joi, decembrie 27

LUMEA GREACĂ OCCIDENTALĂ - ITALIA MERIDIONALĂ ȘI SICILIA


sec.15 - 12. Descoperirile arheologice de pe solul italic atestă un contact viu între lumea greacă și cea italică. Navigatorii micenieni, care dominau întreaga Egee, pătrund în Adriatica, în Marea Ionică și Tireniană, debarcând în Sicilia, în insulele Lipare, de pe litoralul Italiei. Bogăția ceramicii miceniene din zona Tarentului pare a indica chiar existența unei așezări permanente în această zonă.



sec.8 - 6. Italia Meridională și Sicilia constituie, în contextul marii colonizări grecești, o țintă preferențială a elenilor în căutarea unei noi patrii. Cu această colonizare, cultura greacă a ajuns în Italia, odată cu dialectele sale de limbă greacă antică, tradițiile religioase și sistemul politic al polisurilor, însă în scurt timp a evoluat într-o civilizație elenă originală, interacționând mai apoi cu civilizațiile italice și latine. Cel mai important aport cultural a fost alfabetul grecesc în forma sa chalcică/cumaeană, adoptat întâi de etrusci, și evoluând ulterior în alfabetul latin, cel mai folosit de pe glob. 

Metropolele grecești care se situează în fruntea acțiunilor de colonizare a acestor ținuturi sunt Chalcis și Eretria (din insulele Eubeea), Corint, Megara, Rhodos. Prima colonie fondată pe pământ italic, la 754 î.e.n., și totodată cea mai nordică este Cyme (numită de romani Cumae). Tot în sec.8 mai sunt întemeiate Sybaris, Crotona, Tarent, Poseidonia (Paestum), Rhegion; în sec.7 iau ființă Siris, Locroi, Metapont, Parthenope (Neapolis), iar în sec.6 Dicairheia (Puteoli). 

În Sicilia, primele colonii întemeiate de greci sunt Naxos (735) și Siracuza (734), urmate, în același secol, de Leontinoi și Catania, în sec.7 de Zancle (Messina), Gela, Himera, Selinus, de Arcagas și Camarina. Multitudinea și strălucirea orașelor grecești din S Italiei au dus la încetățenirea, pentru această regiune geografică, în sec.4, a numelui de Grecia Mare (Megale Hellas, Magna Graecia).
Coloniile nou fondate au reprezentat implantarea unor orașe-cetăți grecești (poleis), cu structura lor economică, social-politică și spirituală specifică, pe pământ italic și sicilian. Înființate aproape în exclusivitate pe coastă, ele au ocupat în jurul orașului un teritoriu care să le asigure practicarea agriculturii necesare subzistenței; în scurt timp au devenit și renumite centre meșteșugărești și comerciale, a căror bunăstare a depășit adeseori pe cea a metropolelor. Prin intermediul coloniilor grecești, lumea etruscă și romană a intrat în contact cu realizările civilizației grecești (produse meșteșugărești, economia monetară, elemente de artă și religie, alfabetul, etc.)



734. Coloniști din Corint întemeiază Siracuza, care se impune drept cel mai important centru economic, politic și cultural grec din Sicilia. Siracuza va polariza în sec.5 - 4 î.e.n. energiile elene în lupta împotriva expansiunii cartagineze; coloniile feniciene din treimea apuseană a Siciliei (Motya, Solus, Panormos ș.a.) vor fi incluse, după prăbușirea metropolelor lor asiate, în imperiul maritim al Cartaginei.


Italia - regiunea Apulia

708 (sau 706). Data tradițională a fondării în Golful Taranto, la granița dintre Calabria și Apulia, a orașului Tarencia Magna. După distrugerea orașelor Siris (530) și Sybaris (511), Tarantul se impune drept cel mai important oraș grec din Italia Meridională, punct comercial cu Grecia peninsulară și egeeană.


