tuturor vlahilor din Grecia, plus organizațiile culturale ale vlahilor. Cu toate acestea, ei nu învață în mod activ pentru a-și putea promova limba. De exemplu, pagina web a asociației folclorice a vlahilor din Veroia (www.vlahoi.gr) are obiective precum activități de conservare a tradițiilor naționale, dans, canto, o colecție de materiale folclorice și istorice și imagini vechi, dar nu există nicio propoziție în limba vlahă, în ciuda mențiunii că aceasta dispare. Relativ puținii vlahi, care o cunosc bine, par să se teamă să o mai transmită, de frica de a fi considerați anti-greci.

După catastrofa din Asia Mică din 1922, guvernul avea nevoie de spațiu pentru a soluționa refugiații și mai mulți vlahi și-au pierdut terenurile de pășunat și locurile de iernare după 1923. 

Treptat, unii s-au mai stabilit în zonele urbane, unde mulți au fost asimilați de vecinii lor greci. Ocupațiile, structurile lor sociale, chiar și izolarea geografică au dispărut, și codul special al poporului (limba) s-a pierdut odată cu acestea. Într-un mediu de limbă greacă, o a doua limbă nu a putut servi niciunui scop special. De asemenea, din cauza legăturii lor strânse cu satul, limba vlahă a fost adeseori considerată o limbă de statut social scăzut. Familiile care au crescut cu ea au abandonat-o. În mod pervers, școlile românești și credințele legionarilor au contribuit la accelerarea pierderii limbii. Capitalul cultural al vlahilor a fost pierdut atunci când mii de oameni au fost închiși sau uciși de cei de stânga, și anume persoanele în vârstă, care cunoșteau limba bine și ar fi putut transmite tradițiile lor generațiilor mai tinere. Limba a supraviețuit mai bine în locuri în care nu au existat probleme de ordin politic, cum ar fi în Metsovo. Acolo, școala românească s-a închis în 1913, iar câțiva oameni au plecat în Cadrilater.

În aceste condiții, este greu să se mențină limba, chiar și în satele în care trăiesc doar vlahi și o vorbesc între ei. Vlahii de vârstă mijlocie își mai pot aminti gramatica, dar au un vocabular limitat, în timp ce tinerii nu știu cum să creeze  derivații de cuvinte sau să înțeleagă expresii utilizate înainte cu câțiva ani. Din păcate, generația tânără alfabetizată nu poate învăța limba, nici din cărți, nici din mass-media. Cei mai mulți vlahi din Grecia contemporană sunt ostili liderilor  români și refuză să adopte ortografia și stilul poporului român-educat care a scris în limba vlahă literatură, poezie, și dicționare. În schimb,  propagandiștii din secolul al XXI-lea susțin că limba, în mod tradițional, a rămas nescrisă, astfel încât acestea să nu fie utilizată pentru citire și scriere. Este  greu să se cadă de acord asupra unei gramatici și a unei ortografii care să aibă un sens pentru greci. Metoda lui Katsanis și Dinas, care combină latina cu greaca, pare să fie tot mai mult acceptată. Dar nu există o Academie vlahă care să decidă cu privire la utilizările și standardele stabilite.

Împreună cu script-ul, este necesar și a moderniza limba. Aromâna are un vocabular mare și poetic, dar exprimă mai bine nevoile sătenilor decât pe cele ale oamenilor din mediul urban contemporan. Pentru a exprima subiecte contemporane, cei care trăiesc în România folosesc cuvinte românești (de obicei, de origine latină), dar în Grecia, aceste cuvinte nu sunt cunoscute în mod obișnuit decât prin intermediul unor limbi străine (ca de exemplu: universitate, cecuri, bancă, hotel). Una dintre păreri este că ar trebui să fie utilizate cuvinte locale, chiar dacă acestea sunt în limba greacă, de exemplu: 'xenodohiul', mai degrabă decât 'hotelul'. Dar, mai degrabă decât folosirea cuvintelor grecești conjugate în vlahă, este mai ușor pentru a schimba codul și a folosi gramatica greacă. Rezultatul e format din expresii cum ar fi 'de lire italiene hiliade metrisiasasi pano zeci sto trapezi, multe dihonia, mai multe fagomara'.

