02 aprilie 2018

POPOARELE EUROPENE - GERMANII PÂNĂ ÎN SEC. 1 î.e.n.


milen. 1 î.e.n. Procesul de cristalizare, pe un vast areal al Europei septentrionale, a triburilor germanice, ca şi mobilurile migraţiilor lor au rămas până astăzi probleme insuficient elucidate. Denumirea de germani, dată iniţial de celţi unui trib din stânga Rinului (după toate probabilităţile negermanic), s-a extins ca nume generic pentru toate populaţiile indo-europene, vorbind o limbă comună, din Europa centrală. Romanii fac distincţia dintre celţi şi germani târziu, abia în sec. 1 î.e.n., cel mai vechi izvor antic în care se menţionează numele acestora din urmă fiind opera lui Poseidonios din Apameia (c. 80 î.e.n.); primele informaţii mai concrete le oferă Caesar, în monogrofia sa De bello Galico
Numele de Germania apăruse însă încă din sec. 4 î.e.n., în opera lui Pytheas din Massalia.

sec. 7 - 6 î.e.n. Geneza, în Peninsula Iutlanda, pe cursul inferior şi mijlociu al Elbei, a culturii Jastorf, aparţinând primei epoci a fierului (Hallstatt). Este cea mai veche cultură materială care poate fi legată indubitabil de existenţa triburilor germanice. Din această regiune triburile germanice încep deplasarea lor lentă spre N (populând Peninsula Scandinavă), spre SE şi SV. După ce în sec. 9 - 8 î.e.n. începe pătrunderea primelor obiecte de fier, în sec. 8 - 6 î.e.n. îşi fac apariţia săbiile lungi, suliţele şi securile de luptă din acelaşi metal, apoi asistăm la difuzarea metalurgiei fierului bazată pe zăcămintele locale.


Peninsula Iutlanda (râul Elba în partea de jos)

sec. 5 î.e.n. Deplasarea triburilor germanice în direcţia Harz şi Saale. Contacte directe cu celţii şi cu elementele civilizaţiei La Tene (proprie celei de-a doua epoci a fierului) care se constituie acum în spaţiul de la N de Alpi. Răspândirea elementelor civilizaţiei La Tene, ca şi a unor importuri şi influenţe culturale provenind din lumea mediteraneană, în spaţiul locuit de triburile germanice contribuie la accelerarea dezvoltării social- economice a acestora. Este posibil ca deplasările triburilor germanice să reprezinte una dintre cauzele marii migraţii celtice.



  Migraţia triburilor germanice (goţii)

sec. 3 î.e.n. Înaintarea lentă a neamurilor germanice, care iau în stăpânire ţinuturile Hessen, Pfalz şi ale râului Main.

c. 200 î.e.n. În regiunea Dunării de Jos îşi face apariţia primul neam germanic care coboară de la Baltică (din ţinuturile Olderului inferior) spre Marea Neagră; bastarnii se stabilesc între Munţii Carpaţi şi Nistru, participând, alături de costoboci şi carpi, la frecvente incursiuni în S Dunării. În 179 î.e.n. ei străbat Tracia, chemaţi, în calitate de mercenari, de regii Macedoniei elenistice, care-i folosesc în luptele împotriva dardanilor. În aceeaşi epocă apar în spaţiul nord-pontic şi scirii, originari din ţinuturile Vistulei.

c. 1 î.e.n. Populaţiile germanice ating în expansiunea lor Rinul şi Dunărea, care rămân, pentru următoarele 5 secole, hotarele lor apusean şi, respectiv, meridional. Devenind astfel vecine ale Imperiului Roman, triburile germanice stabilesc legături complexe cu civilizaţia mediteraneană, cu consecinţe directe asupra ritmului de dezvoltare social-economică, politică şi culturală. Izvoarele scrise şi sursele arheologice oferă imaginea unui impresionant mozaic de triburi, având ca principală îndeletnicire agricultura (sedentară sau semi-itinerantă) şi creşterea vitelor (în anumite zone, predominantă); meşteşugurile şi comerţul sunt în plină afirmare.

Triburi germanice 

Angrenaţi în frecvente conflicte teritoriale, germanicii se află pe treapta destrămării societăţii gentilice; adunarea oamenilor liberi - puterea supremă în comunitate - decide în problema păcii sau războiului, este autoritatea supremă judecătorească; principele sau regele este totodată sacerdotul principal. Luptătorii cu lance şi scut pornesc adesea la luptă goi, mizând pe violenţa şocului primului asalt. Condiţia femeii, mai liberă, este sensibil diferită faţă de societăţile mediteraneene. Aşezările depăşesc faza protourbană. În panteonul politeist germanic se disting două straturi cronologice de divinităţi; unul mai vechi - al zeilor Vani, altul mai recent al celor Aseni, cărora le aparţin şi divinităţile supreme Odin (Wotan), Thor (Donar) şi Tyo (Ziu).

