sâmbătă, aprilie 7

GETO-DACII


milen. 6 - 3 î.e.n. Culturile neolitice din spaţiul carpato-danubiano-pontic (Starcevo-Criş), Vinca-Turdaş, Hamangia, Vădastra, Boian, ş.a.) atestă o populaţie numeroasă având ca îndeletnicire agricultura primitivă şi creşterea animalelor, folosind unelte de piatră şlefuită şi o ceramică variată ca formă şi bogat decorată. Eneoliticul se impune prin ceramica artistic pictată, bi- şi tricromă, prin plastica de lut, os şi piatră, realizările din acest domeniu ale culturii Cucuteni numărându-se printre cele mai strălucite ale Europei. Toate aceste culturi transmit epocilor următoare un important fond etnic (preindo-european) de civilizaţie materială şi cultură spirituală.


Locuitorii Europei înainte de apariția rasei albe

2500 - 1800 î.e.n. Perioada de trecere la epoca bronzului. În prima parte a aceste etape are loc pătrunderea în valuri succesive dinspre răsărit, din stepele nord-pontice, a unor triburi nomade de păstori indo-europeni. Noii veniţi determină dezagregarea vechilor culturi, împingând populaţiile întâlnite spre S şi V sau le asimilează, impunând pretutindeni graiul indo-european. Creşterea animalelor (printre care se numără de acum şi calul) se practică alături de cultivarea cerealelor.

1800 - 1200 î.e.n. Epoca bronzului se caracterizează printr-o relativă stabilitate culturală. Înfloritoarea metalurgie a bronzului (continuată şi în prima perioadă a epocii următoare - Hallstatt), bazată pe bogatele resurse de minereu de cupru din zona intracarpatică, este ilustrată de cele peste 20.000 de obiecte din aceste metale ajunse până la noi. Creatorii culturilor Monteoru, Tei, Sighişoara, Wietenberg, Otomani, ş.a., aparţin unor populaţii indo-europenizate încă de la sfârşitul milen. 3 î.e.n., astfel încât locuitorii ţinuturilor carpato-dunărene din această epocă pot fi consideraţi ca aparţinând, din punct de vedere etnic, marelui grup tracic. Aşezările epocii, adevărate cetăţui, sunt construite pe locuri dominante, întărite cu şanţuri de apărare şi valuri de pământ, cele importante reprezentând sediul unor organisme tribale cu caracter patriarhal sau chiar al unor uniuni de triburi. Arme şi obiecte de podoabă din aur atestă multiplele legături cu lumea meridională miceniană. Pătrunderea, în etapa finală, în regiunea Dunării Inferioare a purtătorilor culturii Câmpurilor de urne a avut se pare repercursiuni ample în întreg spaţiul balcanic. Direct sau indirect, acest fenomen ar fi provocat mişcarea de populaţii din Macedonia şi Epir care a avut ca efect, pe de o parte, migraţia doriană şi distrugerea civilizaţiei miceniene, iar pe de altă parte, invazia şi distrugerile din sec. 13 -12 î.e.n. în Egee şi Asia Anterioară, puse pe seama "popoarelor mării".

1200 - 450 î.e.n. Prima epocă a fierului (Hallstatt). Din Asia Mică metalurgia fierului se răspândeşte, prin Peninsula Balcanică, şi în spaţiul carpato-danubian, unde primele obiecte de fier îşi fac izolat apariţia în sec.11-10 î.e.n. 
Bazată pe bogatele zăcăminte de minereu de fier, producţia locală de arme şi unelte de fier debutează după 800 î.e.n. 
La începutul acestei epoci are loc separarea şi individualizarea grupului nord-tracic din spaţiul carpato-danubian, care primeşte în antichitate numele de geto-daci. Peisajul culturii materiale tinde să se uniformizeze. Cristalizarea unei aristocraţii războinice este ilustrată de cetăţile puternic întărite, de bogăţia mormintelor princiare. Civilizaţia autohtonă preia şi asimilează creator influenţe răsăritene (cimeriene, scitice) şi meridionale (ilire şi greceşti).