Utilizarea limbii este, de asemenea, în scădere și în România, unde aceasta este considerată un dialect. Nepoții imigranților din Cadrilater rareori știu suficient despre conjugările specifice și vocabularul limbii aromâne. Există asociații care încearcă să păstreze cultura, iar unele școli din Constanța predau aromână copiilor. În România există o presă vlahă, publicații de poezie, proză, precum și unele jurnale cu subiecte vlahe. În altă parte, activitatea este limitată. În SUA și Germania există organizații, cum ar fi Societatea Farsarotul (www.farsarotul.org) și Uniunii für Sprache und Kultur Aromunische. De multe ori create de persoanele care au studiat în limba română, ele tind să propage teoria unei identități separate. Chiar și așa, puțini oameni petrec mult timp ocupându-se cu probleme de vlahi. După 30 de ani, foarte puțini în lume își vor mai aminti această limbă.

Cãsãtoria cu populația din jur reduce, de asemenea, numărul persoanelor care se identifică drept vlahi sau care cunosc suficient despre cultura vlahă. Până la mijlocul secolului XX, vlahii din mediul rural s-au căsătorit în mod tipic între ei. Endogamia a fost importantă pentru păstrarea proprietăților în cadrul acelorași grupuri, care, de asemenea, aveau nevoie de mirese calificate pentru nevoile păstorilor transhumanți. Miresele vlahe au fost căutate, dar căsătoria cu grecii a fost condamnată; un cântec popular descrie un tată care refuză să-și dea acordul fiicei sale pentru a se cărători cu un grec, și care spune că grecii și vlahii nu se încuscresc. 
Vlahii care au mers în Cadrilater au continuat endogamia. Copiii lor s-au  căsătorit între ei, dar nepoții lor au depășit acest tabu.

Evoluțiile recente 

Problema Koutsovlach-ilor a fost demult uitată în Grecia și constituie un subiect în special pentru câțiva oameni în vârstă. Separarea vlahilor a avut loc în urmă cu trei generații și doar câțiva oameni în vârstă supraviețuiesc dintre imigranții originali ai Cadrilaterului. Acum, când Grecia se confruntă cu o rată scăzută a natalității și cu o imigrație de oameni complet străini, decizia de a încuraja mii de cetățeni greci să se mute în România pare nefericită. Însă este greu să judecăm politica acelor vremuri cu criteriile de astăzi. La începutul secolului era important să se formeze o țară fără populații de credințe ostile și iredentiste. În cazul în care vlahii care au mers în Cadrilater ar fi rămas în Grecia, nu ar fi putut exista  "Legionari” mai pro-italieni în timpul ocupației germane decât ei.

Combinația politicii grecești și românești s-a dovedit dezastruoasă pentru soarta vlahilor. Poate puține alte populații au fost perturbate atât de mult din cauza unei limbi. Autoritățile grecești, până la mijlocul secolului al XX-lea, s-au  comportat într-un mod îngust la minte și nediplomatic cu vlahii pro-români, în timp ce au avut grijă de refugiații din Asia Mică, chiar și de cei care au vorbit doar turcește. Autoritățile au încercat rareori să câștige loialitatea vlahilor sau să ofere alternative constructive la propaganda românească. Cu comportamentul lor au speriat unii oameni, aducându-i în stare de supunere, dar au pierdut mulți alții și au fost acuzați la nivel internațional de oprimarea minorităților. Multe probleme ar fi fost evitate în cazul în care Patriarhia ar fi permis slujba bisericească în vlahă (nu în limba română), în loc să forțeze oamenii să adopte puncte de vedere în care de multe ori ei nu credeau. Mintea îngustă și atenția prea mare față de aparențe au determinat ca, în repetate rânduri, poporul grec și Biserica Ortodoxă să-și piardă prietenii și adepții.

De-a lungul anilor, Grecia și-a menținut politica de omogenizare, care este creditată de unii pentru că ar ajuta să se evite conflictele din Balcani, dar care au explodat începând din anii 1990. Țara trebuie să mențină un echilibru dificil între drepturile cetățenilor, să asculte tot ce vor, și nevoia de a evita orice creștere posibilă a iredentismului violent. De fapt, politicile sale față de vlahi, ca oameni, au fost amabile. Vlahii din Albania au fost acceptați, ca și grecii din Epirul de Nord, și au primit rezidență. Dar mii de arvanito-vlahi au emigrat, pentru că ei nu cunoșteau un cuvânt grecesc, dar care și-au găsit locuri de muncă și au sprijinit familiile lor rămase acasă.