În sec. 3 - 2 î.e.n lumea germanică cunoaşte trei mari arii (împărţire care rămâne şi astăzi contestată): o zonă nordică - cuprinzând Scandinavia, populată de strămoşii popoarelor scandinave de astăzi, o regiune răsăriteană - între Iutlanda şi Delta Vistulei, având ca principali reprezentanţi pe goţi (această ramură est-germanică dispare complet din istorie la începutul evului mediu) şi o arie apuseană - la E de Rinul Mijlociu şi Inferior, cea mai bine cunoscută, în care se va naşte germana actuală. Pulsaţiile succesive din spaţiul germanic, ce au determinat migraţiile atât de complexe ale acestor triburi, rămân până astăzi obscure şi greu de explicat, chiar dacă factori climatici, demografici, economici sau de ordin religios au fost frecvent invocaţi.


Teritoriul triburilor germanice

sec. 2 (a doua jumătate). Triburile cimbrilor şi teutonilor, care populau NV Peninsulei Iutlanda şi gurile Elbei, încep migraţia lor spre S, atingând regiunea Alpilor. Ele sunt primele seminţii germanice importante care-şi fac apariţia în zona sud-europeană, intrând în conflict deschis cu Roma; prima ciocnire dintre lumea germanică şi cea romană inaugurează un conflict care va dura peste o jumătate de mileniu.

113 î.e.n. După ce se ciocnesc de tribul celtic al boiilor, cimbrii şi teutonii pătrund în Noricum (Austria) şi zdrobesc, în bătălia de la Noreia, armata romană condusă de Cn. Papirius Carbo.


Bătălia contra cimbrilor şi teutonilor

109 î.e.n. cimbrii şi teutonii invadează Gallia şi îl înfrâng pe consulul M. Iunius Silanus.

107 î.e.n. Tribul germanic al tigurinilor învinge la Agen (Gallia) pe consulul L. Cassius Longinus. Doi ani mai târziu, cimbrii şi teutonii obţin noi victorii răsunătoare asupra forţelor romane din S Galliei, pe Rhone şi la Arausio. În timp ce triburile cimbrilor pătrund în Spania, teutonii pustiesc în continuare Gallia.

102 î.e.n. Reveniţi în Gallia, cimbrii decid, împreună cu teutonii, invadarea Italiei. Cimbrii şi tigurinii pătrund în Noricum, în timp ce teutonii şi ambronii urmau să traverseze S Galliei. În bătălia de la Aquae Sextiae (= Aix-en-Provence), Caius Marius îi înfrânge zdrobitor pe teutoni, care dispar din istorie.

101 î.e.n. Bătălia de la Vercellae (= Vercelli). Armatele reunite ale consulilor C. Marius şi Q. Lutatius Catulus nimicesc forţele cimbrilor pătrunse în N Peninsulei Italice. Invazia germanică este respinsă.

88 î.e.n. Bastarnii sunt menţionaţi în calitate de aliaţi ai lui Mitradate VI, regele Pontului, în timpul primului război împotriva Romei (89 - 84 î.e.n.); supuşi temporar de Burebista, ei sunt înfrânţi de generalul roman M. Licinius Crassus în timpul campaniilor sale din Dobrogea (29 / 28 î.e.n.).

c. 71 î.e.n. Ariovist, principe al suebilor de la răsărit de Rin, dă curs unei solicitări de ajutor a celţilor sequani aflaţi în conflict cu heduii şi trece cu c. 15.000 de oameni în Gallia. Victorios, el se stabileşte în ţinuturile sequanilor (Actuala Alsacie) şi îşi extinde treptat teritoriile stăpânite (victoria de la Magetobriga - 61 î.e.n.), numărul germanicilor stabiliţi aici ridicându-se curând la 120.000.
În 58 î.e.n. cererile de ajutor ale celţilor, tot mai ameninţaţi de tendinţele expansioniste ale lui Ariovist, îi oferă lui Caesar prilejul de a interveni în Gallia; înfrânt în vecinătatea Rinului, Ariovist este silit să se refugieze în Germania; prima tentativă germanică de stabilire în Gallia ia sfârşit printr-un eşec.

57 î.e.n. Caesar încheie redactarea celor 7 cărţi ale lucrării sale De bello Gallico, care include preţioase informaţii şi asupra lumii germanice.


Julius Caesar goes dutch (in Holland)

Goții - cel mai mare dintre triburile germane
Jornandes, în istoria gotică a lui, Getica, afirmă că goții provin de la Scandza, acel loc descris de Ptolemeu ca fiind în formă de frunze de ienupăr cu "laturi înfiptetoare care se înclină până la un punct". 

