LUMEA ELENISTICĂ - ALEXANDRU CEL MARE ȘI IMPERIUL MACEDONEAN

Alexander the Great (Alexandru cel Mare), 
cunoscut și sub numele de Alexandru Macedon

336 - 332 (î.Hr.). Domnia lui Alexandru cel Mare. 
La vârsta de numai 20 de ani, fiul energicului Filip II și al ambițioasei prințese epirote Olimpia ocupa, în urma dispariției violente a tatălui său, tronul Macedoniei, stat devenit recent hegemonul lumii elene. Un destin fără de egal face din tânărul suveran una dintre cele mai fascinante personalități ale lumii antice. În numai 13 ani de domnie, el străbate, în marș, în fruntea unei armate care l-a urmat orbește, fără a cunoaște o singură dată înfrângerea, un drum de 20.000 de km, spulberând existența celui mai vast și mai bogat stat al epocii, pentru a constitui, pe cuprinsul a trei continente un nou imperiu, având ca hotare Marea Adriatică și Oceanul Indian, Dunărea, Munții Caucaz, Munții Hinducuș și deșertul Nubiei, cea mai întinsă plăsmuire statală cunoscută din antichitate până la acea dată. Diseminată de la Adriatica la Indus, Gange și Nil, asimilând influențele orientale, civilizația greacă va da naștere unui nou univers, cel elenistic, care-și pune, pentru secole, o puternică pecete asupra întregii lumi mediteraneene.

Harta Macedoniei la moartea lui Filip II 

336 î.Hr. Sprijinit de generalii Antipatros și Parmenion, Alexandru înlătură prezumtivii candidați la tron, consolidându-și domnia. 

335. Campanii în Illyria și Tracia menite a consolida granițele septentrionale ale statului. Cu această ocazie are loc traversarea Dunării și demonstrația de forță de o zi împotriva geților din Câmpia Munteană.

Harta triburilor trace la anul 700 BC

”Bătălia căruțelor” - falanca macedoneană împotriva tracilor, anul 335 BCE

335 octombrie. Asigurându-și sprijinul Atenei, Arcadiei și Elidei, Teba se răscoală împotriva hegemoniei macedonene, acțiune de care aurul persan nu este străin. La numai 11 zile de la declanșarea revoltei, Alexandru ajunge în fața zidurilor Tebei, cucerește și distruge orașul (cu excepția templelor și a casei lui Pindar), vânzând locuitorii ca sclavi. Atena este iertată pentru sprijinul acordat Tebei insurgente. Grecia pacificată, Alexandru este confirmat în calitate de hegemon al Ligii Elenice de la Corint și însărcinat cu purtarea războiului împotriva Imperiului Persan.

334 primăvara. În fruntea unei armate de 30.000 de pedeștri (dintre care 7000 de greci) și a 5000 de călăreți, sprijinit de 160 de triere, Alexandru traversează Hellespontul, debarcând pe pământul Asiei Mici. Falanga macedoneană și cavaleria grea a hetairilor rămân vârful de lance al succeselor macedonene. Îl însoțesc atât generalii experimentați ai lui Filip II (Parmenion, Perdiccas, Crateros), cât și impetuoșii tovarăși de generație (precum Hefaistion, Ptolemeu Lagos, ș.a.). Fidelul general Antipatros este numit regent al Macedoniei și strateg al Europei, cu misiunea de a asigura pacea în Pelopones și până la Dunăre.

Rutele bătăliilor lui Alexandru cel Mare

334 mai. Prima confruntare cu armata satrapilor persani, la râul Granicos, în apropiere de coastă, se încheie cu victoria macedoneană. Alexandru ocupă în continuare Missia, Lidia, Caria, Licia, Pisidia, Frigia. La Gordion, taie cu sabia nodul pe care, conform tradiției, trebuia să-l dezlege cel ce va deveni stăpânul Asiei. Orașele grecești eliberate își redobândesc autonomia, recunoscând însă suzeranitatea macedoneană.

333. După ce străbate Cappadocia apuseană, Alexandru traversează Munții Taurus și pătrunde în Cilicia.

Imperiul Persan și așezările importante

333 noiembrie. La porțile Siriei, la Issos, are loc bătălia care decide soarta Orientului Apropiat. Deși superioară numeric, armata regelui Darius III suferă o categorică înfrângere, familia și tabăra suveranului ahemenid căzând în mâinile învingătorului.

332. În vederea neutralizării bazelor flotei persane care opera în Mediterana, alimentând spiritul antimacedonean în sânul cetăților elene, Alexandru ia în stăpânire orașele feniciene, dintre care unele își deschid porțile (Arados, Biblos, Sidon), altele, precum Tirul, sunt cucerite la capătul unui dificil asediu. Regele macedonean respinge oferta de pace a lui Darius III, depășind astfel obiectivul pe care Filip II și Liga Elenică îl fixaseră campaniei antipersane - eliberarea orașelor grecești din Orientul Apropiat.

Imperiul cucerit de Alexandru cel Mare și orașele importante

332 noiembrie. După cucerirea cetății Gaza, satrapul Mazaces predă fără luptă întregul Egipt. Aici Alexandru este recunoscut ca urmașul legal al faraonilor.