sec. 7 - 6 î.e.n. Între obiectivele majore ale marii colonizări greceşti se numără şi bazinul Mării Negre, loc de fondare a c.90 poleis; cea mai veche colonie greacă de pe litoralul vest-pontic este Istros (numită de romani Histria), înălţată pe malul golfului Sinoe de către milesieni, potrivit tradiţiei, la 657/656 î.e.n. În a doua jumătate a sec. 6 colonişti dorieni din Heracleea Pontica întemeiază Callatis (= Mangalia), iar puţin mai târziu, tot milesienii pun piatra de temelie a Tomisului (= Constanţa). În primele secole de existenţă, coloniile vest-pontice practică un fructuos comerţ de tranzit , importând din Milet, Samos, Rhodos, Corint, Atena, ş.a., vin, ulei, arme, ceramică pictată, obiecte de lux, podoabe, etc. şi exportând cereale, ceară, piei, blănuri, sclavi, ş.a. Mărfuri şi monede greceşti pătrund adânc pe valea Dunării şi cursurile de apă tributare acesteia - Prut, Siret, Ialomiţa, Argeş, Olt, în regiunile locuite de geto-daci.


daci din Dobrogea

sec. 6 - 5 î.e.n. În operele literare şi istoriografice greceşti (Hecateu din Milet, Sofocle, Herodot, Tucidide, ş.a.) apar primele informaţii despre geţi ca populaţie autohtonă a ţinuturilor dintre Dunărea de Jos şi Munţii Balcani. Patru secole mai târziu, izvoare latine (Caesar, Pompeius Trogus, Horaţiu, Vergiliu, ş.a.) vor desemna triburile aborigene din ţinutul carpato-dunărean sub numele de daci. Numele de Dacia apare în sec.1 e.n. la Pliniu cel Bătrân şi Tacit. 
La data primei lor menţiuni în istorie - expediţia primului rege persan Darius I împotriva sciţilor din stepele nord-pontice (514/513 î.e.n.) - geto-dacii reprezentau ramura nordică, bine individualizată, a tracilor care populau cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice. Ocupaţia principală a geto-dacilor rămâne de-a lungul întregii lor existenţe agricultura; acesteia i se adaugă creşterea vitelor, viticultura, albinăritul, precum şi meşteşugurile (prelucrarea pietrei, lemnului, metalelor - fier, bronz, argint-, olăritul, etc.). Ei întreţineau legături comerciale vii cu coloniile greceşti de pe litoralul Mării Negre şi cu ţinuturile tracice sud-dunărene, apoi, din sec. 1 î.e.n., şi cu provinciile romane. La sfârşitul sec. 4 î.e.n. au început să bată monedă de argint proprie,  imitând emisiunile greceşti, macedonene şi, ulterior, romane.

sec. 6 î.e.n. Stăpâni necontestaţi, încă din sec. 8-7 î.e.n., ai stepelor nord-pontice, unde luaseră locul cimerienilor ca element politic hegemon, sciţii intră în contact cu triburile geto-dace, schimburile comerciale iniţiale sunt înlocuite ulterior prin incursiuni militare, iar mai târziu, în ces.4 î.e.n., prin colonizări în SE Munteniei şi Dobrogea.

514 / 513 î.e.n. Prima menţiune a geţilor, singurii care, în drumul de la Bosfor la Dunăre, opun rezistenţă regelui Darius I, atrăgându-şi din partea naratorului acestui episod, Herodot, calificativul de "cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci".


daci războinici

450 / 300 î.e.n. - 106 e.n. A doua epocă a fierului . La Tene. Rod al evoluţiei culturii hallstattiene locale, fertilizată de influenţe externe, cultura geto-dacă cunoaşte o dezvoltare rapidă, atingând apogeul în perioada sec.1 î.e.n.-1 e.n. 
La baza acesteia se află avântul metalurgiei fierului, care pune la dispoziţie agriculturii noi unelte, în primul rând brăzdarul de plug; în domeniul olăritului se răspândeşte roata cu turaţie rapidă şi arderea în cuptoare cu reverberaţie. Progresul demografic şi nivelul înalt atins de societatea geto-dacă sunt ilustrate de numărul şi dimensiunile noilor aşezări civile şi ale centrelor fortificate. Bogăţia inventarului unor morminte princiare, precum a celor de la Agighiol (jud. Tulcea), Peretu (jud. Teleorman) sau Băiceni (jud. Iaşi), stă mărturie diferenţierii sociale pronunţate, consolidării unei aristocraţii militare, măiestriei artiştilor locali.