Însă conflictele din anii 1990 cu FYROM referitoare la numele Macedoniei au reflectat vechile învățături românești despre originea vechilor macedoneni. Poate că, de asemenea, rămâne și spectrul pădurilor Pindus care luptă pentru independență sau terorismul "legionar", pentru că guvernul grec continuă să fie suspicios față de cei care cred în vechile credințe pro-române sau separatiste. Un cetățean a fost condamnat în 2001 deoarece a difuzat o broșură a Consiliului Europei cu privire la limbile minorităților. Cetățenia unui bătrân a fost luată fără cunoștința sa, deoarece a publicat o revistă care promova vechile argumente. Huliganii au ars cărțile din FYROM în timpul unui târg de cărți, care cuprindea cărți în vlahă. Din păcate, astfel de acțiuni readuc la viață o problemă uitată demult și creează o cauză pentru articolele sarcastice din străinătate, care ironizează idealurile democratice presupuse ale Greciei. Chiar și site-ul Ministerului Afacerilor Externe al Turciei (www.mfa.tr) menționează că vlahii se bucurau de libertăți mai mari sub Imperiul Otoman.

De asemenea, guvernul a rămas foarte rece față de descendenții emigranților din Cadrilater. Ambasada Greciei la București, care predă limba greacă persoanelor interesate, ar putea aborda organizațiile vlahe și să le invită să participe, dar nu are această intenție. În mod normal, persoanele care pot dovedi o origine greacă, au dreptul la cetățenie greacă, dar acest lucru nu este valabil din cauza tratatului bilateral vechi. Cererile de cetățenie trimise de către persoanele născute în România sunt analizate pentru a afla dacă strămoșii lor au abandonat cetățenia în baza tratatului. (Înregistrările vechi sunt incomplete și nu toate cazurile se mai găsesc.) Cu toate acestea, timpul va vindeca această problemă. 

Pentru a intra în Uniunea Europeană, România și-a anulat vechea poziție precum că vlahii din diaspora sunt români și că au nevoie de o protecție specială.

Limba vlahă a captat interesul Consiliului Europei, care încearcă să conserve toate limbile minoritare.

La 24 iunie 1997, Consiliul a adoptat Decizia 1333 (1997), care recomandă măsuri pentru menținerea și diseminarea limbii și utilizarea sa în televiziune, radio și biserici. În timpul unei vizite ulterioare în zona Metsovo, dl .Stephanopoulos, Președintele Republicii Elene, a încurajat locuitorii să vorbească și să învețe în limba lor. Dar recomandările Consiliului Europei nu au fost încă puse în aplicare. Unii oameni ar putea încerca, într-adevăr, prin intermediul mass-mediei, să convingă vlahii că aceștia sunt minorități, chiar și atunci când bunicii lor au gândit altfel. Cu toate acestea, o regândire a drepturilor civile poate face cel mai mult pentru a convinge oamenii că merită să fie greci. 

Istoria a arătat că rigiditatea guvernamentală și biserica pot crea probleme mai mari decât orice imixtiunea străină.

Accentul european pe limbile minoritare a crescut interesul pentru vlahii din Grecia. O cercetare cuprinsă în patru volume făcută de către un profesor pe nume Asterios Koukoudis a primit un premiu al Academiei din Atena în 1998, și alte câteva cărți au fost publicate începând cu anul 2000. Dar efortul de a preda aromână la aristoteliana Universitate din Salonic s-a oprit din cauza interesului limitat al studenților și a anulării fondurilor de către o organizație a vlahilor. Astfel, aromâna este predată în Freiburg, Germania (de oameni care cred că vlahii nu sunt greci), dar continuă să fie neglijată în Grecia. Provocarea pentru toți cei care iubesc limba veche și cântecele sale este să o păstreze și să o cultive, evitând în același timp capcanele politice.

Nu se cunoaște dacă vlahii sunt o etnie distinctă, dar căsătoriile mixte au dus la risipirea genelor lor în populația generală a Greciei. Problema nu mai este dacă vlahii sunt de limbă greacă. Problema este că noi, grecii, cel puțin locuitorii din Macedonia, Tesalia și Epir, am devenit un pic vlahi. Poate că ar trebui să dăm mai mult respect și atenție patrimoniului uitat, transmis de unii dintre strămoșii și rudele noastre.

Iată cum i-au întâmpinat românii pe ”colonizatori”!

Bun venit la pieptul țării-mamă!