331. Fondarea, la vărsarea brațului apusean al Nilului în Mediterană, a Alexandriei (primul dintre cele 70 de orașe întemeiate de marele cuceritor în campaniile sale), care va deveni cel mai important port și cea mai strălucită metropolă culturală a lumii elenistice.

Alexandru cel Mare fondând Alexandria - 

tablou de Placido Costanzi (1736-1737)

330. Traversând Susiana, Persia, Alexandru cucerește vechile capitale ale Imperiului Ahemenizilor - Persepolis, Pasargade și Ecbatana. Incendierea Persepolisului simbolizează sfârșitul expediției panelenice și răzbunarea umilințelor suferite de lumea greacă în timpul războaielor medice. O parte a contingentelor grecești sunt trimise în patrie.

330 iulie. Satrapul Bactriei, Bessos, îl ucide pe Darius III, luând titlul regal de Artaxerxe IV. În anul următor, din ordinul lui Alexandru, el este capturat și executat în Ecbatana.

Așezările grecești din Anatolia (cele scrise cu litere italice)

330. Prăbușirea Imperiului Ahemenid și dispariția ultimului său suveran inaugurează cea de-a treia etapă a anabazei, când Alexandru se proclamă oficial moștenitor al despoților persani și urmărește constituirea unui nou imperiu macedonean, bazat pe simbioza cu elementele autohtone învinse. Opoziția cercurilor conservatoare ale aristocrației macedonene față de noua orientare (Alexandru adoptă obiceiurile și fastul de la curte oriental), răbufnește în complotul lui Filotas, fiul lui Parmenion (330), și al lui Celistene (329), ambele reprimate cu brutalitate.

330 - 329. Campanii în strapiile orientale ale fostului Imperiu Persan - Media, Partia, Hircania, Drangiana, Bactriana, Sogdiana.

328. Lupte grele în Bactriana și Sogdiana împotriva populațiilor locale revoltate, conduse de nobilul perdan Spitamenes. Căsătoria lui Alexandru cu Roxana, fiica nobilului Oxyartes din Sogdiana. Introducerea ceremonialului oriental al proskynezei la curtea macedoneană.

Roxana (343-310 i.Hr.), soția lui Alexandru cel Mare

327 vara. Începutul expediției în India.

326 mai. Ultima sa bătălie, Alexandru cel Mare, zis și Alexandru Macedon, o dă pe fluviul Hydaspes, împotriva regelui indian Poros (Puru) din Punjab (NV Indiei). Ajunși la fluviul Hyphasis, soldații epuizați se revoltă, obligându-l să oprească înaintarea spre răsărit și să ordone întoarcerea.

325. Revenirea armatei în apus are loc pe trei drumuri: o parte, îmbarcată pe flota amiralului Nearhos, coboară Indusul și urmează apoi litoralul până la vărsarea Tigrului și Eufratului; altă grupare, condusă de Crateros, traversează Arahosia și Drangiana; cel de-al treilea contingent, în frunte cu Alexandru, străbate ținuturile aride ale Gedrosiei și Persidei, poposind, după grele privațiuni, la Susa.

324. Au loc, la Susa, în aceeași zi, 10.000 de căsătorii între soldați și ofițeri macedoneni cu femei persane, simbol al fuziunii celor două neamuri în cadrul noului imperiu. Alexandru însuși se căsătorește cu Stateira, una din fiicele lui Darius III. Ultimul an de domnie prefigurează dificultățile pe care le-ar fi întâmpinat în viitor: frământările satrapilor persani, nemulțumirile surde ale armatei macedonene, neliniștea cetăților din Grecia aflate în pragul revoltei.

Familia lui Darios în fața lui Alexandru, de Justus Sustermans, 

conservată în Biblioteca Muzeu Víctor Balaguer, Vilanova i la Geltrú

Povestea pe scurt:

Stateira I (a murit în jurul anului 332 î.Hr.) a fost soția lui Darius al III-lea din Persia, din dinastia Achaemenidă. Ea și-a însoțit soțul în timpul războiului. Din acest motiv a fost capturată de Alexandru cel Mare în orașul Issus, după bătălia de la Issus, din anul 333 î.Hr. Soțul ei și-a abandonat întreaga familie în locul în care a fugit de la Alexandru, inclusiv pe mama sa Sisygambis și fiicele sale Stateira II și Drypetis. Alexandru le-a tratat cu mare respect.

Stateira am murit dând naștere, în jurul anului 332 î.Hr. Unele zvonuri au speculat că tatăl copilului ar fi putut să nu fi fost Darius. Sora lui Sisygambis, mama lui Darius, a avut un respect și o prietenie sinceră cu Alexandru.

În 324 î.Hr., fiica ei, Stateira II, s-a căsătorit cu Alexandru, iar altă fiică, Drypetis, sa căsătorit cu unul din tovarășii lui de viață, Hephaestion. Când Alexandru a murit un an mai târziu, aceste femei regale persane i-au deplâns moartea, indicând mai degrabă relații personale, decât pur și simplu diplomatice. Ambele fete și familiile lor au fost asasinate de prima soție a lui Alexandru, Roxana, care a căutat să înlăture orice competiție și să se asigure că fiul ei va fi singurul succesor. După ce a auzit vestea despre moartea lui Alexandru, Sisygambis și-a luat rămas bun de la familia sa, s-a întors cu fața spre zid și s-a sinucis prin inaniție, nemaivrând să interacționeze cu nimeni și nici să mănânce nimic din acea zi, până a murit.