Jornandes a adăugat mai multe detalii:
"Acesta se află în fața râului Vistula, care se ridică în Munții Sarmați și străbate o gură triplă în oceanul nordic, în fața Scandzei care separă Germania și Scythia. Aici se mai spune că multe insule mici sunt împrăștiate. Dacă lupii trec pe aceste insule atunci când marea este înghețată, din cauza frigului mare, se spune că își pierd vederea. Astfel, pământul nu este doar inospitalier față de oameni, ci chiar crud până şi pentru fiarele sălbatice ".




Harta de mai sus identifică punctul de origine gotic ca fiind Gotland, o insulă la est de Suedia. De asemenea, marchează secvența gotică de migrație în Suedia, Polonia de est și apoi în Scythia.

Din nou l-am lăsat pe Jornandes care explică:


"Acum, de pe această insulă din Scandza, dintr-un stup de rase sau dintr-un uter de națiuni, se spune că goții au ieșit mult timp în urmă sub împăratul lor, Berig după nume. De îndată ce au debarcat de pe navele lor și au pus piciorul pe pământ, ei i-au dat imediat numele. Și chiar și astăzi se spune că se numește Gothiscandza. Curând, ei s-au mutat de aici în locuințele din Ulmerugi, care locuiau apoi pe malul oceanului unde au așezat tabăra, s-au alăturat bătăliei cu ei și i-au alungat de la casele lor. Apoi ei și-au supus vecinii, vandalii, și astfel au adăugat victoriile lor. Dar când numărul poporului a crescut foarte mult, iar Filimer, fiul lui Gadaric, a domnit ca rege - aproximativ al cincilea, de la Berig - a decis că armata goților cu familiile lor ar trebui să se mute din această regiune. În căutarea unor case potrivite și a unor locuri plăcute, au ajuns în țara Scythia, numită Oium în acea limbă. Aici au fost încântați de marea bogăție a țării și se spune că atunci când a fost adusă jumătate din armată, podul peste care au trecut râul a căzut într-o ruină totală și nimeni nu a mai putut să treacă apoi încoace."


Goţii (goths) - unul din triburile germanice

Istoricii au identificat Gothiscandza în nordul Poloniei. Observați asemănarea dintre cuvintele Gothiscandza și Gdansk, orașul portuar al Poloniei moderne.

Când a fost această migrare? Datele extinse sugerează că goţii au trecut Marea Baltică în jurul anului 300 î.Hr., locuind pe teritoriul polonez în secolul I d.Hr., iar apoi în Scythia în secolul al II-lea d.Hr.
Goții și-au menținut numele de sub-trib din vremea lor în Suedia: ostrogoţii fiind tribul vestic și vizigoții estic. După migrație, ostrogoţii au ocupat zona de la nord de Marea Neagră, în timp ce vizigoții au ocupat zona Balcanilor (Dacia).
În ceea ce privește istoria romană, am auzit mai întâi despre goți când Maximinus a devenit împărat. El a fost un trac cu strămoși gotici - tată un goth numit Micca și mamă o membră a tribului Alanilor numită Abeba. Apoi vom auzi despre ei atunci când ambuscadează și îl înfrâng pe Decius în anul 251 d.Hr. la Abrittus.

Tacitus a scris un tratat despre poporul german intitulat Germania, care, în ciuda prejudecăților sale, oferă informații utile despre germani, inclusiv despre goți.

Citatele sunt redate mai jos:

Oamenii din Germania mi se par indigeni și fără interferențe cu străinii, fie ca şi coloniști, fie ca vizitatori ocazionali. Pentru că emigranții din vechime au efectuat expedițiile nu pe pământ, ci pe apă; și pentru că imensul și, dacă eu pot să spun așa, ostilul ocean, este rar navigat de nave din lumea noastră. Apoi, în afară de pericolul unei mari și necunoscute mări, cine ar renunța la Asia, Africa sau Italia, pentru Germania, un teren neprielnic pe toată suprafața sa, riguros în climatul său, fără a da vreo bucurie fiecărui om privitor și cultivator, cu excepția unuia nativ?

Sunt de acord cu cei care consideră că germanii nu au avut niciodată o relație de căsătorie cu alte națiuni; ci au vrut să fie o rasă pură, neamestecată, cu un caracter distinct. Prin urmare, pot fi asemănaţi cu o mare familie, deși sunt într-un numărul atât de mare în întregul lor: ochii mici și albastri; păr roșu; corpuri mari, puternice capabile de eforturi mari, dornici de muncă  şi capabili să suporte cel puțin setea și căldura. Sunt obișnuiți să îndure, datorită climatului și solului lor, frigul şi foamea.