Sunteți în sfârșit aici, la pieptul țării-mamă, care vă acceptă cu mare dragoste de mamă și care nu vă va părăsi niciodată în momentele critice ale vieții voastre.

Colonizatori!

Dacă, până acum, ați auzit doar povestea țării bogate a țării-mamă, atunci veți gusta fructele ei și veți simți că este Țara Mamă.

Foaia ”Românul” - Instrumentul Propagandei Naționale

Colonizatori!

Amintiți-vă aici toate locurile care v-au fost dragi acolo, în marile câmpii din MACEDONIA, de la dealurile până la câmpiile meglene, de rude și de prieteni, de munții GANDACIA, munții tăi dragi, de marele râu VARDARI, de străzile pe care ai umblat ascultând păsările cântând, gândește-te la turmele tale de oi, la comunitățile tale, la câmpia mare, la biserica ta, la cimitirul tău în care părinții tăi, frații tăi, strămoșii tăi se odihnesc, la satele tale.

Trebuie să uitați toate aceste lucruri, totuși, atunci când pășiti pe pământul Marii Românii. Trebuie să uitați când începeți o gospodărie nouă și trebuie să fiți mândri că Țara Mamă vă primește cu plăcere și că vă puteți baza pe ea pentru tot ce aveți nevoie, pentru că știm că vă veți da și viața și că nu veți lăsa nepedepsiți dușmanii care încearcă să o deranjeze.

Căci orice ar trebui să dea Țara Mamă de acum încolo, trebuie să dați și voi. Ar trebui să aveți deplină încredere în ea și în Majestatea Sa, monarhul Mihai.

Coloniști!

Începând de astăzi, purtați pe umerii dvs. o povară mare cu multă responsabilitate. În afară de îndatoririle voastre ca și colonizatori, nu uitați că aveți o altă datorie, de a menține pacea în acest colț al țării. Fiți vigilenți în fiecare clipă și fiți uniți cu toții.

Bine ai venit Livadiotes în țara-mamă.

«The Romanian» 
(Românul)

Ediția specială a organizării propagandei naționale "The Romanian" (I, nr.7, 21 mai, 1928), față de Macedono-vlahii care au colonizat Cadrilatérul (Suciu p .. 32) În afară de ultima frază care este în aromână, întregul text este în limba română.

*****************   Încheiat traducerea articolului 

ALTE TEORII DESPRE AROMÂNI (VLAHI)

Există multe teorii cu privire la originea lor. Teoriile principale îi descriu ca: descendenți ai tracilor romanizați sau coloniști și soldați romani care au primit terenuri agricole, ca plată pentru serviciile lor.

Aromanienii sau vlahii sunt amintiți pentru prima dată în sursele bizantine medievale din secolul al XI-lea, în Strategikon of Kekaumenos și Alexiad Anna Kornene, în zona Thessal (Thessaloniki).

Termenul de aromân derivă direct de la românul latin, adică de cetățean roman. Aromaniana (aromâna), cunoscută și sub numele de macedo-româna sau vlaha, este o limbă de orientare românească vorbită în sud-estul Europei.

Conturarea unei conștiințe aromâne distincte a fost influențată de creșterea altor mișcări naționale din Balcani. Totuși, stabilirea unei conștiințe naționale a fost împiedicată de tendința claselor superioare ale aromânilor de a-i absorbi în entitățile dominante din jur și de a-i împiedica să-și asume propriile cauze naționale. Ei s-au identificat adesea cu națiunile gazdă, atât de mult, încât istoriografiile naționale balcanice descriu aromânii drept "cei mai buni albanezi", "cei mai buni greci" și "cei mai buni bulgari", ceea ce i-a făcut pe  cercetători să-i numească "cameleonii din Balcani".

Mulți aromâni au jucat un rol proeminent în istoria modernă a națiunilor balcanice: Pitu Guli, cunoscut și sub numele de "Petru Vlachul", Ioannis Kolettis (premierul Greciei), Georgios Averoff (magnat grec), Evangelos Averoff (Ministrul Apărării al Greciei), Nikola Pašić (prim-ministru al Serbiei), Vladan Đorđević (prim ministru al Serbiei), Patriarhul Athenagoras I al Constantinopolului, Andrei Șaguna (Mitropolitul Ortodox Român al Transilvaniei și mare patriot român), familia Ghica, voievozii moldoveni și prim-miniștrii români, etc.