431 - 424 î.e.n. În timpul domniei lui Sitalces, regatul trac al odrişilor fondat de Teres (c. 470/460 - c. 431 î.e.n.) atinge apogeul puterii întinzându-se de la Marea Egee la Dunăre şi incluzând în autoritatea sa nominală şi teritoriul Dobrogei.


Regatul trac al odrişilor

341 î.e.n. Cucerirea Regatului Odris de către Filip II şi transformarea lui într-o provincie a Macedoniei. Graniţa de nord a statului macedonea atinge cursul inferior al Dunării.

339 î.e.n. Intervenţia lui Filip II în Dobrogea, unde în preajma Dunării îl înfrânge pe regele scit Ateas; geto-dacii şi coloniile greceşti din Dobrogea trec sub stăpânirea Macedoniei. Pătrunderea în sec. 4-3 î.e.n. în ţinuturile vest-pontice a unor triburi scite, care sfârşesc prin a fi asimilate în masa autohtonilor, are ca urmare apariţia în sec. 2 î.e.n. a denumirii de Scythia Mikra (Scythia Minor) pentru acest teritoriu.


Expansiunea Macedoniei în timpul regelui Phillip al II-lea


 Regatul Macedoniei în perioada antică

335 î.e.n. Expediţia lui Alexandru cel Mare împotriva triburilor trace ale tribalilor din S Dunării. Cu această ocazie celebrul cuceritor întreprinde o incursiune de o zi în nordul fluviului, în Câmpia Munteană, împotriva geţilor care-l sprijiniseră pe Syrmos, conducătorul tribalilor.

c. 326 î.e.n. Expediţia, eşuată, a lui Zopyrion, guvernatorul macedonean al Traciei, de-a lungul litoralului Mării Negre, vizând cucerirea coloniei greceşti Olbia, de la gurile Bugului. La întoarcere Zopyrion este surprins în "Pustiul getic" de importante forţe getice, sprijinite probabil şi de sciţi, care nimicesc întreaga armată, conducătorul însuşi găsindu-şi moartea pe câmpul de luptă.

sec. 3. Un decret al Histriei menţionează numele lui Zalmodegikos (adulat ulterior ca zeul Zamolxes), puternic dinast geto-dac din vecinătatea Dunării.
El a elaborat primul cod de legi pentru întreaga lume getică.

sec. 3 (început). Are loc pătrunderea celţilor veniţi din Europa Centrală în spaţiul carpato-danubian şi înaintarea lor pe Văile Mureşului, Someşului, Crişurilor, în Oltenia şi izolat în Moldova. Stabiliţi în mijlocul unei populaţii geto-dace compacte cu care vor convieţui, ei sfârşesc prin a fi absorbiţi de masa autohtonilor până la sfârşitul sec.2 î.e.n. sau se vor retrage la vest de Tisa în urma creşterii puterii dacilor.

c. 300. Primul conflict dintre Lisimah, suveranul Traciei elenistice, şi Dromihete, regele get din Câmpia Munteană. Nemulţumit de sprijinul acordat cetăţilor greceşti de pe litoralul vest-pontic răsculate împotriva autorităţii sale (c. 313 -c. 309), Lisimah organizează o expediţie împotriva regelui get. Condusă de Agatocle, încercatul fiu al lui Lisimah, campania se încheie cu înfrângerea armatei elenistice şi prizonieratul lui Agatocle, pe care Dromihete îl va elibera ulterior. Opt ani mai târziu, Lisimah preia personal conducerea noii ofensive din ţinturile de la nord de Dunăre. Geţii se retrag, pustiind totul în cale; istovită, armata lui Lisimah cade într-o cursă, iar monarhul, făcut prizonier, este dus la Helis, cetatea de scaun a lui Dromihete. Lisimah este eliberat după încheierea unei păci care confirmă Dunărea ca hotar între cele două puteri. Prima afirmare a geto-dacilor în istoria SE european.

c. 200. Pătrunderea bastarnilor, triburi de origine germanică, în ţinunturile de la est de Carpaţii răsăriteni (Moldova). Izvoarele antice menţionează cu acest prilej rezistenţa unui rege dac - Oroles - care îi împiedică să pătrundă în Transilvania.