Stateira II - o altă soție a lui Alexandru cel Mare

323. La Babilon, oraș din care intenționa să facă noua sa capitală, Alexandru cel Mare se stinge pe neașteptate din viață, la vârsta de numai 33 de ani, fără a desemna un succesor. Puțin înainte de moarte începuse pregătirea unei expediții destinată cuceririi Peninsulei Arabia.  Alexandru nu a prevăzut moartea sa, el a murit în urma unui atac de friguri în vechiul palat al regelui Babilonului, Hamurabi. Unele voci însă, susțin că ar fi fost otrăvit.

Viața și personalitatea lui Alexandru devin, la scurt timp, o temă predilectă pentru retori și filosofi, iar expedițiile sale - subiect de legendă.

Luptele dintre diadohi și cristalizarea statelor elenistice după moartea lui Alexandru cel Mare

323. Moartea lui Alexandru cel Mare este urmată de aprige și îndelungate confruntări între generalii macedoneni, foștii tovarăși de arme ai marelui cuceritor (numiți și diadohi), soldate, la capătul a patru decenii, cu deplina destrămare a vastului imperiu și constituirea unor noi state, teritoriale. Este o epocă a ascensiunilor rapide și a prăbușirilor neașteptate, în care coalițiile se fac și se desfac cu ușurință, căsătoriile dinastice sunt imprevizibile, bătăliile pe uscat și mare, asediile, măcelurile și asasinatele se succed într-un ritm rapid, necunoscut până atunci. Adunarea armatei macedonene decide, la Babilon, desemnarea lui Filip III Arridaios, fratele vitreg, și a lui Alexandru IV, fiul lui Alexandru cel Mare, ca suverani sub regența lui Perdiccas, proclamat comandant suprem al armatei (chilliarh). Satrapiile sunt împărțite între cei mai influenți generali: Pamfilia, Licia, Frigia - revin ambițiosului Antigonos Monophthalmos, Frigia Helesponică - lui Leonnatos, Tracia și Ionia - lui Lisimah, Cappadocia și Paflagonia - intrepidului Eumene, Egipetul - înțeleptului Ptolemeu Lagos. Bătrânul Antipatros (cunoscut și ca Antipater sau Antipas) rămâne, în calitate de strateg al Europei, stăpânul Macedoniei și Greciei.

Antipater, chiar Antipas numit ( greaca veche Ἀντίπατρος , latinizat . Antipater ; * 398 î.Hr .. În Paliura , Macedonia, † 319 î.Hr. .. ), Fiul lui Iolaus; el a fost un general macedonean sub Filip al Macedoniei și Alexandru cel Mare . După moartea acestuia din urmă, a fost unul dintre cei mai importanți Diadochen (diadoh) . El este strămoșul celui de al doilea familii regale macedonene din dinastia antipatridă .

(Wikipedia.org)

323 - 322. Răscoala orașelor grecești, condusă de Atena, împotriva autorității macedonene (”războiul lamiac”) este înăbușită de Antipatros grație sprijinului primit de la Leonnatos și Crateros.

322 - 321. Contradicțiile dintre diadohi izbucnesc într-o revoltă deschisă a lui Antigonos, Antipatros și Ptolemeu împotriva lui Perdiccas (sprijinit de Eumene), care este ucis de propriile trupe la începutul campaniei pe care o pornește împotriva Egiptului. Ca urmare a acordului de la Triparadeisos, din N Siriei (321), Antipatros este desemnat regent al imperiului (epimeletes). 

319 - 316. Al doilea război al diadohilor. La moartea sa, Antipatros îl desemnează pe Polyperchon ca succesor în înalta funcție (319). Împotriva lui se coalizează Antigonos, Ptolemeu, Lisimah și Casandru (fiul lui Antipatros). Casandru își consolidează poziția în Macedonia; dornică să consolideze poziția nepotului ei - Alexandru IV, Olimpia este judecată de adunarea armatei macedonene, condamnată și ucisă (316). Eumene, aliatul lui Polyperchon în Asia,este înfrânt, făcut prizonier și executat de Antigonos (316), care-și extinde autoritatea eliminându-l pe Peithon, satrapul Mediei, și izgonindu-l pe Seleucos din Babilon.

315 - 311. Al treilea război al diadohilor. Devenit stăpân al satrapiilor asiatice, Antigonos se proclamă epimeletes și încearcă se reconstituie unitatea imperiului sub unitatea sa. El acordă autonomie cetăților grecești. Ptolemeu, Lisimah, Seleucos și Casandru se coalizează împotriva lui. Expediția împotriva Egiptului, inițiată de Antigonos și condusă de talentatul său fiu Demetrios, eșuează după înfrângerea de la Gaza (312).