Terenul, deși variat într-o măsură considerabilă în aspectul său, este totuși în general cu alunecări de păduri sau deformat de mlaștini: zăpadă multă, mult mai sumbră pe latura Norieum și Pannonia. Terenul este productiv în ceea ce priveşte cerealele, dar neprielnic pomilor fructiferi. Ţinutul lor abundă în turme și cirezi, dar, în general, acestea sunt de rasă mică.

Chiar nici fierul nu este abundent la ei, așa cum se poate deduce din natura armelor lor. Săbiile sau lănciile largi sunt rareori folosite; dar poartă, în general, o suliță, care are o lamă de fier, scurtă și îngustă, dar atât de ascuțită și ușor de manevrat, încât, ori de câte ori este nevoie, îl folosesc fie în lupte strânse, corp-la-corp fie la distanţă. Această suliță și un scut sunt toate armele cavaleriei. La picior au, în plus, arme cu aruncătoare (săgeţi în special), mai multe pentru fiecare bărbat, pe care le aruncă la o distanță imensă. Ei sunt fie goi, fie ușor acoperiţi cu o mantie mică; și nu sunt mândri cu echipamentul: scuturile lor sunt doar ornamentate cu cele mai alese culori. Caii lor nu sunt nici remarcabili de frumoşi, nici foarte rapizi, nici nu sunt prea dresaţi. Cavalerii fie poartă un scut înainte, fie se grupează ca o roată toţi odată spre dreapta, într-un corp atât de compact, încât nimeni nu este lăsat în spatele rândului. Principala lor forță, în ansamblu, constă în infanteria lor; prin urmare, într-o luptă acestea sunt amestecate cu cavaleria; atât de bine în concordanță cu natura luptelor ecvestre este agilitatea acelor soldați la picior, pe care ei îi aleg încă din tinerețea lor, pentru a sta în fața liniei.
Germanii nu tranzacționează nicio afacere, publică sau privată, fără a fi înarmați: dar nu se obișnuieşte ca orice persoană să poarte arme până când statul  nu i-a probat abilitatea de a le folosi.

În câmpul de luptă, este rușinos ca șeful să fie depășit de rândurile de soldaţi; în acelaşi timp, este rușinos pentru soldaţi să nu-și egaleze șeful; dar este considerată infamie şi va avea un reproş în timpul întregii vieți dacă cineva se retrage din câmpul de luptă, în caz că supraviețuiește.

În timpul pauzelor de război, ei își petrec timpul mai puțin la vânătoare, cât într-o odihnă lentă, împărțită între somn și masă. Chiar cei mai viteji dintre războinici, care trebuie să poarte grija casei, afacerilor familiale și a terenurilor, femeilor, bătrânilor și animalelor domestice, se complac în inacțiune.
Băutura lor este un lichior preparat din orz sau grâu adus prin fermentație la o anumită asemănare cu vinul.
Este bine cunoscut faptul că niciuna dintre națiunile germane nu locuiește în orașe; pot eventual să admită așezările învecinate. Ei locuiesc împrăștiați și separați.



Germanii - duşmanii Romei

Amintiți-vă că "Germania" a fost scrisă în anul 98 d.Hr. în timpul migrației gotice, atunci când goţii nu erau încă socotiţi ca mari adversari ai Romei. Goţii au fost consideraţi ca unul din triburile germanice care au ocupat nord-estul Germaniei. Nu vor ajunge la Scythia decât după două secole mai târziu.

Începând cu mijlocul secolului al III-lea, conflictul dintre goţi şi Roma s-a intensificat tot mai tare.

Notă de subsol: Jornandes este sursa principală de informații despre goți. El a fost un Goth el însuși, care a servit ca un birocratic roman în timpul secolului al șaselea, când Jornandes a început să scrie și a ales o istorie a Romei drept primul său subiect. Această sarcină a fost întreruptă atunci când un prieten i-a cerut să scrie un rezumat al istoriei goţilor din cele șase volume scrise de Cassiodorus (pierdute). Scriind la Constantinopol, a completat textul în anul 551 d.Hr.



Sursa despre goţi: Mike Anderson's blog

Mike Anderson este membru al Societății de Studii Clasice și al Asociației Istoricilor Antici.



Sursa acestei serii de articole despre istoria antică: "O ISTORIE A LUMII ANTICE" - compendiu; Internet (poze, hărţi); traduceri din istoria universală.

Max's concept.
© Copyright 2018 MAX'S CONCEPT

Postare prezentată

POPOARELE EUROPENE - GETO-DACII

Regiunea carpato-dunăreană, în care a evoluat comunitatea etnică românească, a fost ocupată inițial, în jurul anului 2000 î.e.n., de căt...