Bastarnii erau un popor germanic, originar din centrul Europei. Spre sfârșitul secolului II î.Hr., bastarnii s-au strămutat pe teritoriul de azi al Moldovei si al Republicii Moldova, până la Dunăre și Marea Neagră. Wikipedia

146. Transformarea Macedoniei elenistice în provincie romană - în următoarele decenii principala bază militară a expansiunii romane în regiunile Dunării Inferioare.


Provinciile romane: Macedonia, Pannonia, Dalmatia, Noricum, Moesia, Dacia, Tracia; Pannonia şi Dalmatia formaseră, până la divizarea lor, Illyria.

106. M. Minucius Rufus, guvernatorul Macedoniei în anii 109 - 106, îşi serbează la Roma triumful în urma respingerii unui atac al dacilor şi celţilor scordisci în ţinuturile din S Dunării.

sec. 1 î.e.n. - sec. 1 e.n. Epoca clasică a civilizaţiei geto-dace. Structura societăţii cuprinde nobili (tarabostes sau pileati), oameni liberi (comati) şi sclavi (care au un loc marginal în producţia de bunuri). 
Constituirea statului geto-dac. Odată cu ocuparea teritoriilor vecine Daciei de către Roma, elementele civilizaţiei romane pătrund şi se răspândesc în întregul spaţiu locuit de geto-daci; moneda romană ajunge principalul instrument de schimb pe piaţa Daciei, frecvent imitată de monetăriile geto-dace. În centrul Transilvaniei se stabilesc triburile Apuli migrate din SE Italiei, (posibil împreună cu arpi şi siculi - secui, pe vremea aceea, locuitorii Siciliei fiind numiți siculi), vorbitoare de limbă latină, conduse de Rubobostes (după toate probabilitățile de origine elenă sau iliră).



Tribul Apuli stabilit pe Valea Mureşului -  până în sec.1 î.e.n.; această migraţie îşi poate avea explicaţia în atacurile pline de cruzime ale celţilor și altor popoare migratoare din acea perioadă, în special asupra populaţiilor din sudul actualei Italii, dar și a unor răscoale care deveniseră adevărate războaie împotriva sclaviei romane, care au atins apogeul în Sicilia (136 - 132 î.e.n și 104 - 101 î.e.n.).

Vezi CELŢII :
(c. 360 î.e.n. Pătrunderea unui nou val celtic în Italia centrală. Raiduri celtice în această regiune se repetă în 351, 350, 338, atingând uneori Apulia, Calabria şi Sicilia.)

sec. 1 (început). Cetăţile pontice, între care şi Histria, Tomis, Callatis, recunosc suzeranitatea regelui Pontului Mitradate VI, fiind incluse într-o uniune îndreptată împotriva Romei.

72 - 71. În timpul celui de-al treilea război mitradatic, M. Terentius Varro Lucullus, guvernatorul Macedoniei, întreprinde o campanie în Dobrogea, obligând cetăţile greceşti vest-pontice să recunoască autoritatea romană. În urma înfrângerii, în 61, a romanilor conduşi de C. Antonius Hybrida de către grecii sprijiniţi de geţi şi de bastarni, oraşele elene îşi redobândesc libertatea.

70 - 44. Domnia lui Burebista. "Ajuns în fruntea neamului său care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât în câţiva ani a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine, ajungând să fie temut chiar şi de romani". (Strabon din Amaseia, marele georgaf şi istoric grec care îşi redacta opera la puţin timp de la dispariţia marelui conducător geto-dac).