Antigonus I Monophthalmus (greaca veche: Ἀντίγονος ὁ Μονόφθαλμος, 382 î.Hr. - 301 î.Hr.), fiul lui Filip de la Elimeia, a fost un nobil macedonean, general și satrap sub Alexandru cel Mare. În timpul vieții sale timpurii el a servit în armată sub conducerea lui Filip al II-lea și a fost o figură majoră în războaiele dintre Diadohi după moartea lui Alexandru, declarându-se rege în 306 î.Hr. și instituind Dinastia Antigonidă. (Wikipwedia.org)

311. Încheierea păcii pe baza statu-quo-ului. Antigonos rămâne stăpân al Asiei dintre Eufrat și Hellespont, Ptolemeu își consolidează autoritatea în Egipt și Cirenaica, Casandru este recunoscut suveran al Macedoniei și Greciei, Lisimah - în Tracia și Seleuconos - în Mesopotamia, își văd recunoscute stăpânirile.

310. Din ordinul lui Casandru sunt asasinați Roxana și Alexandru IV, fosta soție și fiul lui Alexandru cel Mare.

309. Încercarea lui Ptolemeu Lagos de a interveni în Pelopones declanșează riposta lui Antigonos.

307 - 304. Război purtat de Antigonos și Demetrios Poliorcetul împotriva lui Casandru - aliat cu Ptolemeu.

306. Victoria lui Demetrios Poliorcetul (Demetrios Poliorketes) asupra lui Ptolemeu la Salamina, din Cipru, în cea mai mare bătălie navală a epocii. Stăpân pe Cipru, Demetrios dobândește pentru aproape două decenii, grație flotei sale, supremația maritimă în Mediterana Orientală. La apogeul puterii, Antigonos adoptă titlul de rege, urmat de Ptolemeu, Seleucos, Lisimah, Casandru; vechile satrapii devin de facto regate independente.

Demetrios Poliorcetul (Poliorketes)

 bust din marmură al cărui original se află la Muzeul Național din Napoli

Notă:

Satrapia este o provincie a mezilor antici sau a persanilor din Imperiul Ahemenid, precum și a succesorilor lor, cum ar fi Imperiul sasanizilor și imperiile elenistice.

Satrap (persană: سا تراپ) era numele dat guvernatorilor acestor provincii, numite satrapii. Cuvântul satrap este, de asemenea, des utilizat în literatura modernă pentru a se referi la unii lideri ai lumii sau la guvernatorii care sunt puternic influențati de superputerile lumii sau hegemoniilor unde aceștia acționeză ca niște marionete ale acestora.(Wikipedia.org)

302 - 301. Al patrulea război al diadohilor, încare Antigonos înfruntă coaliția alcătuită din: Seleucos, Lisimah, Ptolemeu și Casandru.

301. Bătălia de la Ipsos (N Frigiei). Înfrânt, Antigonos moare la sfârșitul luptei, iar Demetrios Poliorcetul se refugiază în insulele din Mediterana. Ideea păstrării unității vechiului imperiu al lui Alexandru se prăbușește definitiv. Lisimah ocupă satrapiile din Asia Mică, iar Seleucos - Siria.

300 și 292. Conflicte între Lisimah și Dromichete, regele get din Câmpia Munteniei.
Războiul dintre cei doi a izbucnit, se pare, pe de o parte din cauza pretențiilor macedoneanului Lisimah de a-și întinde stăpânirea la nord de Dunăre, iar pe de altă parte, pentru că  Dromichete revendica cetățile de pe malul dobrogean, ele dominând câmpia munteană. Au fost mai multe lupte, toate nefericite pentru Lisimah. Într-una din ele, în 300 î.Hr. a căzut prizonier chiar tânărul Agatocles, fiul lui Lisimah. Regele s-a purtat însă bine cu el, ba chiar l-a trimis înapoi după ceva timp, încărcat cu daruri “în nădejdea de a căpăta prin omenia aceasta pământul ce i-l răpise Lisimah”, după cum spune Diodor din Sicilia. Regele macedonean avea alte planuri însă. După ce face cuceriri în Asia, el pornește cu o mare armată- istoricul grec Polyainos spune că 100.000, cifră exagerată probabil - în anul 292 î.Hr. împotriva lui Dromichete. Provizii nu iși luase presupunând că va găsi în noile teritorii cucerite. Armata macedoneană trece Dunărea ușor și înaintează. În drum însă găsesc doar pământ pârjolit de geti.

Lisimah - muzeul din Ephes

La invadatori se prezintă generalul Seleuthes, oferindu-și serviciile. Totul era însă doar o stratagemă. Seleuthes nu era un trădător. Îi va conduce pe macedoneni prin Bărăgan (câmpia munteană) unde aceștia vor începe să sufere în curând din cauza lipsei apei și a proviziilor. Lisimah e sfătuit să fugă, dar refuză. Într-un final, geții îi înconjoară și invadatorii devin prizonieri. Dromichete se va purta foarte bine cu intrușii.

Diodor din Sicilia ne spune că:

“Dromichaites, regele Tracilor, arătându-i lui Lysimachus în toate privinţele că îl preţuieşte şi îl iubeşte, ba numindu-l şi tată, l-a dus împreună cu copiii în oraşul care se numea Helis (probabil prin estul Câmpiei Române). Că după distrugerea forţelor lui Lysimachus, Tracii, adunându-se în fugă la un loc strigau să fie adus în mijlocul lor regele prins, ca să-l înveţe minte, fiindcă ar trebui ca mulţimea, care a participat la primejdii, să aibă oarecari drepturi şi asupra prinşilor, dar Dromichaites, opunându-se pedepsirii regelui, le arătă soldaţilor că era în interesul lor să-l cruţe pe (acel) om. Căci eliminându-l pe el, alţi regi aveau să pună mâna pe statul său, poate încă şi mai de temut decât cel de dinainte; pe când dacă el scapă, ei vor obţine recunoştinţa pe care cel cruţat le-o datorează Tracilor, şi vor lua înapoi fără nici un pericol cetăţile care mai înainte erau ale Tracilor. Şi convingând mulţimea, Dromichaites îi căută printre cei prinşi pe prietenii lui Lysimachus şi pe cei care se ocupau cu slujirea lui şi-i duse la regele prins. După acestea, săvârşind împreună cu ei o jertfă, îi luă la ospăţ pe Lysimachus cu prietenii săi şi cu cei mai de seamă dintre Traci. Pregăti două locuri de ospătare, aşternând pentru cei din jurul lui Lysimachus un aşternut regesc din cele capturate, iar sieşi şi prietenilor lui o saltea obişnuită de paie. Tot astfel, fură gătite două mâncări, pentru aceia o mulţime de felurite bucate aşezate pe o masă de argint, iar Tracilor legume şi carne foarte simplu gătită, pe o tavă obişnuită de lemn aşezată pe masă în faţa lor. La sfârşit, lor le puse vinul în potire de argint şi de aur, iar celor care erau cu el în potire de corn şi de lemn, cum aveau Geţii obiceiul. Iar la sfârşitul mesei, umplându-şi cel mai mare dintre cornuri şi numindu-l pe Lysimachus ‘tată’, îl întrebă care ospăţ i se pare lui că fusese mai regesc, cel macedonean ori cel trac. Iar Lysimachus, răspunzând că cel macedonean, zise: “Atunci de ce ai părăsit astfel de obiceiuri şi traiul strălucit, ba şi o slăvită domnie, dorindu-ţi să ajungi la oameni barbari, care trăiesc o viaţă de fiară, şi într-o ţară cu ierni grele, ce duce lipsă de cele de zi cu zi şi te-ai străduit prosteşte să-ţi duci forţele în astfel de locuri în care e învederat că o putere străină nu are cum să supravieţuiască?”Iar la acestea răspunse din nou Lysimachus că din cauză că n-a ştiut cele legate de această expediţie, dar că pe viitor se va dovedi un aliat fidel şi va răsplăti mărinimia, ca să nu rămână în urma celor ce i-au făcut bine. Încuviinţându-l cu dragă inimă, Dromichaites luă înapoi ţinuturile cucerite de cei care erau cu Lysimachus şi, încoronându-l cu diademă, îl lăsă să plece.”

Înțelepciunea cu care Dromichete a rezolvat conflictul cu Lisimah a avut un mare răsunet în lumea antică. Numeroși istorici greci au consemnat-o. Frumoasei epoci a lui Dromichete îi va urma însă o epocă de scădere și tulburare. În spațiul carpato-danubiano-pontic se vor instala celții iar până la Burebista nu vom mai avea o personalitate atât de importantă precum cea a lui Dromichete.

Sursa: http://www.istorie-pe-scurt.ro/

298. Moartea lui Casandru declanșează în Macedonia un război civil, din care Demetrios Poliorcetul (Poliorketes) iese învingător în 294.

288. Încercarea lui Demetrios de a redobândi posesiunile din Asia, pierdute în urma bătăliei de la Ipsos, duce la constituirea unei coaliții între Lisimah, Ptolemeu și Pirus, regele Epirului. Demetrios este izgonit din Macedonia, iar Lisimah ocupă și tronul macedonean.

283. Moartea lui Ptolemeu I Soter, suveranul Egiptului.

281 februarie. Bătălia de la Kurupedion (în Lidia, în apropiere de Magnesia pe Sipylos), Lisimah este înfrânt și ucis de către Seleucos.

280. Moare asasinat unul dintre diadohi, Seleucos. Pe teritoriul fostului imperiu al lui Alexandru cel Mare s-au cristalizat trei state: Regatul Seleucid în Orientul Apropiat și Mijlociu, Regatul Lagid în Egipt, Macedonia în Peninsula Balcanică. Scena politică este ocupată de epigoni (”descendenți”), reprezentanții dinastiilor întemeiate acum.

Seleucos Nicatores

Completare:

Bustul lui Alexandru cel Mare făcut de către sculptorul atenian Leochares, 330 î.Hr., Muzeul Acropole, Atena. 

Până la Constantin cel Mare (Constantin Paleologu), religia creștină nu a existat. Era doar o sectă ce ajunsese să propovăduiască și la Roma, acolo unde oricine era lăsat să se manifeste și să-și expună ideile din cauza toleranței prea mari a romanilor, care se ghidau după ideea: trăiește și lasă-l și pe altul să trăiască. Din cauză că erau buni cu sclavii și animalele și în general blajini, lăsându-se omorîți de tot felul de ”înfierbîntați” fără să opună rezistență, creștinii au început să aibă tot mai mulți adepți în rîndul celor săraci. Și așa, cu timpul, numărul lor a crescut tot mai mult la Roma, deși romanii nu renunțaseră încă la zeii lor, însă erau indiferenți față de teoriile sectei creștinilor și ale altor grupări religioase. Până la Constantin cel Mare, creștinii erau omorîți, de cele mai multe ori din amuzament, așa că e exclus să fi avut o bază teoretică și mai ales o colecție de scrieri religioase. Le-ar fi fost distruse oricum. Ei predicau prin viu grai și atît.