În epoca modernă, aromânii au adoptat, în general, cultura națională dominantă din țara în care au locuit, adesea ei având o dublă identitate, atât ca aromâni, cât și ca greci / albanezi / bulgari / macedoneni / sârbi / români, etc.

Termenul "vlah" este uneori folosit în locul altor denumiri de grupuri de populații din unele regiuni din Balcani, fără a se referi neapărat la aromâni.

Există, de asemenea, mulți aromâni care se identifică ca fiind exclusiv aromâni, chiar dacă, la fel ca în cazul "Cincarilor", ei nu mai vorbesc limba aromână (vlahă).

În Albania
Există o mare comunitate aromână în Albania, numită și comunitatea Vlachă, în special în regiunile sudice și centrale ale țării. Diverși savanți au estimat numărul de aromâni albanezi la 200.000.

În Macedonia
Există 9.695 aromâni sau vlahi, așa cum sunt numiți oficial în Republica Macedonia. Conform recensământului din 1994, în Macedonia existau 8.467 de aromani. Aromanienii sunt recunoscuți ca minoritate etnică și, prin urmare, sunt reprezentați în Parlament și se bucură de drepturi etnice, culturale, lingvistice și religioase și au dreptul la educație în limba lor.

În România
În prezent există între 50.000 și 100.000 aromâni în România, dintre care majoritatea sunt concentrați în Dobrogea. Potrivit ”Uniunii pentru limbă și cultură aromână”, în România există un număr de 100.000 de aromâni, numiți adesea ”makidoni”.

În Bulgaria
Majoritatea aromânilor din Bulgaria provin din Munții Gramos, unii din Macedonia, Munții Pindus și Moscopole. Conform recensământului oficial din 2011, în Bulgaria există 3.684 de aromâni.

În Serbia
Aromanienii, cunoscuți sub numele de Cincari, au migrat în Serbia în secolul al 18-lea și începutul secolului al 19-lea. Majoritatea poporului sârb de origine aromânică nu vorbește aromână și nu se pronunță pentru o identitate sârbă. Conform recensământului din 2011, au existat 243 de cetățeni sârbi identificați ca fiind Cincari.

Pe lângă Cincari, alte subgrupe de vlahi sunt:

• ungureni,
• bufani,
• carani.

În Croația
Prima mențiune a termenului Morlachs (morlahi) este simultană cu apariția vlahilor în documentele din Croația la începutul secolului al XIV-lea; în 1321, un preot local de pe insula Krk, a acordat pământ bisericii ("pământurile din Kneže, numite vlahe), în timp ce în 1322 au fost aliați cu Mladen Šubić la lupta din interiorul Trogirului. Morlachii locuiau pe insula Krk, de unde au migrat în Istria, unde trăiesc și astăzi și sunt cunoscuți sub numele de istro-români (denumiți și Ćiribirci, Ćići și Vlahi de către populația locală).

Există multe subgrupuri de aromanieni (aromâni sau vlahi) în Balcani:

• cincari (Tsintsars),
• faršerioti (Arbanitovlasi),
• karaguns (Karagunides),
• karakačani (Sarakatsani),
• kucovlasi - un subgrup al lui Karaguns,
• meglenites (Vlachii Moglenite)
• morlachs (Morovlasi, Mavrovlasi) - cu subgrupe: Ćići, istro-români,
• vlahii (Serbia),
• bufani.

Notă: În Noul Testament sunt amintiți ca elini (iudei). De asemenea, apostolul Pavel, care vizita des Macedonia, a lăsat scrise două epistole către Thesaloniceni. 

În prezent, trăiesc în România aromâni sarakatsani cu nume sonore, cum ar fi Simona Halep, Elena Gheorghe, Gică Hagi, Gigi Becali, ultimul - un binefăcător național și om de afaceri, interpreta de folclor Sirma Granzulea și alții. 

 _Va urma_

Pe această temă, mai puteți să citiți și:

Populațiile europene. Geto-dacii

Creștinism. Despre religiile greco-romane și începutul civilizației în Europa

Lumea elenistică. Macedonia

Linkuri de referință:

https://www.slavorum.org/history-of-aromanians-vlachs-in-the-balkans-and-their-life-with-slavs/

http://www.farsarotul.org/nl26_1.htm

 https://en.wikipedia.org/wiki/Aromanian_language/

Max's concept.

© Copyright 2019 MAX'S CONCEPT