Aflat iniţial în fruntea unei formaţiuni statale locale, energic şi cu o voinţă de nezdruncinat, înzestrat cu remarcabile calităţi de organizator, comandant militar şi diplomat, Burebista reuşeşte să unifice formaţiunile politice daco-gete din spaţiul carpato-dunăreano-pontic şi să pună bazele unui puternic regat cu centrul în Podişul Transilvaniei. În întreaga sa acţiune a fost sprijinit de marele preot Deceneu, colaboratorul şi sfetnicul cel mai apropiat. Reflex al dezvoltării social-economice şi politice atinse de societatea geto-dacă, statul creat de Burebista care putea, potrivit afirmaţiilor aceluiaşi Strabon, să mobilizeze o armată de 200.000 de luptători, se impune la jumătatea sec. 1 î.e.n. ca principală forţă politică şi militară între Dunărea Mijlocie, Balcani şi Marea Neagră. Politica externă a statului lui Burebista, deosebit de activă şi îndrăzneaţă, este îndreptată spre redobândirea vechilor ţinuturi dacice şi spre contracararea pericolului expansiunii romane ce se contura pe întreaga linie a Dunării.
Primul obiectiv îl constituie înlăturarea, în jurul anului 60 î.e.n., a supremaţiei celtice din Pannonia. Amploarea şi vigoarea acestui efort militar, precum şi succesul său îşi găsesc ecoul în izvoarele istorice, care consemnează completa nimicire a triburilor celţilor boii, aflate sub conducerea lui Critasiros, precum şi a celor taurisce; în urma acestei victorii, hotarele apusene ale regatului Dac sunt fixate pe Dunărea Mijlocie şi Munţii Slovaciei. Înfrângerea ulterioară a scordiscilor, triburi celtice din zona de vărsare a Tisei în Dunăre, aduce siguranţa frontierei de SV a Daciei şi deschide perspectiva organizării de incursiuni în Macedonia şi Illiria, creând premisele stabilirii hotarelor meridionale ale regatului lui Burebista pe linia munţilor Balcani. În anii 55-48 atenţia lui se îndreaptă spre răsărit unde, după înfrângerea lui Mitradate VI, Roma reuşise, în 72/71, să impună temporar autoritatea sa oraşelor vest-pontice. După înfrângerea bastarnilor şi sarmaţilor de la E de Dacia şi din regiunile nord-pontice, Burebista îşi impune autoritatea asupra coloniilor greceşti de pe litoralul de N şi V al Mării Negre, de la Olbia la gurile Bugului, la Apollonia, pe ţărmul Golfului Burgas, în Tracia, ajungând "stăpânul ţinuturilor de dincolo şi dincoace de Dunăre" şi devenind "cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia", cum îl caracterizează o inscripţie greacă din acea vreme. Aflat la apogeul puterii, Burebista este pe punctul de a interveni în războiul civil dintre Caesar şi Pompei, trimiţând ca sol la cel din urmă, în preajma bătăliei de la Pharsalos (48), pe Acronion din Dionysopolis. Înfrângerea şi moartea lui Pompei fac ca oferta de alianţă să nu se materializeze. Victorios în războiul civil, Caesar pregătea, se pare, o campanie îndreptată împotriva rivalului său din Carpaţi. După asasinarea lui Caesar în forumul din Roma are loc şi dispariţia violentă a lui Burebista, victimă a unui complot al aristocraţiei separatiste. Statul întemeiat de el se destramă iniţial în 4 şi apoi în 5 părţi, într-una dintre acestea menţinându-se la putere Deceneu.



29 - 28 î.e.n. O invazie în S Dunării a geto-dacilor, aliaţi cu bastarnii, este respinsă de guvernatorul Macedoniei, M.Licinius Crassus, cu sprijinul lui Roles, dinast geto-dac din S Dobrogei. În continuare, generalul roman înaintează spre N, înfrângând succesiv pe Dapyx, apoi pe Zyraxes, regi geto-daci din Dobrogea. În următoarele decenii litoralul vestic al Mării Negre este guvernat de un prefect roman, dependent de proconsulul Macedoniei.

8 - 17 e.n. Relegat la Tomis din ordinul împăratului Augustus, poetul Publius Ovidius Naso din Sulmona îşi trăieşte ultimii ani ai vieţii printre grecii şi geţii din Dobrogea, unde scrie Tristia (Tristele) şi Epistulae ex Ponto (Scrisori din Pont).