Iisus este acum recunoscut de istorici ca fiind palestinian, fiind în realitate născut în Galileea. De greci, palestinienii erau legați încă de pe vremea cînd Palestina a fost cucerită de Alexandru Macedon, fără lupte, în anul 332 î.e.n. (332 BC). După moartea lui Alexandru și împărțirea imperiului între generalii săi, Palestina este inclusă în hotarele Egiptului ptolemeic. La Alexandria, în acest timp, se constituie o importantă comunitate evreiască; aici sunt traduse în limba greacă, în jurul anului 200, cea mai mare parte a scrierilor Vechiului Testament. Dar de aici și pînă la elaborarea Bibliei în forma actuală e cale lungă și au avut loc multe dispute, inclusiv pentru interzicerea cultului lui Iahve impus de Moise și de scrierile Vechiului Testament. Biblia originală a fost scrisă în limba greacă. Nicio Biblie nu a fost scrisă în ebraică sau aramaică. Evreii au tradus primele 5 capitole din Tora, din ebraică în greacă, la rugămintea grecilor și fac parte din Vechiul Testament (așa-numita Septuaginta). Interpretările textelor prin asociere cu semnificația cuvintelor în limba ebraică, în restul Bibliei în afară de câteva capitole din Vechiul Testament, nu face decît să ne deruteze. Iată că și Wulfila a tradus Biblia din limba greacă în limba gotă în anul 341, deci nu din ebraică.

Episcopul arian got Wulfila (c. 310-383) începe să predice în rândul goților de la Nordul Dunării, apoi traduce Biblia din greacă în limba gotă (a fost creatorul alfabetului gotic). După Wulfila, creștinismul, sub forma sa ariană, începe să se răspândească la popoarele germanice de la hotarele Imperiului Roman. Vizigoții adoptă arianismul după așezarea lor pe teritoriul imperiului (382/395), vandalii în timpul șederii în Spania (409/429), burgunzii după 413, iar ostrogoții între 456/472. După condamnarea definitivă a arianismului ca erezie în 381, de către împăratul Theodosius I, religia îmbrățișată de triburile germanice constituie încă o sursă a antagonismului dintre acestea și autoritățile romane.

Ce surse de inspirație au avut cînd au elaborat Biblia greacă nu se știe exact, din moment ce a fost incendiată Marea bibliotecă din Alexandria, care a ars aproape în întregime. Înainte a existat Biblia romană, care a fost retrasă la porunca împăratului Constantin Paleologu (Dumnezeu știe de ce i-au zis cel Mare) și care a trimis ostașii să scotocească în tot imperiul pentru a aduna și a arde acele biblii și, ulterior, tot la porunca lui a fost răspîndită biblia concepută de acel colectiv de scribi greci în colaborare cu evreii. Asta s-a întîmplat în perioada cînd Imperiul Roman de Apus decăzuse atît de mult încât li se ardeau templele și școlile, profesorii erau lăsați să moară de foame, li se stricau străzile frumos pavate, palatele erau jefuite și arse, patricienii bogați erau alungați din vilele lor, Roma era sub ocupația unor hoarde de migratori pletoși, murdari și foarte agresivi, comerțul încetase de tot, vechile porturi se ruinau și toată Europa ajunsese într-o barbarie. În răsărit Constantinopolul a continuat, încă timp de 1000 de ani, să fie capitala unui imperiu, dar imperiul acesta nu mai putea fi socotit european, toate interesele lui legându-l de răsărit. În acest context s-a dorit a se șterge orice urmă romană, s-a renunțat inclusiv la alfabetul roman, limba greacă a luat tot mai mult locul limbii latine, legile romane erau acum scrise cu caractere grecești și aplicate de magistrații greci. Prin urmare s-a ajuns și la înlocuirea bibliilor romane cu altele, grecești. De aceea în toată Biblia sunt amintiți frecvent iudeii și grecii (elinii), plus că în Macabei (cele 3 capitole) este redată istoria din timpul lui Alexandru Macedon și a urmașilor săi. Și să nu uităm că Alexandru Macedon a fost fiul pământean al Olimpiei și al unicului zeu cunoscut în viață, care a mai luat contact cu pămîntenii și care a trăit pe Muntele Olimp (legendă sau adevăr?!?), numit Zeus. Toate au o legătură! Pentru că din grabă, Alexandru a rostit un ordin în limba valahilor și toată lumea și-a dat seama de adevărata lui origine. Iar apoi s-a aflat că mama lui - Olimpia, era fiica marelui rege al getilor. Unii istorici susțin însă că era din Epir.

Alexandru cel Mare (Makedon) - Muzeul Arheologic, anul 300 AD

Sunt multe indicii că povestea lui Iisus Hristos (Jesus Christus) din Biblie, este inspirată din viața împăratului Alexandru Macedon, având în vedere că primii creștini recunoscuți (până atunci erau prigoniți și pedepsiți) au fost elenii și tot ei au scris Noul Testament.  Personajul Iisus ar putea fi inventat, Noul Testament o ficțiune, dar având la bază un personaj real și fapte reale: Alexandru Macedon, fiul lui Zeus, și scurta lor existență pe pământ (fiu și tată), printre oameni.

Există mai multe coincidențe:

1. Alexandru a murit în Asia Mică, în orașul Iisus (Issus), având vârsta de 33 de ani, în urma bătăliei din anul 323 î.Hr. Și Iisus din Biblie a murit tot la vârsta de 33 de ani.
2. S-a luptat cu persanii, iar după decesul lui, toate femeile persane din anturajul lui l-au plâns și au suferit, iar soacra sa chiar s-a sinucis, după cum am arătat mai sus (s-a așezat cu fața la perete și a refuzat să mai vadă pe cineva și să mai mănânce, sinucigându-se prin inaniție). În mod similar, Iisus a fost jelit de femeile din anturajul lui, ele fiind și cele care i-au descoperit mormântul gol.
3. Alexandru cel Mare era macedon, de aceea i se mai spunea și Alexandru Macedon, deci era macedon, dar nu 100%. Alexandru cel Mare nu s-a declarat niciodată vlah, dar o dată a scăpat o comandă în limba vlahilor în fața oștirii sale și atunci toți oștenii și-au dat seama de originea lui. De fapt mama lui - Olimpia, era de origine getă.

Geții - un popor străvechi de origine tracică, care locuia în zona Dunării inferioare și câmpiile din apropiere.
Apărând pentru prima dată în secolul al VI-lea î.Hr., geții au fost supuși influenței scitice și au fost cunoscuți ca arcași călăreți și adepți ai zeității Zalmoxis. Deși fiica regelui lor a devenit soția lui Filip al II-lea al Macedoniei în 342 î.Hr., macedonenii, sub fiul lui Filip al II-lea - Alexandru, au trecut Dunărea și au ars capitala getică șapte ani mai târziu. Tehnologia getică a fost influențată de cea a celților invadatori din secolele IV și III î.Hr. Sub Burebistas (sec. I î.Hr.), geții și dacii din apropiere au format un stat puternic, dar de scurtă durată. La mijlocul secolului următor, când romanii au câștigat controlul asupra regiunii Dunării de jos, mii de geți au fost strămutați și, nu după mult timp, referințele la geți au dispărut din istorie. Scriitorii de mai târziu au dat în mod greșit numele geților ca fiind acela de goți.

Ce e interesant aici?!? Păi este... Rezultă că mama lui Alexandru Macedon, zis și cel Mare, era getă, deci Alexandru era 50% get, de aceea cunoștea și limba vlahilor.

4. Este posibil ca ei să-l fi adorat atât de mult pe Alexandru, ale cărui fapte au rămas legendare și a cărui viață a constituit temă de dezbatere până în ziua de astăzi, încât să-l fi considerat fiul lui Dumnezeu sau chiar Dumnezeu. 
5. Prima Biblie scrisă descoperită, ce conținea doar o parte din Vechiul Testament, a fost scrisă în limba persană.
6. Biblia - Noul Testament, a fost scrisă în Alexandria, oraș fondat de Alexandru Macedon, în cadrul unei Academii de studii religioase, de către un colectiv de teologi din care făceau parte evrei și eleni (greci). Dorința a fost a Împăratului bizantin Constantin cel Mare (Constantin Paleologu), mai exact, a mamei lui, Elena, o mare creștină.
7. Legendele spun că Olimpia, mama lui Alexandru cel Mare, a fost cucerită de Zeus și din acea relație a rezultat Alexandru, cel care era extrem de inteligent încă de mic. El se pricepea la multe lucruri fără să-l învețe nimeni și era deosebit de ingenios. Pe vremea aceea, legendele spun că oamenii încă mai aveau contact cu ființe ce păreau venite din alte lumi, pe care îi numeau zei, iar Zeus, tată lui Alexandru, a fost unul dintre aceștia și ultimul care a mai rămas printre pământeni o vreme.
8. Să nu uităm că macedo-românii (makidonii) sunt aromâni sau vlahi, deci își au rădăcinile în daci, iar Imperiul Bizantin a fost al vlahilor (sau aromânilor) și se mai numea și România (Romagna). Turcii o numeau Rumelia.
9. Este posibil ca musulmanii să-i fi pronunțat numele Allah în loc de Alexandru? E posibil! Alexandru cel Mare a știut să taie nodul faraonilor și drept urmare a fost recunoscut ca urmaș de drept divin al faraonilor din Egipt, fiindu-i predat Egiptul fără luptă și, ulterior, prin cuceririle făcute, a fost recunoscut ca stăpân al Asiei Mici (Asia Minor).
10. Pildele lui Iisus din Biblie sunt inspirate din faptele lui Alexandru cel Mare și legende nescrise.  De exemplu, e scris în Noul Testament că Iisus a spus: ”dacă-ți cere unul cămașa de pe tine, dă-i și haina, și dacă-ți dă unul o palmă, întoarce-i și celălalt obraz”. Eu aici văd o analogie cu Alexandru: atunci când hoții i-au furat calul, pe Bucefal, el a trimis iscoade să-i găsească și să-i oblige să-l aducă înapoi, iar hoții, speriați de perspectiva unei aspre pedepse, au rămas foarte mirați când Alexandru, în loc să-i mustre, le-a dat bani și le-a mulțumit.
11. În momentul când a murit, Alexandru plănuia să cucerească Peninsula Arabă, ceea ce nu s-a mai întâmplat pentru că între timp a murit. Și Iisus plănuia să meargă la arabi, dar nu a mai ajuns pentru că a fost răstignit.
12. Alexandru cel Mare nu se despărțea de calul lui, Bucefal, care în Biblie a devenit asinul lui Iisus.
13. Așa cum Alexandru Macedon și prietenul lui, Hephaestion, erau nedespărțiți, tot așa, și Iisus umbla peste tot însoțit de Petru.
... 

Se mai pot găsi și alte analogii.

Zeus și Alexandru au fost asimilați, în mitologie, cu Apollo și Mythra.Poporul lui Zeus, cel care a trăit în Muntele Olymp, nu au fost altul decât cel valah. Valahii sunt cei care au viețui mulți ani în munți și au trăit din transhumanță, mai ales macedo-valahii, considerați a fi și ei daci la origine. Documentarul de față este orientat mai mult spre legendele legate de Alexandru cel Mare (Alexander The Great sau Alexandru Makidon/Macedon).

Olympia - locul oracolului, reconstruit

Vedere a lui Altis de Olympia, restaurată. Sursa: Wilhelm Lübke, Max Semrau: Etajul istoriei artei. Paul Neff Verlag, Esslingen, ediția a 14-a 1908.

Macedonian Gold Stater, 359-336 î.Hr. O: Apollo, R: Charioteer. 

(Colecția numismatică Alpha Bank, Kerkyra, Corfu); în mitologie, Apolo este considerat fiul lui Zeus, așa cum era considerat Alexandru cel Mare (în fapt este unul și același).

Alexandru cel Mare (Makedon) reprezentat ca zeul Helios (Capitolini)

Imperiul Bizantin - continuatorul Imperiului Roman

Colonii grecești în perioada antică

Statuia colosală a Împăratului bizantin Constantin cel Mare 

(capul rămas- Muzeul Capitoliului)

Împăratul bizantin Constantin cel Mare, din motive politice și personale, a acordat Bisericii recunoaștere oficială. Devenit singurul stăpân al Romei, i-a autorizat prin Edictul de la Milano (313) pe creștini să-și practice cultul în tot imperiul și le-a restituit bunurile confiscate până atunci.

Deși nu a fost botezat (va fi botezat înainte de a muri, conform obiceiului epocii), Constantin se va considera însărcinat de Dumnezeu cu misiunea de căpetenie a poporului creștin și va interveni direct în viața Bisericii. 

În anul 314 (Conciliul de la Arles), a luat atitudine în schisma donatiștilor, care refuzau să-i recunoască pe creștinii trădători ai Bisericii în timpul persecuțiilor (schisma durează totuși un secol și, ca urmare, vandalii distrug bisericile din Africa). În anul 321, a poruncit ca ziua Învierii lui Iisus Hristos, duminica, să fie zi de odihnă.

În anul 325, a convocat adunarea episcopilor în cadrul Sinodului de la Niceea, lângă actualul Istanbul, pentru a condamna erezia preotului Arie (cel ce crease cultul creștin arian), care contesta divinitatea lui Iisus Hristos. Cu această ocazie, a fost redactat un jurământ de credință, Simbolul de la Niceea, care se află la baza actualului Crez. Constantin a jucat un rol decisiv în construirea a numeroase bazilici și biserici în marile cetăți ale imperiului și în locurile sfinte din Palestina.

Grigore din Nissa (332 - 394), Evagrie Ponticul (345 - 399), Ioan Hrisostomul (”Gură de Aur”, cca 344 - 398 / 407), iar în lumea romană Ioan Cassian (cca 365 - 435), Augustin, Ieronim (cca 347 - 419, cel care a tradus Biblia în latină), Ambrozie de Milano, Martin de Tours (316 - 397) și mulți alții au fost mari literați și teologi care au pus bazele unei întregi culturi religioase organizate în jurul credinței și a vieții spirituale, o cultură care îmbrățișa viața în toate aspectele sale.

Harta la anul 1020, înainte de marea schismă care a împărțit creștinii în două

Pe această temă mai puteți citi și: 

LUMEA ELENISTICĂ - MACEDONIA

Creștinism - RELIGIILE GRECO-ROMANE ȘI ÎNCEPUTUL CIVILIZAȚIEI ÎN EUROPA

Sursa acestei serii de articole pe teme istorice: "O ISTORIE A LUMII ANTICE" - compendiu; ”Originile creștinismului” - Julien Reis; Internet (poze, hărţi); traduceri din istoria universală.

Completarea îmi aparține în totalitate și reprezintă ipoteze și concluzii personale.

Max's concept.

© Copyright 2019 MAX'S CONCEPT