Italia - Apulia

c.600. Ionieni originari din orașul Foceea (Phocaia), din Asia Mică, fondează, la vărsarea fluviului Rhone, colonia Massalia (=Marsilia), care devine unul dintre cele mai importante centre grecești din bazinul occidental al Mării Mediterane, cu un rol activ în transmiterea elementelor civilzației elene în Gallia.

c.570 - 554. Falaris, tiran al orașului Acragas (=Agrigento). Supraveghetor al construcției templului lui Zeus, situat pe citadela recent înființatei colonii grecești din NE Siciliei, Falaris înarmează muncitorii și sclavii din subordine, instaurând propria sa dictatură la Acragas. El respinge atacurile sicanilor autohtoni și ale cartaginezilor, punând bazele viitoarei înfloriri a cetății. 
Răspândirea regimurilor tiranice în Sicilia și Graecia Magna.



c.540. Bătălia navală de la Alalia (Corsica). Colonizarea greacă în Mediterana Occidentală a întâlnit opoziția Cartaginei și a etruscilor, aliați și în această bătălie, care are drept urmare păstrarea insulelor Corsica și Sardinia în sfera de influență etrusco-cartagineză.



Poziția pe hartă a orașului Taranto

Taranto - palatul administrativ

524. Aristodemos Malacos, tiranul orașului Cumae, oprește, prin victoria greacă de la Cumae, expansiunea etruscă spre S Peninsulei Italice.

511. Orașul Sybaris este distrus de cetatea vecină și rivală Crotona, condusă de o sectă a pitagoreicilor.

491. Gelon devine tiran al orașului Gela; spre deosebire de majoritatea tiranilor epocii, el a fost un apărător al aristocrației funciare. Prin diplomație și forța armelor, Gelon își extinde autoritatea și asupra altor cetăți grecești din E Siciliei: Leontinoi, Catane, Camarina, Naxos.

485. La chemarea oligarhilor siracuzani, izgoniți de o răscoală populară, Gelon cucerește Siracuza, din care face parte propria reședință. Fratele său Hieron preia puterea la Gela.


Teatru grec din Siracuza, Sicilia

480. Marea ofensivă cartagineză împotriva cetăților grecești din Sicilia (concertată, potrivit izvoarelor antice, cu invazia Greciei de către regele persan Xerxe I) este respinsă după bătălia de la Himera, în care-și găsește moartea însuși Hamilcar, comandantul forțelor punice. Creator al flotei militare siracuzane, învingător în cursele de cai din timpul jocurilor de la Olimpia (488 / 487), Gelon se impune în lumea elenă occidentală drept cea mai influentă personalitate din epocă.

Gelon, regele Siracuzei

478. Hieron I îi succede lui Gelon în fruntea Siracuzei. Hegemon necontestat al cetăților grecești din insulă, Hieron I intervine activ în politica Italiei Meridionale (sprijină astfel orașul Locri în conflictul împotriva Rhegionului, etc.). La curtea sa ospitalieră găsesc găzduire poeți precum Simonide, Pindar, Eschil sau Bachilide.

474. Prin victoria navală din fața orașului Cumae, Hieron I stăvilește definitiv încercările etrusce de expansiune spre S.

473. Tarentul și Rhegionul suferă o grea înfrângere din partea iapigilor. Începând din sec.5, presiunea populațiilor italice se face tot mai simțită.

466. Trasibul, fratele și succesorul lui Hieron I, este izgonit, la scurt timp după preluarea puterii la Siracuza, de o răscoală democratică. Fenomenul înlocuirii conducerii tiranice prin regimuri democratice se generalizează în a doua jumătate a sec.5, în lumea greacă occidentală, nu fără aprige lupte interne.

Ducetios - conducătorul siculilor

460 - 440 î.e.n. Profitând de frământările politice de la Siracuza și de conflictele dintre cetățile grecești, Ducetios (Ducetius sau Duketios), conducător al siculilor, întreprinde singura tentativă a populației autohtone neelene din Sicilia, de a constitui un stat de sine-stătător. Tentativa sa eșuează în fața ripostei conjugate a Siracuzei și a Acragasului.

Ducetius - un hegemon al Sikeles (Sículos), un pre-oraș roman din Sicilia (o τῶν Σικελῶνἡγεμών), care a murit în c.440 și care a reușit să reunească într-o singură federație toate orașele din Sicilia, cu excepția unuia (sursa: wikipedia). 

În c.459, a fondat orașul Meneno (actualul Mineo) - prin distribuirea terenului între mercenarii greci și sículos și a luat orașul Murgantia. Pe mercenarii care au înlocuit populațiile din localitățile pe care le-a fondat, i-a numit cetățeni ai orașelor respective. În c.453, a întemeiat și a construit Palice, lângă sanctuarul Palicos, care a devenit capitala federației sicule, odată cu noua constituție a lui Ducetio. De asemenea, a înființat orașe în zone strategice.



La scurt timp după întemeierea capitalei Palice, el a atacat Acragante. După ce i-a trimis în exil la Inessa pe coloniștii din Siracuza, care trăiseră până atunci în Aitna (Etna), Ducetio a atacat Motyon, un oraș sicilian protejat de Agrigento (451 î.Hr.). Agrigento și Syracuza, alarmate, au trimis trupe pentru a-i ajuta pe cei din Motyon. În anul următor, Ducetio a suferit o înfrângere zdrobitoare în Nomai, fiind înfrânt de către coaliția celor două orașe (polis). Supraviețuitorii armatei sale s-au împrăștiat prin mai multe orașe, iar Ducetio a rămas singur cu o mână de adepți loiali. Agrigento a cucerit Motyon, iar Ducetio a fugit în Siracuza, unde a fost judecat de Adunarea cetățenilor. El a fost exilat în Corint, orașul care a fondat Siracuza, cu condiția să nu se mai întoarcă niciodată în Sicilia. Ducetius a revenit însă în Sicilia cu o armată recrutată dintre coloniștii greci și a fondat orașul Caleacte (curent Caronia) Siculo, cu caracter grecesc (448-446 î.e.n.), al cărui fondator a fost Herbita Arcónides, una dintre dinastiile Siciliei cu nume elenizat. Acest oraș, a cărui enclavă nu era strategică, nu a reprezentat nici o amenințare pentru Siracuza, care deja recucerise teritoriile care fuseseră anterior sub controlul său.



După moartea lui Ducetio, nu a existat n
iciun fel de revoltă împotriva hegemoniei siciliene (siciliene grecești) a insulei.


Din inițiativa lui Pericle, Atena schițează o nouă politică în Occident, marcată de fastuoasa întemeiere în S Italiei, pe locul vechiului Sybaris, a coloniei Thurioi; printre fondatori se numără filosofii Protagoras din Abdera și Empedocle din Acragas, istoricul Herodot și arhitectul Hippodamos din Milet.

427 - 424. Războiul între cetățile grecești doriene și ioniene din Sicilia, încheiat, pe baza statu-quo-ului, prin congresul de pace de la Gela. Poziția dominantă a Siracuzei se menține.

415. Chemarea în ajutor a Segestei oferă Atenei bine-venitul pretext pentru organizarea unei expediții în Sicilia, vizând în principal cucerirea Siracuzei. După eșecul asediului acestui oraș, flota ateniană este înfrântă în rada Siracuzei, iar corpul expediționar în bătălia de la Assinaros. Strategii atenieni sunt executați, iar soldații vânduți ca sclavi.

409 - 405. Noua ofensivă cartagineză în Sicilia răsăriteană; cucerirea orașelor Selinus, Himera, Acragas, Gela și Camarina.