15 e.n. Constituirea provinciei romane Moesia; Dunărea devine graniţă între Imperiul Roman şi teritoriile locuite de geto-daci.   

c. 46. Transformarea regatului clientelar al Traciei în provincie romană. Până la această dată sub autoritatea nominală a regilor odrişi, Dobrogea este inclusă în provincia romană Moesia. Întreaga Peninsulă Balcanică, din Pelopones până la Dunăre, este acum o neîntreruptă posesiune romană.

68 / 69 (iarna). Profitând de războiul civil izbucnit la moartea împăratului Nero, cete de daci, aliate cu sarmaţi roxolani, atacă provincia Moesia. Izvoarele literare şi epigrafice menţionează, între moartea lui Burebista (44 î.e.n.) şi ocuparea tronului de către Decebal (87 î.e.n.), numele unor regi daci - Deceneu, Comosicus, Coryllus, Scorilo, Duras-Diurpaneus, în Câmpia Munteană - Dicomes şi Coson, iar în Munţii Banatului - Cotiso.



85. (iarna). Invazie a dacilor, aliaţi cu sarmaţii şi bastarnii, în S Dunării, în Moesia, care inaugurează primul război dintre Dacia şi Roma.

86. Intervenţia personală a împăratului roman Domiţian pe frontul din Moesia. Cu această ocazie, provincia este împărţită în Moesia Superior şi Moesia Inferior (în componenţa căreia intră şi Dobrogea).

87 (vara). Cornelius Fuscus, prefectul pretoriului, traversează Dunărea pe un pod de vase şi înaintează în frunteaa 5-6 legiuni în direcţia Sarmizegetusei. Atrasă într-o ambuscadă de Decebal (poate pe Valea Oltului), armata romană este înfrântă, iar comandantul ei ucis. În împrejurările creşterii pericolului roman, regele Duras-Diurpaneus cedează tronul lui Decebal.



87 - 106. Domnia lui Decebal. Accelerarea procesului de centralizare a statului în faţa iminenţei pericolului roman. 
La începutul sec.3, la peste un veac de la dispariţia lui Decebal, istoricul Dio Cassius îi făcea următorul potret elogios: "Era foarte priceput în ale războiului şi iscusit la faptă, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în lupte, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucruri el a fost mult timp un potrivnic temut al romanilor". Decebal iniţiază un vast program de construcţii civile şi militare, fortificând printr-un sistem de cetăţi regiunea munţilor Orăştiei. Timp de peste două decenii confruntarea cu statul dac va fi principala problemă a politicii externe a Imperiului Roman, ajuns acum la apogeul puterii sale.

88. Generalul roman Tettius Iulianus reia ofensiva, pătrunde în Dacia prin Banat şi obţine victoria în bătălia de la Tapae.

89. Atacurile quazilor şi marcomanilor în Pannonia grăbesc încheierea unei păci de compromis între statul dac şi Roma. În următorii 12 ani de pace Decebal îşi consolidează puterea şi statul.

101 - 102. Primul război dacic. După aproape 3 ani de pregătiri la hotarele meridionale ale Daciei, începute imediat după urcarea pe tron (98), împăratul Traian traversează pe poduri de vase Dunărea la Laederata (Ramna) şi Dierna (Orşova), pătrunzând în fruntea a 150.000 de soldaţi în Banat. O primă bătălie la Tapae se încheie cu victoria romană. Spre sfârşitul anului 101, importante forţe dace, aliate cu sarmaţi şi bastarni, traversează Dunărea şi pătrund în Moesia, obligându-l pe Traian să se deplaseze pe noul teatru de război. Ingeniosul plan strategic, care-l face pe Traian să nu poată exploata succesul de la Tapae, se prăbuşeşte însă după înfrângerea forţelor lui Decebal în iarna lui 101 şi primăvara anului 102 la Nicopolis ad Istrum şi la Adamclisi în Dobrogea. În toamna anului 102 îndârjita rezistenţă a lui Decebal îl obligă pe Traian să încheie pacea cu regele dac, pace înţeleasă de ambele tabere doar ca un simplu armistiţiu.

103 - 105. Apollodor din Damasc construieşte celebrul pod peste Dunăre.