405. Dionysos I devine tiran al Siracuzei. În fața pericolului cartaginez iminent, Dionysos realizează reforme radicale (reîmpărțirea proprietăților funciare confiscate oligarhilor, eliberări de sclavi, acordarea cetățeniei unor noi categorii de locuitori), vizând lărgirea bazei sociale a puterii sale. Sunt constituite o puternică armată de mercenari și o puternică flotă de 300 nave de luptă, insula Ortygia este transformată în citadelă inexpugnabilă. Sub lozina eliberării Siciliei, Dionysos declanșează în 397 o puternică ofensivă împotriva posesiunilor punice, marcând începutul primului dintre cele trei războaie purtate împotriva Cartaginei. După 392 el intervine în Italia Meridională, cucerește orașele Rhegion (387) și Crotona (379), fondează colonii proprii pe coasta italică a Mării Adriatice, încheie alianță cu Sparta și devine cetățean de onoare al Atenei. La sfârșitul vieții lui, posesiunile cartagineze din Sicilia se limitează la sfertul apusean al insulei, iar Siracuza ajunge primul oraș al lumii grecești occidentale; guvernarea sa rămâne cel mai lung și strălucit regim tiranic al antichității
Dionysos I a făcut din curtea sa un loc preferat de întâlnire a filosofilor, poeților și istoricilor epocii (Platon, Filistos, Eudoxos din Cnidos, ș.a.)


Dyonisos I

367. Dionysos II cel Tânăr, care preia conducerea Siracuzei, se situează la polul opus față de tatăl și predecesorul său; caracter slab, nehotărât, versatil, iubitor de lux și fast, el încheie imediat pacea cu Cartagina. Izgonit de Dion în 357, revine, 10 ani mai târziu, în fruntea statului, dar o răscoală a demosului și intervenția corintianului Timoleon îl obligă în 344 să se retragă la Corint.

344 - 337. Guvernarea lui Timoleon la Siracuza. Trimis de metropola sa, Corint, în ajutorul Siracuzei, sfâșiată de lupte interne și amenințată din nou de expansiunea cartagineză, Timoleon, remarcabil militar și om de stat, restabilește pacea în cetate, înfrânge armata punică în bătălia de la Crimisos (340) și obține, prin pacea încheiată în 338, recunoașterea râului Halycos (Alico) ca hotar între stăpânirile grecești și cartagineze. Măsuri energice de repopulare a cetăților grecești (prin întoarcerea exilaților și noi colonizări din Elada), un ambițios program de reconstrucții îi aduc o unanimă recunoaștere în lumea greacă. Retras din viața politică (337), Timoleon moare 4 ani mai târziu, onorat de întreaga cetate.


Timoleon - pictură de Giuseppe Patania





Catania, Sicilia - Vulcanul Etna 



Notă: 

Polisurile (în greaca veche πόλις, „pólis”, la plural πόλεις, „póleis”) sunt orașele-state care se aflau în Grecia Antică. Cele mai multe polisuri au apărut între secolele IX- VI î.Hr.. Ele erau o formă de organizare social-politică și economică a societății sclavagiste.

Polisurile din Grecia antică au avut mai multe tipuri de guvernare:
Monarhia - unele polisuri erau conduse de câte un rege care avea următoarele funcții: comandanți militari, judecători supremi, dar nu pretindeau că sunt fii de zei ca monarhii din Orientul Antic.
Aristocrația - unele polisuri erau conduse de un număr mai mare de aristocrați
Tirania - anumite polisuri erau conduse de câte un tiran care era, de obicei, de partea oamenilor săraci.
Democrația (demos = popor, kratia = putere) - toți cetățenii (dar nu și femeile și sclavii) aveau drepturi în conducerea cetății, drepturi pe care și le exercitau în cadrul adunării cetățenilor.

(Sursa: Wikipedia.org)




Sursa acestei serii de articole despre istoria antică: "O ISTORIE A LUMII ANTICE" - compendiu; Internet (poze, hărţi); traduceri din istoria universală.