105 - 106. Al doilea război dacic. "Traian a trecut Istrul pe acest pod şi a purtat război mai mult cu chibzuială decât cu înfocare, biruindu-i pe daci după îndelungi şi grele strădanii" (Dio Cassius). Părăsit de aliaţi, atacat prin Banat, Valea Oltului şi Moldova, constrâns la defensivă, Decebal se retrage în citadela din Munţii Orăştiei. În ciuda unei eroice rezistenţe, cade şi capitala Sarmizegetusa. Urmărit de cavaleria romană, pentru a nu cădea viu în mâinile romanilor, Decebal se sinucide. Cea mai mare parte a Daciei este transformată, în vara anului 106, în provincie romană. Traian rămâne în continuare în ţinuturile cucerite până în primăvara anului 107, luând personal măsurile de organizare a noii provincii.

106 - 271. Dacia - provincie romană. Deşi a suferit pierderi grele, populaţia dacă rămâne şi după instaurarea noii stăpâniri, fiind elementul etnic preponderent numeric, continuând să vieţuiască ca agricultori, păstori, meşteşugari, plătind impozite preceptorilor romani, făcând serviciul militar în alte părţi ale imperiului şi învăţând din necesitate sau interes limba latină. Majoritatea covârşitoare a oraşelor şi târgurilor din Dacia romană s-au dezvoltat pe vetrele unor vechi aşezări dacice. Prin contopirea elementului autohton cu cel roman, se constituie populaţia daco-romană, de limbă latină, componentul etnic determinant  în procesul de formare a poporului român.


Dacia romană

sec. 2 - 4. Maramureşul, Crişana, Moldova, rămase în afara hotarelor imperiului, continuă să fie locuite de triburile dacilor liberi, puternic influenţate însă de civilizaţia romană. În NE Daciei romane se afirmă în sec.2 tribul costobocilor; în timpul războaielor marcomanice din vremea domniei lui Marcus Aurelius, aliaţi cu bastarnii şi sarmaţii, costobocii traversează în 170 Dunărea, pustiind Moesia, Tracia, Macedonia şi ajungând până în Attica. La sfârşitul sec.2, elementul hegemon la hotarele de E şi SE ale Daciei romane devin carpii; după 238 ei participă alături de goţi la invaziile din provinciile romane de la Dunărea de Jos. Titlul triumfal de Carpicus Maximus luat de Filip Arabul, Aurelian, Diocleţian, Constantin cel Mare, ş.a., este semnificativ pentru luptele grele purtate cu carpii, după cum acela de Dacicus Maximus al împăraţilor Maximin Tracul sau Gallenius trimite la victorii dificile asupra dacilor liberi din N. Carpii sunt menţionaţi pentru ultima oară în izvoarele istorice în 381, cu ocazia unui atac respins de împăratul Teodosiu I.

271. Retragerea, în timpul domniei împăratului Aurelian, a armatei şi administraţiei romane din provincia Dacia. Majoritatea populaţiei autohtone, ireversibil romanizată, îşi continuă pe străvechiul teritoriu al Daciei o existenţă neîntreruptă în cadrul nou de organizare al obştei săteşti.
Păstrarea în următoarele 3-4 secole a fiinţei etnice a daco-romanilor ca entitate aparte în mijlocul unor populaţii migratoare de origine şi structură variată (goţi, huni, gepizi, avari, etc.), hegemone din punct de vedere militar şi politic, conservarea tradiţiilor civilizaţiei romane provinciale, relaţiile neîntrerupte cu Dobrogea şi lumea romană-bizantină din S Dunării, răspândirea creştinismului, au permis salvgardarea caracterului roman al noului popor care se constiutia acum - cel român.


Dacia romană după retragerea armatei şi administraţiei romane


Europa - harta grupărilor etnice pe regiuni


Europa - harta genetică

Europa - harta familiilor de limbi vorbite



Europa - harta religiilor

Alte hărți ale Europei antice puteți găsi aici:
Europe maps


Istoria lumii pe ultimii 4000 de ani - Dacia apare la anul 998 BCE



Sursa acestei serii de articole pe teme istorice: "O ISTORIE A LUMII ANTICE" - compendiu; Internet (poze, hărţi); traduceri din istoria universală.

Puteți citi și: Despre latinitatea românilor


Niciun comentariu: